Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională

G h e o r g h e
U N G U R E A N U




CONTRAREVOLUŢIA
a n t i s o c i a l i s t ă,
a n t i p o p u l a r ă
şi
a n t i n a ţ i o n a l ă
I
(Ediţia a II-a)
Nu am fost dizident !


Motto:
"Muncitorii mă vor răzbuna !"
NICOLAE CEAUŞESCU



D e d i c a ţ i e:

Dedic această carte maselor populare, căci deplîng soarta ţăranilor, muncitorilor şi, mai ales, a intelectu-alilor trădători care, în vîrtejul turbat al Contrarevoluţiei din 22 decembrie 1989 şi apoi încă vreo 6O de ani, nu s-au putut dezmetici şi, astfel, după asasinarea mişelească a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, după ni-micirea partidului propriu şi după uciderea a circa 1.2OO de rătăciţi nevinovaţi, şi-au îmbrîncit Ţara şi Neamul în mocirla Capitalismului Imperialist şi în ghearele Godzilei contemporane: NATO sau Barbaria Mondială ...

Prof. Gh. UNGUREANU,
Preşedintele PARTIDULUI COMUNIŞTILOR (NEPECERIŞTI),
fondator al Mişcării Naţionale REZISTENŢA COMUNISTĂ


C O N T R A R E V O L U Ţ I A
antisocialistă, antipopulară şi antinaţională, I









Pentru sprijinul substanţial, oferit mai ales prin incitantele în-trebări (trecute şi viitoare), adresez cele mai sincere mulţumiri jurnalis-tilor, ale căror sugestii au transfor-mat cartea anterioară în ceea ce este acum.
Orice doritor, tovarăş de partid, simpatizant, adversar sau duşman (po-litic, eu neavînd alt fel de duşmani) este liber să-mi adreseze întrebări la care voi răspunde, cu solicitudine, în volumele următoare (al doilea aflîn-du-se în pregătire).
Autorii întrebărilor sînt invitaţi să precizeze dacă doresc să li se men-ţioneze numele şi calitatea.





Smerită
Recunoştinţă
duioasă

distinsei mele soţii,
la doi ani
de la Plecare,

fără a cărei contribuţie
nu erau posibile
nici Lupta Revoluţionară,
nici scrierea cărţii.
In memoriam vă propun
O amintire luminoasă
pentru un triptic înălţător,
după doi ani îndoliaţi:
. Mamă Eroină
. Profesoară Eroină
. Soţie Eroină:

Prof. Maria Ungureanu
(4 februarie 1945 - 23 martie 2004)

Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională. I



















. Mamă Eroină
Sacrificiu pentru Buchetul-de-flori, izvoare de bucurii şi suferinţe: Florin, Mihaela, Iulia, Ion, Anca. În pragul sfîrşitului, după o cumplită suferinţă, înţelesese că va avea o împlinire îndelung aşteptată, dar n-a avut norocul s-o trăiască: Gabriela şi Florin îi pregătiseră cel mai scump Dar: Vlad Marin, primul Nepot, iar acum s-ar fi luminat cu al doilea: Radu Ioan.
. Profesoară Eroină
Dăruire şi Rezistenţă pentru un singur Altar profersional: Şcoala din comuna adoptivă -Cicăneşti- 1967-2002.
. Soţie Eroină
Încrîncenare, Înţelegere şi Neclintire în faţa altruismului
unui tovarăş de viaţă dificil, permanent urgisit (1965-2004) de ciocoimea peceristă, în lupta cu aceasta, pentru Adevăr şi Dreptate socială.







































Contrarevoluţia
antisocialistă, antipopulară şi antinaţională I







Sînt cel mai necesar şi cel mai sincer om politic


1. Întrebare: Aşadar, după multele şi îndelungatele discuţii- care datează deja de mai mulţi ani- vă pun cea mai simplă şi scurtă întrebare: Cine sînteţi ?

Răspuns: Vă voi deturna total şi profund gîndul întrebării şi expresia lui, dînd un alt fel de răspuns la această chestiune ori sugerîndu-vă altă întrebare pentru răspunsul meu: Sînt cel mai necesar şi singurul sincer om politic al secolului-mileniului următor, perceput ca atare şi căutat de toată lumea peste vreo cincizeci de ani, fiind, atunci, cel mai fericit ignorat de astăzi....
Voi fi admirat, preţuit şi aclamat, oficial şi în public, mai mult şi mai îndelung decît oricine; evident, se va în-tîmpla ...post-mortem ! Vă previn că abia răspunsurile la toate întrebările la un loc vor constitui răspunsul unitar şi complect la această întrebare iniţială şi explicaţia de rigoa-re. Fiecare om este ceea ce face, iar politicianul ceea ce afirmă, căci aceasta este Facerea lui.




Nu sînt modest !


2. Întrebare: M-aţi lovit ca un trăznet cu acest răspuns absolut neaşteptat; sînt, de aceea, nevoit să revin rugîndu-vă să vă explicaţi: ce sînt aceste vorbe ? (Vă şti-am un om modest şi echilibrat !)

Răspuns: Fiindcă sînt, cum spuneţi, modest (în sensul pozitiv, căci acest termen are, mai întîi, sensuri negative) şi echilibrat, v-am răspuns astfel, cîntărind rece şi lucid şansele receptării gîndirii şi activităţii mele revolu-ţionare, în raport de evoluţia societăţii în semiveacul urmă-tor, cînd Socialismul va deveni predominant şi se va impune ca unică, supremă şi desăvîrşită formă de orga-nizare social-politică ideală pentru întreaga omenire.
Insist pentru înlăturarea ideii de modestie: deşi m-am comportat ca un om normal -cum ar fi trebuit să fie nor-mali cel puţin 3.8OO.OOO de cetăţeni de frunte ai popo-rului nostru dac- eu nu sînt modest; am realizat totdeauna lucruri ieşite din comun, în sensul valorii lor, dintre care o mică parte va fi evidenţiată în discuţia noastră. Nu am mers adică în masa numită, cu mare satisfacţie, de filozofii politicarzi ai contrarevoluţiei, turmă.







Socialismul – unică opţiune a maselor populare


3. Întrebare: Parcă şi mai cumplit m-aţi derutat; Socialismul va deveni atît de repede "unică opţiune" ?

Răspuns: Splendid spuneţi întrebînd: Socialismul va deveni unică opţiune chiar aşa de repede ! Adică în primul semiveac, deoarece, reţineţi, vă rog, în acest inter-val de timp se vor petrece mari mutaţii în existenţa Pla-netei noastre, între care menţionez: abandonarea, prin autocompromitere totală şi definitivă, a celei mai cum-plite boli-pecingine din Univers –religia- sub infinitele ei forme concrete de manifestare; dublarea populaţiei Pămîntului (care va ajunge la peste zece miliarde, dacă imperialiştii n-o vor decima -sau milicima !); contactul deschis cu extratereştii, care poate avea catastrofale efecte asupra noastră; degenerarea specială şi esenţială a speciei şi reintroducerea sclaviei; încercarea de a transforma O-mul, inclusiv prin tehnici noi pentru (pro)crearea sa, din specie liberă autocondusă, în instrument docil, reîndobi-tocit, pus la dispoziţia unor ticăloşi din propria specie ori a altor forţe, încă necunoscute nouă, dar prezente, probabil, şi cu coada adînc vîrîtă în treburile noastre ...
Derutat şi, de fapt, epuizat de aceste masive schim-bări de esenţă, poporul nostru (la fel ca toate popoarele) îşi va da seama ce dezastre au produs Omenirii societăţile îm-părţite în clase antagoniste -începînd cu Sclavagismul- şi-şi va apropia, raţional şi emoţional, prototipul soci-etăţii perfecte, Comunismul, luîndu-şi avîntul de sub-stanţă, general, reluînd construirea Socialismului, iar In-ternaţionala va deveni Imnul Planetar: Hai la Lupta cea Mare, Rob cu rob să ne unim ! Îndemnul global va fi Sculaţi, nu-i nici o mîntuire În regi, ciocoi şi dumnezei !
Iată cele trei spurcăciuni -regii, ciocoii şi dumne-zeii- toţi cei inventaţi să distrugă pe producător şi, în fapt, să desfiinţeze Omul ca specie, prin lichidarea libertăţii lui, inamici pe care nu eu i-am inventat, ei fiind descoperiţi, din adînci suferinţe şi confruntări, în case mai mari ...
Numitorul comun al celor trei categorii de orătănii este înrobirea celor mulţi; întru aceasta şi prin aceasta, "competenţii" şi-au recăpătat instrumentele proprii: cornul, copita şi, mai ales, rîtul...



Locul nostru: măreţia străveche


4. Întrebare: Nici nu vă mai pot urmări, dar explicaţi-mi, deocamdată, locul nos-tru, al ţării noastre, în această evoluţie.

Răspuns: Locul nostru ? Este cel al unui popor mare şi liber, robit temporar, care se respectă în cel mai înalt grad, respectîndu-i pe alţii, inclusiv în sensul că, atunci cînd nu se mai poate altfel, le dă peste bot mişeilor ! Totul este simplu: noi, dacii (porecliţi cu alte nume de o vreme), ne vom demonstra măreţia străveche chiar şi prin de-căderile noastre, cea mai adîncă din ultimele două milenii fiind cea din 22 decembrie 1989 cînd a început Noaptea-cea-Mare-a-Neamului-Dacic, bază, peste cincizeci-şai-zeci de ani a unei reveniri eclatante şi definitive, noi fiind ultima dintre ţările socialiste europene atacate de ciuma contra-revoluţiei în 1989 care vom reveni la Socialism.
Pe scurt, avem soarta unui popor mare, cu condu-cători (uneori, ca în prezent), mici ! De aceea noi, cei din ţara actuală, cît a rămas din Dacia, sîntem pentru dacii din jur exemplu mai ales negativ.



Vom reveni ultimii la Socialism !


5. Întrebare: Ultima ? Nu este o con-tradicţie în ceea ce spuneţi ?

Răspuns: Nu. Am fost cel mai crunt loviţi şi ne vom reveni cel mai tîrziu, pentru că am avut cele mai semnifi-cative rezultate de esenţă în Socialism şi anume: cea mai mare avuţie naţională de stat pe cap de locuitor, după Uniunea Sovietică, aceasta asigurîndu-ne cel mai ridicat nivel de trai material şi spiritual pentru masele populare din întreaga istorie a omenirii; aveam fundamen-tat teoretic şi funcţional cel mai cuprinzător şi profund sistem democratic, în ciuda celor mai aberante deturnări în acelaşi timp, care au făcut posibilă apariţia ciocoimii peceriste, demolatoarea Socialismului, organizatoarea, conducătoarea şi beneficiara contrarevoluţiei antisocialiste, antipopulare şi antinaţionale din 22 decembrie 1989; im-puseserăm, cu notorietate publică mondială, cel mai înalt nivel de cultură şi moralitate ale maselor populare; cuceriserăm, în ultimii 4O de ani cele mai multe trepte ale independenţei noastre: militară (1958), ideologică (1964), politică (1968), economică (1989) - eram singura ţară din lume fără datorii ! Ideal suprem pentru o naţi-une, dar pericol mortal pentru banditismul mondial care, desigur, ne pregătise şi nouă o soartă a Libanului.
Mai aveam o singură treaptă - Dezideratul Naţional al celui mai vechi popor european existent astăzi, poporul dac: unirea pămîntului şi neamului dacic, după 19 secole de la dezastrul adus de barbarii dintîi: romanii. Sînt mai multe secole de cînd noi, dacii, nu mai spunem acest prim mare adevăr, înlocuit cu prostituţia, în for-ma ovaţionării barbarilor care ne atacă ! De altfel, ne-am atrofiat simţul libertăţii, dovadă certă, seculară, fiind cla-marea neatîrnării, ci nu afirmarea tabu a suveranităţii in-discutabile !
Acest Unic Deziderat Naţional –UNIREA- nu va mai fi, însă niciodată atins dacă facem greşeala mortală să intrăm în blocul agresiv, de esenţă barbară, fascistă - NATO, ceea ce reprezintă principala preocupare a Pu-terii actuale (după 1989) contrarevoluţionare instaurată la 22 decembrie 1989. Durerea cea mare este că, din neno-rocire pentru Popor, clica de ne conduce după 1989 nu-şi dă seama că nu noi avem nevoie de NATO, ci NATO are nevoie imperioasă de noi, astfel că -mergînd pe silo-gismul Puterii contrarevoluţionare- în loc să ne prăbuşim smiorcăindu-ne la pieptul oribil al (m)OTAN-ului urîcios şi pofticios, ar trebui să negociem "forte" afişînd în public şi în realitatea cea mai intimă, cele mai bune relaţii de vecinătate cu Rusia şi cu întreg spaţiul sovietic, aceasta putînd fi şi calea de a ne redobîndi teritoriile cotropite şi tezaurul uitat la Moscova de guvernul burghezo-moşie-resc; imbecili cum sîntem însă, nu ne folosim de-acest atu şi scut imbatabil...
Aş vrea să inserez aici cîteva cuvinte frumoase spuse de Mircea Druc despre această Unire: "Nu mai vorbiţi de iubire, iubiţi-vă ! Nu mai vorbiţi de Unire, Uniţi-vă !" Ar trebui să învăţăm pe-de-rost aceste vorbe de miere (lăstărite din fiere, căci cu mare amărăciune le spune experimentatul om politic romîn) şi să le repetăm mereu. Din păcate, Druc însuşi se şi ne îndepărtează de acest Deziderat Naţional prin aceea că, naiv şi neiubitor al maselor populare, crede că unirea s-ar putea realiza cu găştile unite ale Dreptei ! Căci, e clar, elitismul este boala tuturor înstrăinaţilor !
Le-aş transmite fraţilor romîni moldoveni un mesaj: Stimaţi tovarăşi Druc, Iurie Roşca, Grigore Vieru, Mircea Snegur, Ion Druţă, Vasile Tărîţeanu, Unirea unei naţiuni nu poate s-o facă decît naţiunea însăşi, (exclud din raţi-onament folosirea forţei), pe plan politic aceasta însem-nînd masele populare în frunte cu partidele lor - obliga-toriu şi numai de Stînga ! Dreapta nu este niciodată şi nicăieri naţională, ci internaţională, adică antinaţi-onală ! Din aceste considerente -şi răspund prin aceasta la o eventuală viitoare întrebare- sînt sigur că, pe cale paşnică, nu ne vom uni într-un Stat -care ar trebui să se numească, neapărat, ceea ce a fost şi este, adică Dacia- decît atunci cînd în Romînia, Republica Moldova, Bucovina, Transnistria, Cadrilater, Maramureş, Pocu-ţia, Banat, Panonia se vor afla la Putere partidele de-mocrate, adică partidele comuniştilor ! Iar primordială va fi forţa politică centripetă a teritoriilor dacice părăsite şi lipsite, după 1989, de atracţia exemplului pozitiv, Romînia fiind doar un desăvîrşit exemplu negativ, la orice aspect aţi vrea să vă referiţi.
Noi plîngem plînsul Planetei sfîşiate de elitişti ambi-ţioşi, hrăpăreţi şi fuduli, iar soarta noastră (oricum mai dulce, fiindcă sînt două ţări proprii, de sine stătătoare) o mai au Coreenii, precum şi, mai cumplită decît a noastră, Kurzii, cu faimoşii lor eroi naţionali Mustafa Barzani şi Abdulah Öcalan, acesta sechestrat nedemn, ilegal şi nejus-tificat de către una dintre cele mai reacţionare guvernări din lume (întrecută doar de cea de la Bucureşti). Iată cum un popor mare, de 4O.OOO.OOO locuitori (ca şi al nostru) suportă tîlhăresc pumnal înfipt în inima-i unică !



Marile cuceriri ale esenţelor Socialismului


6. Întrebare: Mi-aţi supralicitat efortul de a vă urmări şi înţelege; de ce, în aceste condiţii, vom reveni ultimii -ci nu primii- la Socialism ?

Răspuns: Pentru că marile cuceriri ale esenţelor Socialismului ne vor împiedica; ele fiind mai mici în alte ţări (celelalte şapte, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Ger-mania Democrată, Polonia, Ungaria, Uniunea Sovietică) vor acţiona mobilizator pentru o mai rapidă revenire.
Revoluţia socialistă este o acţiune complexă şi con-ştientă, cu determinări obiective şi subiective (pe care le găsiţi în orice curs antedecembrist de Socialism, pleonas-tic numit ştiinţific). Spusele lui Marx, cel mai mare filozof politic al omenirii, rămîn irefutabile: materia, fac-tor primordial, determinant, determină conştiinţa, factor secund, determinat. Cine nu ştie, n-a înţeles ori n-a reţinut aceasta tinde să iasă din cadrul speciei generic şi generos numită Om. Simplu, putem constata că, atîta vreme cît burtica va fi plină, în creier va persista ceaţa contrare-voluţiei, fapt pe care îl ştiu şi îl exploatează la maximum conducătorii post-decembrişti, toţi profund şi îndelung şcoliţi în diferite sisteme de învăţămînt de stat sau de partid.
Cum realizările materiale ale Socialismului asigură existenţa fiecărei familii, cel puţin pentru două generaţii (locuinţă şi loc de muncă sau derivatele acestuia - pensie, şomaj, ajutor social, alocaţie de solidaritate etc-), lupta pentru Socialism va începe, se va relua, la scară naţi-onală, abia la lichidarea acestora: iată jumătatea de secol, cînd vor exista 1-3 % putrezii (de bogaţi şi de dezumanizaţi) şi 85 % dependenţii semi-sclavi, înlăturaţi de la muncă din propriile întreprinderi socialiste, împinşi înapoi, în negurile istoriei, cu vreo două mii de ani, dar în prezenţa tuturor relelor moderne, capabile de degradarea şi deturnarea speciei, acţiune chiar urmărită şi supervizată de o conducere globală, imperialistă, implacabilă, ocultă, extremistă, necruţătoare şi violentă, cu succese notabile (în semiveacul următor) în desfiinţarea naţiunilor şi con-turarea Imperiului Mondial, posibilă parte a unui impe-riu universal.
De notat că, în fapt, Imperiul Mondial a apărut între cele două războaie mondiale, o dată cu formalizarea posi-bilităţii de a decide pentru alţii, prin Liga Naţiunilor, iar primul dictat de tip fascist a fost Tribunalui de la Nurnberg, unde o Forţă suprastatală a făcut lege uzurpînd Puterea, care trebuie să aparţină exclusiv, permanent şi pretutindeni popoarelor; numai propriului popor îi revi-ne dreptul de a-şi judeca pe componenţi. Alţii n-o pot face decît prin Forţă, batjocorind Puterea !



Iugoslavia ?


7. Întrebare: N-aţi numit Iugoslavia între ţările socialiste ...

Răspuns: Eu am nominalizat pe cele din Europa care vor reveni la Socialism. Iugoslavia este încă1) soci-alistă, spre disperarea Barbariei Mondiale, reprezentată la modul cel mai agresiv, bestial şi cinic de NATO, hidosul braţ fascist al debilului ONU, devenit, de la trădarea lui Gorbaciov, Organul Nimicirii Umanităţii.
Cu spiritul de sacrificiu şi de solidarizare naţională, specifice sîrbilor, şi cu conducători devotaţi, curajoşi şi demni, ca Tito şi Miloşevici, este posibil ca Iugoslavia -aşa ciopîrţită cum a ajuns- să supravieţuiască singură ca unic stat socialist în Europa, după monstruoasa, ruşinoasa auto-înfrîngere a NATO, care a coborît în Galeria Diavoli-lor pe cele mai defăimate entităţi ale acestui mileniu, după titularii subspeciei de hitlero-musolini: Bilă Clintitu, Tonti Bleg, Şirac, Şroeder, Olbriht, Solana, Clark, noii hitlerişti de la Berlin şi Roma, de la Washington, Londra, Paris, Bruxelles ...
Să nu uităm însă că la Moscova este nou stăpîn anti-iugoslav, cu nume din familia lexicală a verbului pute, şi, mai ales, antisocialist, ca şi la Pekin (unde conducător este un foarte bun vorbitor al limbii dace, licenţiat în ţara noas-tră), iar între cei trei mari ai lumii (Rusia, China, U.S.A.) se pare că există şi funcţionează pact diavolesc ultrasecret (pentru generalizarea Capitalismului), iar Eroica Iugoslavie nefericită este de toţi dispreţuită; doar poporul dac o iubeşte, poate pentru că este aşezată pe pămîntul dacic străvechi, dar conducătorii "noştri" actuali nu ştiu de asta nici cu spatele ...


Dezmăţul imperialist din 1989


8. Întrebare: Cred că nimeni şi niciodată nu a prezentat în aceşti termeni ultimul deceniu şi previziunile pentru următoa-rea jumătate de secol. Ce loc şi ce rol ocupă, pentru acest interval, anul 1989 ?

Răspuns: În ciuda a ceea ce s-a spus şi în contra-dicţie cu absolut toţi oamenii sau gînditorii politici (acum este la modă formula de rîsul-plînsul-lumii "analişti poli-tici", arborată cu ruginite crampoane hilare de toţi ciumeţii transfugi şi pederaşti !), reafirm ceea ce am spus mereu în ultimii zece ani: Dezmăţul Imperialist din 1989 asu-pra Europei în general, nu numai asupra părţii ei demo-crate, socialiste, reprezintă marea şansă dată revoluţiilor socialiste, Socialismului şi Comunismului, de către Con-trarevoluţiile antisocialiste, antipopulare şi antinaţionale din 1989, în fapt Războiul Mondial Împotriva Socialis-mului European.
Degradat, cum ajunsese, Socialismul era în mare pericol de compromitere, în sensul vărsării în Capitalism; graba imperialiştilor, aflaţi în agonie şi răpuşi de invidie, a produs contrarevoluţiile salvatoare.
Dar, să reţineţi, vă rog, există şi reversul: Capitalis-mul –intrat deja în faza prăbuşirii definitive- a fost enorm sprijinit de către Socialism, fiind salvat, în fapt, de multe ori pe întregul său cuprins, prin aceea că a preluat de la Socialism elemente specifice, impuse de Socialism prin simpatie, care i-au întărit structura şi i-au prelungit viaţa, poleindu-i faţa cu o rouă democratică, ajungînd să arate uneori şi chiar să păcălească pe oamenii muncii care i-au văzut o faţă umană, fapt doar aparent, căci, chiar dacă asigură o ciorbă a săracului, Capitalismul rămîne tot ce este: esenţă a Hoţiei violente, profunde, depline, atot-cuprinzătoare, un monstru hidos, care a produs sărăcirea celor pe care apoi, propagandistic, îi "reazemă" cu peltele şi ciorbe pentru betegi. Această "salvare" temporară a Capitalismului este, de fapt, prelungirea agoniei lui, iar răsplata revine ca beneficiu Socialismului, căci i se pregă-teşte, la un nivel ridicat, calitatea forţelor de producţie.



Contrarevoluţia … salvatoare !


9. Întrebare: Cum explicaţi ideea cu... Contrarevoluţia... salvatoare ?!?

Răspuns: Da; necenzurate, denaturările, degradările, abuzurile, trădările, ar fi creat masiv şi pretutindeni Capi-talism (cum se întîmplă acum în Republica Populară Chineză) şi astfel Socialismul ar fi pierdut, poate pentru mai multe milenii, caracterul unitar şi unic de atracţie şi şansă de supremă soluţie democrată şi umană pentru întreaga omenire.
Atacat cu forţa bestială a Capitalismului şi Imperi-alismului, Socialismul va rămîne victimă, mit şi miracol atractiv. Astfel, datorită lui 1989, cu contrarevoluţia lui europeană, ca manifestare a celui de-al treilea război mondial imperialist, Socialismul va fi apărat în viitor de neghină şi viitură de nămol asfixiant şi deraiant. Căci tot ce este lovit pe nedrept renaşte şi înfloreşte mai puter-nic !
Putem evoca ceea ce au văzut toţi în Socialism: cei mai netrebnici dintre pecerişti, desigur cei cu funcţii de conducere în stat şi în partid (aceeaşi clică peceristă !), de la Primar şi Şeful-vorbelor-deşarte din comună şi pînă la membrii Comitetului Politic Executiv trăiau ca porcii, îşi măreau ca-n basme averile (maşini de lux, vile, bijuterii, servitoare în casă, amante, vacanţe în străinătate etc.), iar legea 18, faimoasa lege excepţională, esenţa esenţelor de-mocratice, specifică Socialismului, nu-i atingea, pentru că în comisiile de cercetare şi la justiţie erau, exclusiv, ciocoi ori slugi de-ale ciocoilor.
Toţi oamenii se adresau organelor competente contra ciocoilor, dar reclamaţiile şi sesizările erau, tot mai mult, rezolvate de şefii ciocoilor sau de uneltele lor, astfel încît era posibil ca Socialismul să fie asimilat acestei realităţi în formare, ceea ce ar fi împins, cu secole întregi, în viitor realizarea societăţii curate, umane şi democratice proiec-tată de marxism-leninismul secolelor al 19-lea şi al 2O-lea.
Zguduit în 1989, prin contrarevoluţia antisocialistă europeană, Socialismul a fost dezlipit forţat de elemen-tele capitaliste care-i înnegreau faţa, iar acum toţi ştiu că îmbogăţirea prin singurul ei izvor, Hoţia, este esenţa orîn-duirii pe care nici măcar tovarăşul Iliescu nu se mai sfieşte s-o numească, în ultimii ani, ceea ce este în realitate: Capitalism.
Este momentul să precizez una din caracteristicile fundamentale ale poporului dac: dispreţul ancestral faţă de cei bogaţi, ceea ce face imposibil Capitalismul în Ro-mînia ! Analiştii politici actuali, foştii secretari-cu-propa-ganda ai PCR, fugiţi ori nefugiţi din ţară pînă în 1989, neavînd fibră autentică de romîn, nu ştiu ori neglijează acest mare adevăr. Practic, nu există şi nu va exista om care să accepte lîngă el pe un Cataramă, fraţii Păunescu, Patriciu, Puzdrea, dar nimeni nu se îndepărtează, pe moti-vul repulsiei faţă de bogăţie, de tovarăşul Iliescu. Înţelegeţi de unde au venit cele 86 % de voturi "pentru" ? Această repulsie faţă de bogăţie va fi motivarea îndepărtării pentru vecie din politică a PNŢ, apoi a PNL, apoi a PD, apoi a PDSR, apoi a PSM, astfel că, peste vreo cincizeci de ani poporul îşi va găsi albia: partidul comuniştilor ! (În care se vor grăbi să intre toţi peceriştii, care vor mai rămîne cu carnet, ori numai cu năravuri).
Oare nu ştiţi, dv. şi cititorii că zis-a din vechime Neamul Dacic: Mai bine sărac şi cinstit, decît bogat de nimic ? Cîtă vreme va mai exista un cuplu din neamul nostru, nu va dispărea acest precept moral primordial. De unde rezultă că cine vrea să ne împingă în Capita-lism, trebuie să ne omoare, mai întîi, pe toţi, ca pe Pre-şedintele nostru, apoi să ne ducă, cenuşă, în Capitalism ! Căci ne apără preceptele ancestrale -expresii ale instinc-tului conservării- iar ele nu mor decît o dată cu noi. Fiindcă noi, ca popor, avem instincte, impuse de vechime, chiar dacă Omul, ca specie, abia acum şi le formează.



Momente din „asfixierea” Socialismului


1O. Întrebare: Aţi putea puncta concret unele momente trecute în "asfixierea" Soci-alismului ?

Răspuns: Desigur. Trecînd peste acţiunile mişeleşti din exterior (ilustrate prin atacul mondial împotriva Rusiei Sovietice din 1917 şi cel romînesc din 1918 împotriva Ungariei Sovietice, precum şi contrarevoluţia din 1956), marile momente ale distrugerii Socialismului se numesc A. Dubcek (1968, Cehoslovacia), Carol Woytila şi Lesh Walesa (1978, Polonia), M. Gorbaciov (1985, Uniunea Sovietică), Elţîn (1993, Rusia), acesta din urmă fiind autorul celui mai monstruos puci fascist din istoria omenirii, singura bestie care a pus tunurile şi tancurile pe Parlamentul ţării, cu parlamentarii, legal aleşi, înăuntru ...
Numai înţelepciunea Preşedintelui Sovietului Su-prem, Ruslan Hasbulatov şi a statului său major (numesc pe generalii faimoşi Dudaev şi Ruţkoi) a dejucat cea mai mare catastrofă, provocată criminal, în istorie.
Cîtă vreme în lume se vor menţine bestii capitaliste, imperialiste şi religioase -al căror esenţial scop şi numitor comun este înrobirea altora- se vor păstra şi condiţiile repetării acestor acţiuni interne sau externe, de vătămare a Socialismului, aceasta fiind o concepţie şi o convingere fundamentală a popoarelor; amintiţi-vă de nesfîrşitul şir de atacuri împotriva Binelui, în basme... Aceste atacuri nu încetează decît după nimicirea orătăniilor hidoase şi parazitare, criminale oricînd şi oriunde.



„Primăvara” de la Praga


11. Întrebare: Aprecierile dv. sînt noi şi surprinzătoare, dar cel mai mult con-sternează cea privindu-l pe Dubcek; m-ar interesa cum aţi reacţionat atunci, în 21 august 1968, şi dacă aveţi acum aceeaşi opinie ?

Răspuns: Am fost, ca toată lumea, surprins şi indig-nat, dar imediat m-a contrazis şi m-a liniştit atitudinea po-porului cehoslovac: acesta a ieşit cu flori în întîmpina-rea apărătorilor Socialismului (între care nu erau şi vecinii tradiţionali şi prieteni, dacii), care îşi îndeplineau misiunea cu tancurile vărsate pe străzi direct din celebrele AN ...
Era dimineaţa devreme, mă pregăteam să plec la şcoală; ca director, mă duceam primul la serviciu, uneori înaintea îngrijitorilor. Ascultam buletinul de ştiri (atunci erau buletine de ştiri adevărate, la ore fixe, pe postul naţi-onal de radio, acum cred că nu mai există aşa ceva), în vreme ce mîncam; masa mea de dimineaţă, oferită de ma-ma, era superbă şi suficientă pentru o zi întreagă: caş cu mămaligă, eventual un ou, fiert sau prăjit, o strachină de teci, un blid de dovlecei, un castron de lapte dulce, unul de lapte acru...
Pocnetul ştirilor mi-a provocat tremurul mîinii cu lingura; am plecat ca din puşcă la Consiliul popular unde ne-am constituit ad-hoc într-un fel de "comitet de război", gata să intervenim. Nu a fost nevoie; Preşedintele N. Ceauşescu, abia revenit în ţară de la Praga -dar nu fusese şi la Cierna nad Tisu- declarase că "în Cehoslovacia Soci-alismul nu este în pericol", trecînd astfel de partea Capita-lismului imperialist, desigur, fără să-şi dea seama de gravitatea şi consecinţele mutării ... Era a doua oară în acel an cînd mă contraria (după şedinţa plenară a C.C. din apri-lie) şi a treia oară de la venirea la conducerea partidului.
Dubcek lăsase 6OO de grupuri de aventurieri de-menţi să-şi facă "partide", iar el însuşi pretindea că refor-mează partidul şi Socialismul, a cărui apărare s-a hotărît la Cierna şi la Moscova, în vreme ce Svoboda părea că nu-l condamnă pe "reformator", deşi 1.OOO de comunişti de frunte strigau după ajutor, iar ţările socialiste conside-rau că există pericol real şi iminent, neluat în seamă de conducătorul comuniştilor de la noi.



Condamnare şi laudă la 21 august 1968


12. Întrebare: Să înţeleg că dv. condam-naţi atitudinea de atunci a conducerii ţării noastre, deşi toată lumea ne laudă tocmai sau chiar numai pentru aceasta ?

Răspuns: Ne laudă duşmanii noştri, pentru a ne menţine şi a ne stimula cretinomania specifică...
În realitate, atunci a început demolarea Socialis-mului, iar exemplul autodemascator a fost Romînia, căci ceea ce a contat a fost nu apărarea Socialismului în Cehoslovacia, ci excepţia de noatin rătăcit şi nărod a ţă-rii noastre, care, iată, în două ore, a spulberat vorbăria măiestrită şi ameţitoare despre unitatea de monolit a sis-temului socialist şi, de fapt, chiar garanţia unui tratat multilateral de apărare, demonstrînd ceea ce abia aştepta Capitalismul - ruperea din interior, adică Romînia nu merge cu sistemul, ea fiind veriga cea mai slabă.
Pe planul general, al intereselor vitale ale Socialis-mului, poziţia ţării noastre a însemnat -şi aşa va rămîne consemnată în Istorie- ca un grav act de trădare, respon-sabil poate şi de ceea ce a urmat, inclusiv marasmul anti-democratic din cumplitul an 1989.








Romînia – breşa antisocialistă


13. Întrebare: Credeam că aceasta este dovada măreţiei şi tăriei noastre. N-aţi crezut la fel ?

Răspuns: Mi-a plăcut că n-am fost împreună cu "in-vadatorii", mai ales că, psihic, ne simţeam în pielea ceho-slovacilor şi, parcă, ne aşteptam să fim în locul lor; în rea-litate, atunci, în 1968, a început căderea noastră, prin intrarea în gura lupului !
Nu trec peste faptul că este de discutat dacă Tratatul de la Varşovia era cadrul corespunzător al determinării şi motivării acţiunii comune, în forţă, împotriva a ceea ce s-a numit Primăvara de la Praga şi a fost, în realitate, Toam-na Cehoslovaciei şi chiar a Socialismului, urmată de Iarna din 1989, dar este clar că atunci, în 21 august 1968, Romînia era breşa în zidul rezistenţei anticapitaliste şi antiimperialiste.



Dubcek şi „ciupercile” pragheze


14. Întrebare: Dar poporul şi-a susţinut cu entuziasm conducătorii, era electrizat de cuvintele lui Ceauşescu ...

Răspuns: Poporul nostru este întotdeauna cum doresc conducătorii lui; ni se părea că, nefiind cu ceilalţi la intrarea în Cehoslovacia, sîntem independenţi, patrioţi, prieteni ai poporului cehoslovac (cum le făcuserăm dovada cînd cu propunerea lui Beneş, de a accepta în cuprinsul ţării noastre acea parte a Maramureşului istoric, pămînt dacic străvechi) ...
Era exact invers: poporul cehoslovac avea nevoie de ajutor urgent pentru a scăpa de cele peste 6OO de găşti anticomuniste, lăsate de către A. Dubcek să ciupercească otrăvite, iar noi nu i-am ajutat pe prieteni să-şi înlăture pe-cinginea de pe faţă şi de pe ochi şi, drept plată, această boală, ca orice rău imperialist, ne-a acoperit şi nouă faţa, şi respiraţia, şi lumina, şi viaţa, la 22 decembrie 1989...



Clauza naţiunii celei mai…nenorocite !


15. Întrebare: Vreţi să spuneţi că de atunci a început ...

Răspuns: Sigur, găsind golul în relaţiile noastre cu celelalte ţări socialiste, şi-a vîrît Capitalismul imperialist coada lui spurcată de diavol şi ne-a plasat clauza naţiunii celei mai ... nenorocite !
Căci nenorociţi am fost prin acceptarea acestui laţ otrăvit care a pregătit, în substanţa ei economică, acţiunea contrarevoluţionară din 1989 din întreaga Europă.
Căzut în plasa "laudelor" imperialiste şi a mrejelor fastului de la curţile lepădăturilor colonialiste, Preşe-dintelui nostru i-au trebuit peste cinci ani să se dezme-ticească, iar cînd şi-a dat seama, aveam deja o însemnată datorie la rechinii Capitalismului imperialist.
A început apoi lupta pentru ieşirea din colţii lor şi, cu convulsii neexplicate poporului, ne-am pricopsit, în aprilie 1989, cu declaraţia-trăznet (eu mă aflam atunci la Moscova) că am lichidat datoriile, am devenit indepen-denţi din punct de vedere economic ...
Care datorii ? Către cine ? Cînd şi cine le contracta-se ? În ce scop şi cu a cui aprobare ? Ce consecinţe au fost sau vor urma ? Nu ştiam, dar era clar: va urma ceva grav şi periculos, poate un nou Liban sfîrtecat de bandiţii mondi-ali, care nu suportă, pentru că nu pot trăi, dacă nu eşti dator la ei ...
Noi nu am fost şi nu vom fi niciodată în situaţia de a cere împrumuturi; era semn, deci, că cineva a început să ne colonizeze. Am avut şi avem în noi înşine forţa necesa-ră pentru evoluţie progresistă, inclusiv sau poate în primul rînd, economică ! Dar acum aflam de datorii, după ce timp de şase-şapte ani ciocoii pecerişti îşi bătuseră joc de noi cu perturbarea aprovizionării, mai ales cu pro-duse alimentare. Dacă nu aveam eu iniţiativa (scump plăti-tă, cu soarta mea şi a familiei mele) şi susţinerea unor oameni de aleasă ţinută (menţionez aici pe colonelul de Securitate Gheorghe Negrilă), de cele mai multe ori, în ultimii şase-şapte ani ai Socialismului, inclusiv în anul independenţei economice, nu aş fi apucat să cumpăr raţiile necesare de pîine, unt, ulei, făină, zahăr, carne... Dar, în ciuda unor netrebnici şi cu "cîştigul" celui de-al doilea exil, impus de către tovarăşul Prim-secretar Constantin Zanfir (la zîzania Primului-secretar de la Curtea de Argeş, Figurina Piţigoi), fiind susţinut, în organismele din care făceau parte, de către oamenii Securităţii, am reuşit să introduc salvatoarea cartelă, pe care imbecilii, care se desfătau şi continuă s-o facă în baza arginţilor trădării, o defăimează ca porcii, nepricepînd că ea îmi asigura necesarul pentru cele şapte guri ale familiei şi "rezervele" din economii, pentru colegi (care, partizi de frunte cum erau, acum nu-şi mai amintesc de zecile de "invitaţii", pe care le primeam, cu maşina neagră la "convorbiri", de percheziţii, de condamnările politice, de nenumăratele cer-cetări, de desfacerile contractului de muncă, de înfoielile "Umflatului", inspector general şcolar, de schimbările abu-zive din funcţie, de neadmiterea mea la concursuri, profe-sionale şi culturale, de interzicerea de a preda elevilor de gimnaziu cursul de "Educaţie cetăţenească", deşi eram unul dintre puţinii profesori licenţiaţi şi în drept, din întreaga ţară, de confiscarea abuzivă a puştii şi muniţiei de vînătoare, a manuscriselor literare şi politice, a apartamen-tului -toate nerestituite nici pînă astăzi, (ca emblemă a esenţei de… moralitate, legalitate şi democraţie, a sta-tului despotic post-decembrist ...)



Perioada dificilă


16. Întrebare: Dv. circumscrieţi "peri-oada dificilă" la şase-şapte ani ?

Răspuns: Nu eu, ci istoria. Se ştie că pînă în 1982-1983 am trăit o perioadă de belşug, necunoscut nicăieri în lume niciodată (la nivelul întregii populaţii a ţării), iar tragedia (exagerată, acum, în interpretări, de cretinomanii care se lamentează ca şerpii fără coadă, că am mîncat sa-lam cu soia, în loc să se bucure chiar pentru aceasta) din ultimii ani ai Socialismului a fost provocată, ca pîrghie psihologică de pregătire a contrarevoluţiei, această latură, împreună cu cea economică, însăilînd "argumente" pentru cea ideologică şi politică, toate cuplate în Dezmăţul Naţi-onal din 22 decembrie 1989, pe fondul favorizator al complotului mondial antisocialist dirijat de CIA, prin Moscova lui Gîrbaciov.

Revoluţie - contrarevoluţie


17. Întrebare: Aţi intrat deja în fondul problemei privind ceea ce dv. numiţi "contrarevoluţie". Spuneţi, vă rog, şi motivaţi, era necesară revoluţia (sau contrarevoluţia) în 1989 ?

Răspuns: Ceea ce numim "revoluţie" sau "contra-revoluţie" nu este un fenomen simplu sau singur, ci unul complex, fiind prezente (în 1989, la noi) ambele fenome-ne, amîndouă necesare: şi revoluţia, şi contrarevoluţia.
În 1989, cum deja am afirmat, era necesară, dar nu şi posibilă, o revoluţie, din punctul de vedere al majorităţii, de circa 85 %, din populaţia ţării, care suferea, fie şi numai sub aspect moral şi politic, de pe urma comportamentului aberant al ciocoimii peceriste, pe care eu am criticat-o, am acuzat-o, de fapt, în scrisoare oficială adresată condu-cerii Statului, de manifestări... fasciste ! (Iată de unde ad-versitatea totală faţă de mine a ciocoilor pecerişti care, du-pă 1989, deţin Puterea absolută în toate domeniile şi la toate nivelurile, pentru că pe cel care-i cenzura l-au răpit, l-au sechestrat, l-au asasinat mişeleşte, apoi în cor, pe cîteva sute de găşti-voci, îl hulesc...)
Dar pentru alt segment de circa 1-3 % era necesară contrarevoluţia, aceasta fiind şi posibilă, prin pregătirea ei economică, psihologică, ideologică şi chiar politică-orga-nizatorică, precum şi în climatul european şi internaţional creat după 1968 (Cehoslovacia), 1978 (Polonia) şi 1985 (Uniunea Sovietică).
Protagoniştii dezvoltării Răului sînt din timp recru-taţi (chiar şi neformalizat) de CIA, pregătiţi şi propulsaţi, prin imersiune, în fruntea serviciilor speciale de securitate, a partidelor comuniste, a mişcărilor pseudorevoluţionare şi a statelor: Al. Dubcek, Carol Woytila, Lesh Walesa, M. Gorbaciov, iar la noi, deja insinuatul necunoscut margina-lizat - Ion Iliescu...(Să nu pierd prilejul, clamarea margi-nalizării din partea unuia care a fost mereu în conducere, îmi pare afront substanţial la adresa bunului simţ şi a noas-tră, nemarginalizaţi, ci împinşi în hău).



Necesitatea … contrarevoluţiei !


18. Întrebare: Erau necesare şi revoluţia şi contrarevoluţia !?! N-am mai auzit !

Răspuns: Răspunsul nostru este: da, erau necesare ! Dar era normal să nu auziţi aceasta, căci acum, după 1989, nu vorbesc în public decît lepădăturile, care nu-şi pot evi-denţia, desigur, ... goliciunea !
În afară de oligofreni, toate categoriile social-poli-tice doreau o schimbare profundă în organizarea şi conducerea societăţii romîneşti, cu explicaţii diferite, dar înlăturarea regimului democrat era dorinţa expresă numai a unei infime categorii absolut minoritare, formată din pu-tregaiuri şi lepădături, adică ciocoi pecerişti şi transfugi, blehăitori prin cocinile şi cîrîietorile lumii pe unde li s-a întins cîte un blid cu linte.
Ciocoimea peceristă, care era autoarea principală a degradării, dorea de multă vreme înlăturarea Preşedintelui (o dovadă în plus este momentul măscărici al lui Gheorghe Cioară) care o sufoca prin insistenţa cererilor lui în favoa-rea Dreptăţii şi Adevărului, inclusiv sub aspectul Indepen-denţei şi al Suveranităţii statului. Ea pregătise de multă vreme împlinirea planurilor ei mîrşave prin demenţialul cult deşănţat al personalităţii, administrat cu desăvîrşit profesionalism; să nu uităm că în anii '8O cvasitotalitatea ciocoimii era formată din intelectualitatea constituită din tot ce avea mai degradat sau degradabil ţara: foştii ori fiii foştilor exploatatori (moşieri, burghezi, bancheri, chia-buri), popi, trădători, transfugi, gunoaie aciuate la "Latrina Europei"...
Notez însă, cu satisfacţie, că au existat şi intelectuali de ţinută morală care, deşi au suferit nedreptăţi, nu s-au lăsat tîrîţi în mocirla denigrării ţării, categorie din care evi-denţiez numele scriitorului Dumitru Ţepeneag, colegul meu de grupă de la facultate, forţat să plece în Franţa pe la mijlocul anilor '6O.
Destăinui, cu bucurie, că, împreună cu prietenul Ion C. Ştefan, tot coleg de grupă, i-am făcut un important "ser-viciu" secret nefericitului (atunci) nostru coleg, tovarăşul Ţepeneag. Existau încă taxe (de şcolarizare) la începutul studenţiei noastre şi într-una din zile, cred că în 1961, toamna, citim la afişierul oficial al Rectoratului o listă cu studenţii somaţi să achite taxa pînă la data de, în caz con-trar fiind exmatriculaţi. Ştiam neclar că tovarăşul Ţepe-neag avea probleme (era la a doua facultate, fiind exmatri-culat de la prima pentru motive politice, fapt care-l înălţa în ochii noştri), părea a fi tot sărac, aşa cum eram şi noi, (dar noi aveam bursă); interiorizat, reţinut, parcă indiferent sau doar precaut, nu discuta mai des decît cu vreo doi co-legi şi o colegă. Noi nu eram între aceştia.
Văzînd că avea o taxă mare (cred că vreo mie cinci sute de lei), ne-am luat inima în dinţi, cum ni se părea nor-mal să facă fiecare utemist, şi am solicitat tovarăşului Rec-tor să-l scutească pe colegul nostru de taxa de şcolarizare. Am pus în joc tot prestigiul nostru, capacitatea comună de a convinge, onoarea de activişti de UTM (Ion Ştefan) şi A.S.(subsemnatul). Am răspuns scurt şi sigur la întrebările pe care tovarăşul Rector ni le-a adresat (în biroul dumnea-lui, poftiţi pe fotolii, cum avea bunul obicei să ne respecte) şi am subliniat persuasiv că reprezentăm interesele organi-zaţiilor noastre pe care tovarăşul Ţepeneag le onorează prin rezultate de excepţie, profesional, şi printr-o conduită ireproşabilă (plusînd în eventualitatea unei îndoieli de na-tură politică). Zile, şi ani, şi zeci de ani am fost fericiţi că am reuşit: bunul nostru coleg n-a plătit taxele şi nici nu a ştiut cine sînt "vinovaţii"...
O colegă, poeta Gabriela Melinescu, asupra căreia îmi opream mai des privirile, ştiindu-mi felul de a acţiona, mă cam bănuia, dar nu i-am confirmat nimic. (Fiindcă şi acum mi-am luminat o pagină cu numele ei, vă destăinui fericirea unică, incredibilă, plină de farmec şi sensibilitate care a învăluit-o pe Gabriela prin evenimentul milenar, încrustat în memoria Omenirii la 12 aprilie 1961, cînd nemuritorul Iuri Gagarin a realizat cea mai mare victorie a lumii, de cînd există atestări. Eram la sediul Asociaţiei, cu cîţiva colaboratori. A intrat ca o erupţie de lavă divină, ne-a îmbrăţişat şi ne-a sărutat cu sublimă dragoste şi dăru-ire adolescentină, dîndu-ne vestea cea mare, înecată de en-tuziasm, abia reuşind să respire... Niciodată nu am mai trăit un astfel de moment; am poza Gabrielei din vremea studenţiei noastre, străluminată de o trăire unică...)
Partizii, masa cea mare a lepădăturilor lăstărite în jumătate (3.8OO.OOO !) din numărul familiilor romî-neşti, reprezentau tamponul surd şi imbecil între ciocoime, devenită burghezie propriu-zisă, însetată de putere politică proprie, şi popor, condus spre decapitare şi, deci, spre Ca-pitalism, de către conducătorii nominali şi oficiali ai Soci-alismului, molii purtînd în frunte simbolul trădat: Secera şi Ciocanul.
Ei, partizii, votau toate reglementările, la orice nivel, care contraveneau şi degradau Socialismul şi, în acelaşi timp, se văicăreau pe uliţi, în curţile şi casele proprii, în cîrciumi împuţite sau în hoteluri de lux -unde poposeau ca reprezentanţi legitimi ai maselor populare- hulind şi ban-curind pe seama Conducătorului, blocînd pe oricine nu hăulea urale în public, aşa cum au făcut-o în cor colegii mei, partizi "en titre" sau pecerişti fără carnet, la 22 no-iembrie 1976, acceptînd ori lansînd cu satisfacţie măsuri "capitale" împotriva mea, cum ar fi: desfacerea contrac-tului de muncă, exilarea, condamnarea penală pentru moti-vări politice, inclusiv pentru renunţarea la cetăţenia romî-nă, ca semn simbolic de protest împotriva abuzurilor. Nici unul nu s-a interesat, n-a pus o întrebare, n-a gîndit o voca-bulă de-a lungul a nouă ore de tornade dezlănţuite de Umflatul (inspector general) care spîrcîia în şcoala noastră tot ce-i împingea în guşă lexicul lui verde-nroşit despre arestarea şi deţinerea mea (ilegale), despre nenumăratele "preluări" nocturne de la poarta şcolii, deşi toţi afirmau în particular şi deseori în public, inclusiv în prezenţa mea, Singur Ungureanu este comunist adevărat ! De aceea, nu întîmplător, eu singurul dintre comunişti eram la închisoa-re, tocmai cînd se alegea, în funcţia de Preşedinte al Repu-blicii, de curînd instituită, Preşedintele Consiliului de Stat, conducătorul PCR, justificarea şi iminenţa arestării fiind determinate şi de împrejurarea că eu spuneam pretutindeni, în gura mare, că am dreptul şi voi candida pentru funcţia de Preşedinte; ciocoii, aceiaşi, au reacţionat atunci (în 1975) ca şi după 22 decembrie: m-au declarat duşman, atunci al comuniştilor, după aceea al anti-comuniştilor, în vreme ce eu am fost şi am rămas ce-am fost: comunist.
Ne-partizii erau cei care se bucurau cel mai mult de existenţa şi aplicarea (neconsecventă, din păcate !) a fai-moasei şi în prezent desuetei legi nr. 18 (privind veniturile ilicite, nu cea din 1991 care i-a burduşit cu venituri ilicite pe trîntori !), care muşca din unii ciocoi pecerişti. Aceştia, ne-partizii, muncitori, ţărani, intelectuali, meseriaşi, liber-profesionişti, lansau critici deschise la adresa faptelor ciocoimii opunîndu-le literei şi spiritului legilor şi princi-piilor comuniste, susţinînd cu ani în urmă, ceea ce vor susţine în viitor: Ceauşescu este corect şi sincer, dar ciocoii îl mint şi-l vor elimina ! Sau altfel, mai simplu, cum auzeam pretutindeni, spus tare, fără sfială: "Legile sînt bune, dar tîlharii le aplică invers !", tîlharii fiind, evi-dent, ciocoii pecerişti.
Un cunoscut, membru fondator al Partidului Comu-niştilor, Vasile P., i-a scris Preşedintelui cel Mare, încă la începutul anilor 7O că bandiţii pecerişti îl vor ucide, refe-rindu-se în concret şi numind chiar pe un general !
Ştiu sigur şi destăinui pentru Istorie -în viitor o vor face foarte mulţi- că ne-partizii anticomunişti erau foarte puţini, poate cîteva zeci, în toată ţara, căci anticomuniştii nu se aflau în afara partidului; ei se strecurau cu abilitate în partid şi deveneau ciocoi sau fugeau ca măgarii în străi-nătate !
Între nepartizi se aflau singurii comunişti adevă-raţi, adică susţinători consecvenţi ai aplicării neştirbite a doctrinei comuniste, toţi neacceptaţi, sub nici o formă, în partid tocmai pentru că atitudinea lor comunistă -fermă, deplină, publică- era cel mai mare pericol pentru ciocoi-mea trădătoare şi pentru partizii-turmă.
Depun mărturie iarăşi, pentru Istorie, că toţi comu-niştii-nepecerişti şi-au afirmat în public vrerea, cel mai tîrziu la 22 decembrie 1989, ridicîndu-se împotriva contrarevoluţiei, pentru apărarea Socialismului, imedi-at ce se lansase la ora opt şi un sfert dimineaţa, prin "La-trina Europei", apelul la contrarevoluţie, pe care eu l-am ascultat, împreună cu alte opt persoane, în cancelaria şcolii din Cicăneşti.
Iată cine sînt eu: unul dintre comuniştii nepecerişti, poate cel mai proeminent, care la ora opt şi 25 de minute, în acea zi nefastă, aveam redactată Proclamaţia Pentru Socialism !, prin care, ca act revoluţionar, se instituia Co-mitetul Popular Revoluţionar, fapt petrecut, mai întîi la Cicăneşti şi apoi la Curtea de Argeş.
Sigur fiind că din acel moment ciocoimea peceristă va lupta pe faţă împotriva Socialismului, dar nu va mai putea respinge primirea mea în partid, am scris chiar în 22 decembrie 1989, cea de-a şaptea cerere de primire; i-am dat însă degeaba cu "sîc": nici de data aceasta nu am fost primit în partidul care reprezenta idealul meu practic de comunist...
Cei care susţin acum (mai ales după 1996) că sînt comunişti, o fac din aceleaşi considerente ca şi pînă în de-cembrie, chiar dacă, de vreo doi-trei ani se declară conti-nuatori ai P.C.R., dorind să spună ai doctrinei acestuia (aflată în totală contradicţie cu comportamentul ciocoilor pecerişti). Un exemplu concret va fi edificator. În anii 1995, 1996 şi 1997 am avut multe întîlniri, la Bucureşti, Piteşti, Curtea de Argeş şi chiar la Cicăneşti, cu iniţiatorul creării Partidului Muncitoresc Romîn, tovarăşul Ion Nicu-lae Cristian, muncitor de fel (şofer) din Bucureşti, în pre-zent licenţiat (economist), om energic, bun organizator, cu o viziune corectă asupra lumii şi societăţii, cu spirit de pă-trundere a fenomenelor, capacitate de abordare în public, echilibrat, nuanţat, cu umor şi ironie, uneori profundă şi delicată. I-am declarat imediat că mă pot înscrie la partidul proiectat (eram de puţină vreme exclus din Partidul Socia-list Romîn de către tovarăşul Florian Petrescu), dar i-am propus să adoptăm deschis, energic şi fără ocolişuri simbo-lurile noastre: numele de comunist, secera şi ciocanul, fa-rul călăuzitor - Nicolae Ceauşescu.
Deseori în prezenţa întregului său stat major şi a unora dintre colaboratorii mei (din Partidul Comuniştilor) a tunat şi a fulgerat, neacceptînd sub nicio formă vreuna din propunerile mele, ridiculizînd la maximum şi activitatea mea privindu-l pe Preşedintele asasinat, prin înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Cinstirea Me-moriei Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, prin care aduceam cinstire înaltă Eroului-Martir Naţional, în fiecare an de ziua sa, 26 ianuarie, la ceea ce am numit "Mormîntul sfînt" din cimitirul Ghencea.
În septembrie 1997 am fost la Chişinău şi am avut o întîlnire cu conducători ai Partidului Comuniştilor din Re-publica Moldova, realizînd şi o înţelegere amplă de cola-borare, materializată într-un Comunicat comun. Am pro-pus şi am realizat imediat o legătură directă între Preşe-dintele P.M.R., Ion Niculae Cristian şi Preşedintele Parti-dului Comuniştilor din Republica Moldova, tovarăşul Vla-dimir Voronin, care va avea, fără îndoială, un viitor însem-nat în existenţa Republicii Moldova, a întregului pămînt dacic şi în mişcarea comunistă europeană şi internaţională; personal cred că de acolo, din Chişinău, poate să vină salvarea noastră ca stat şi ca popor.
În scurtă vreme, tovarăşul Ion Niculae Cristian şi-a radicalizat toate concepţiile şi principiile, astfel încît la 1 noiembrie 1997, cu prilejul Conferinţei Naţionale a Parti-dului Muncitoresc Romîn (la care a participat ca invitat, la sugestia şi insistenţa mea, şi tovarăşul Vladimir Voronin) a propus noua denumire, Partidul Comunist Romîn, cuprin-zînd cuvîntul "comunist", total şi energic respins (de către dumnealui) anterior.
Nefiind de acord cu această denumire, în numele de-legaţiei judeţului Argeş -care cuprindea 11 membri şi era condusă de subsemnatul- cu mandat expres privind poziţia faţă de rezoluţiile aflate la ordinea de zi, am citit ceea ce s-a numit Moţiunea Ungureanu (este, o spun cu modes-tie, excepţională prin idei şi argumentaţie; trebuie s-o citiţi în întregime) lansînd propunerea ca partidul să se numeas-că drept ceea ce ar trebui să fie: Partidul Comuniştilor, noua orientare politică a Preşedintelui şi a Partidului pre-luînd, în fapt, cele mai multe din tezele şi principiile par-tidului meu. Dar ciocoii pecerişti -cei care îl dirijează, (poate fără ca dumnealui să conştientizeze aceasta), pe to-varăşul Cristian- au respins cu majoritate de voturi moţiu-nea mea, folosindu-se şi de trucuri, specific peceriste, de supunere la vot şi de votare.
Un episod semnificativ se petrecuse în vara lui 1996 cînd am înscris în judeţul Argeş (ceilalţi toţi s-au purtat ciocoieşte şi mi-au respins propunerile) şi am participat la alegeri cu Alianţa pentru Socialism, cu care am obţinut un simbolic succes: din trei candidaţi propuşi, am ieşit victorioşi cu un Primar, în aceeaşi localitate (comuna Corbeni) avînd şi doi consilieri. Iată jalon semnificativ în Istorie: primul Primar comunist şi primii doi consilieri comunişti ! Gîndiţi-vă ce rezultate am fi avut, dacă pu-neam candidaturi în o sută de localităţi, dacă aveam candi-daţi în cadrul Alianţei pentru Socialism în toate cele 42 de circumscripţii electorale judeţene ! Cred că cei mai nume-roşi aleşi ar fi fost ai Alianţei pentru Socialism, iar multe găşti peceriste anticomuniste ar fi dispărut de atunci, spre salvarea Poporului !
În loc însă, cum era normal, să ne ajute, tovarăşul Ion Niculae Cristian, împreună cu conducătorul P.M.R. din judeţ, tovarăşul Ion Gh. Petre, ne-au acţionat în judeca-tă pentru... anularea înscrierii Alianţei pentru Socialism ! Iată ce înseamnă tot ce se autonumeşte "muncitoresc", "socialist", "socialist-democratic", "socialist-muncitoresc" etc.etc.
Cred că trebuie să reţinem: dacă vrem să ştim sigur cine ne sînt cu adevărat peceriştii (cu carnet şi fără carnet, înainte de 1989), este neapărat necesar să evidenţiem, îna-inte de toate, ce au făcut din data de 22 decembrie; dacă atunci au zis "Sînt comunist !" asumîndu-şi rolul de apărare a Socialismului, înseamnă că sînt ceea ce au spus, căci era momentul crucial pentru care se legaseră şi juraseră. Dacă au fîsînit cu contrarevoluţia, apoi au deve-nit pedemişti, pesemişti, apoi pemerişti, iar pesemişti, ia-răşi pemerişti... eu ştiu ce sînt, dv. ziceţi-le cum vreţi ...
O concluzie se impune cu forţa timpului, a Istoriei chiar: cei care au fost membri ai PCR nu sînt comu-nişti; de aceea oridecîte ori pălăvrăgesc, în interiorul sau în fruntea diverselor zeci de partide burgheze, despre "de-mocraţie" şi capitalism, nici un om al muncii nu trebuie să voteze astfel de găşti. Oamenii muncii nu pot avea decît o singură chemare explicită prin esenţa ei de clasă: Soci-alismul !
Aş vrea să vă citesc o elegie dedicată Preşedintelui asasinat, inspirată de tînguirea tot mai profundă şi mai ge-neralizată cu care îl evocă masele populare şi, atenţie, inte-lectualii, pe Eroul-Martir Naţional, trecut dincolo cu esen-ţele pozitive ale vieţii cotidiene:

De ce-aţi ucis pe Ăl Bătrîn ?

Am fost săraci şi umiliţi
Chiar de ciocoii năpîrliţi,
Dar noi speram în trai mai bun
Cînd ne-aţi ucis pe Ăl Bătrîn …


Agenţi şi farisei din Est,
Colaborînd cu cei din Vest,
Duşmani ai Neamului străbun,
Aţi omorît pe Ăl Bătrîn…

Minciuni de cele gogonate,
Cu “mult iubite şi stimate”,
Vă ascundeau un gînd hain:
Să-l lichidaţi pe Ăl Bătrîn …

Au tras ostaşii ca-n Infern
În Comandantul lor Suprem
Executînd ordin străin –
Ne-aţi nimicit pe Ăl Bătrîn !

Aveam o viaţă luminoasă,
Cu loc de muncă şi o casă;
Aveţi palate, noi bordei, acum
Şi un mormînt cu Ăl Bătrîn …
(19 ianuarie 1993)



Vinovaţii: şandramaua peceristă


19. Întrebare: Opiniile dv., cu totul originale, îmi apar incredibile şi vă rog să le motivaţi.

Răspuns: În favoarea revoluţiei este simplu să înţe-legem că se pronunţa, chiar fără cuvinte, (dovadă simpatia pre-decembristă pentru mine şi pentru susţinerile mele din perioada 1965-1989) o majoritate covîrşitoare (peste 85 %) a populaţiei, care dorea înlăturarea relelor din viaţa cotidiană. Expresia cea mai clară a acestei atitudini este afirmaţia cvasigenerală, rostită în gura mare, inclusiv la şedinţele partizilor, că "legile sînt bune, dar se aplică prost !"
Poporul găsise, deci, vinovatul: şandramaua pece-ristă - în care au intrat toate lichelele, lighioanele, loazele, lepădăturile ţării- singurul organism perfect structurat care acţiona împotriva Socialismului şi, evident, împo-triva Preşedintelui Republicii, pe care îl ţinea sechestrat şi-l manevra ca pe o mascotă, pusă să joace, ridicol, autodefăimîndu-se prin acceptarea de osanale denigrante de la pupăndoşi ...



Pupăndoşii


2O. Întrebare: Pupăndoşi ?!? De unde acest termen ?

Răspuns: Este unul dintre mai multele cuvinte şi expresii create de mine. Uşor de descifrat - de la pupă în dos - termenul defineşte (mai inofensiv, mai puţin vulgar decît pupincurişti propus de un coleg profesor) cohorta de oameni mici şi de nimic din propria tîrlă sau din cea adversă care pupă undeva pe cel dispreţuit şi dorit elimi-nat, din considerentul că acela deţine, temporar, biciul ...
Consider că este cel mai expresiv mod de a-i desem-na pe cele mai de nimic vietăţi din specia noastră, coborîte pînă la condiţia de vierme sau gunoi...



Cine erau (şi sînt) pupăndoşii ?


21. Întrebare: Cine erau pupăn-doşii?

Răspuns: Primii şi cei mai energici pupăndoşi erau ciocoii pecerişti, urmaţi, în general, de toţi partizii (alt termen, inventat de mine, pentru a-i cuprinde în cerc de foc pe cei care se prostituau făcînd pe comuniştii, pe cînd, otrepe desăvîrşite, erau doar membri de partid) ...
La Cicăneşti şi, în general, în zona Curtea de Argeş, toţi oamenii înţelegeau aceşti termeni, ca şi pe cel de coti-zaţie, cu sens de atenţie (materială), cinste, plocon, mită (toate fireşti atunci în Socialism, pentru că sînt fenomene specifice unei societăţi democratice, în consolidare, corup-tibilă).
Urmau adversarii principali: foştii politicieni, deve-niţi gunoaie istorice ( PNŢ, PNL, PSD), foştii burghezi, moşieri, bancheri, chiaburi sau fiii acestora, popii şi fiii ori ginerii lor, toţi cu funcţii importante în aparatul de partid şi de stat.
Apoi erau pupăndoşii dezgustători dar justificaţi, in-fractorii de tot soiul, oligofrenii, dezechilibraţii, demen-ţii, scaieţii; cei mai mulţi erau recrutaţi dintre intelec-tuali, care formau o groasă pătură socială de măsluire a respectului tradiţional al neamului dacic pentru conducă-tori. Să ne amintim zilele de profund, liniştit şi autentic doliu naţional, spontan şi general, din 19-22 martie 1965, cînd am văzut brîul de kilometri de şiruri suferinde care plîngeau din străfunduri, împreună cu Tudor Arghezi (Ioan N. Teodorescu), moartea prematură, în plină glorie, după lansarea incredibilei Declaraţii din aprilie, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej...
L-am condus pe ultimul drum, în vecinătatea multor conducători străini şi de-ai noştri, precum: Ciu-en-lai, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, N. Ceauşescu...
Cea mai denigrantă expresie de titirez îndobitocit, transformat în burtă-totală-şi-perpetuă, este îndemnul pe care l-am auzit de nenumărate ori, ca pe un proverb şoptit părinteşte, "Zi ca ei şi fă ca tine !". Vierme, omidă ne-trebnică, trebuie să fie cel care susţine o aşa batjocorire a speciei, indusă chiar în expresii folclorice de gînduri şi elemente străine neamului dacic.
Ba sînt unii care deja au trecut în altă specie -de sminteală şi de decrepitudine- care susţin, chiar în gura mare, că din ordin erau pupăndoşi, apărîndu-se în plus cu deplorabila condamnare de tîrîtoare: "Nu am stofă de martir !" Hidos ! Apreciez că cea mai bună replică este "Huideo, potaie !", vorba Poetului naţional contemporan Grigore Vieru; "Vai de omul de pe mal " !
Spre sfîrşitul anilor '6O un decrepit, care era Primar şi Secretar de partid, a raportat la Raion că eu refuz să ţin la Căminul cultural o conferinţă privind îndobitocirea oa-menilor prin religie, prezentînd, ca dovadă, planul de mun-că în care apărea tema conferinţei, tăiată violent cu stiloul, iar în rubrica "Cine răspunde" era numele meu. De mai multe ori am fost criticat în public, inclusiv la şedinţele cu directorii de şcoli, pentru refuzul de a ţine conferinţe pe teme ştiinţifice, ateiste, din ...ploconire faţă de misticism şi religie ! Toată lumea pufnea de rîs în sală, căci era de no-torietate publică desăvîrşita mea atitudine antireligioasă. Am aflat totuşi despre aceste critici şi l-am interpelat pe directorul Căminului cultural, învăţătorul Ion Gh. Popescu de fel din Corbşori, Stăneşti. Acesta mi-a explicat arătîn-du-mi şi copia Planului-de-muncă de la dosar că Primarul a tăiat tema respectivă chiar cînd i s-a dat exemplarul ori-ginal, recomandîndu-i în plus să aranjeze în aşa fel ca să nu ştiu şi nici să nu ţin conferinţa. Acesta era omul de bază al partidului în comună, cel care zbiera tunînd în "boxa" lui din Primărie, oridecîte ori sugerai vreun control "Aici eu sînt Statul, eu sînt Partidul !" Vreţi vreo treaptă mai josnică de nimicnicie ?!?



Nu am fost aplaudac !


22. Întrebare: Este vorba, cu alt cuvînt, de aplaudaci. Dv. nu aţi fost aplaudac ?

Răspuns: Nu ! Dar nu numai atît: eu nici nu am aplaudat la propriu, dacă acest gest nu avea corespondent psihic sau raţional.. În plus, poate că aceasta era moşte-nirea mea; fiind scoborîtor din ciobanii de la Săliştea Sibi-ului, precum şi din sfetnicii Ureche şi Scăunel din preajma lui Vodă Ţepeş, aveam pasiunea şi curajul atitudinii de frondă oridecîte ori imbecilii mă călcau pe coadă, cu atît mai mult cu cît erau şefi absurzi şi năpîrstoci.
M-am nimerit odată, la o întrunire, într-o sală impor-tantă, în vecinătatea unui Prim-secretar (raional şi apoi ju-deţean) care a observat că nu aplaud la sfîrşitul unei cuvîn-tări (stăteam, ostentaiv, cu mîinile încrucişate la piept). Vorbise o persoană "mult iubită şi stimată". M-a cenzurat indignat şi scîrbit, retezîndu-mă cu privirea şi grohăin-
du-mi: "Dumneata nu aplauzi ?!?". I-am răspuns calm, fi-resc, oarecum contrariat de întrebare, că "nu aplaud decît atunci cînd cele spuse îmi convin !" S-a ridicat oripilat, probabil felicitîndu-se pentru măsurile luate de-a lungul anilor împotriva mea; îl învinsesem încă o dată !
Şi astăzi îmi vine să vomit în nasul circarilor stre-peziţi care se stropşeau în imnuri de slavă la adresa Tovarăşului, pe scenă, "din ordin căci nu am stofă de martir", iar după aceea, cu maţe otrăvite şi gură spartă, vărsau venin de şarpe strivit pe numele şi funcţia lui, defi-nind astfel superlativul absolut al nimicniciei, neegalat decît de geamătul jivinesc stropşind dorinţa de a-i găsi mormîntul pentru a se revanşa îmbălsămîndu-l în uri-nă. Ne mai aflăm, oare, în cadrul speciei !?!



Legendă şi adevăr


23. Întrebare: Toată lumea ar fi intere-sată să relataţi momente de înfruntare dură cu autorităţile din perioada 1965-1989. Veţi satisface această dorinţă de informare, spulberînd ori confirmînd atîtea legende ?

Răspuns: Sînt cumplite şi nenumărate momentele luptei pe care am dus-o, de copil, împotriva nedreptăţilor şi abuzurilor. Ele pot face obiectul unor cărţi separate (unele începute, dar abandonate, cum ar fi "Am fost în Iad", despre puşcăria specială, "Eu sînt Anticrist !" despre lupta cu dogmele despotice, ale peceriştilor şi religiilor etc.). Despre multe acţiuni, materializate în documente scrise, am vorbit deseori după decembrie, iar unele au fost publicate. Sînt sigur însă că pe cei care-şi uscau izmenele după sobă în perioada 22-26 decembrie 1989, i-a apucat damblageala cînd au văzut ce eram eu în stare să scriu, fără să mai vorbim de pupăndoşii-pupăndoşilor cărora le-a trecut prin cavitatea craniană ideea că textele respective ar fi ... ante-datate ! Nu spui cine: persoane onorabile, cu numele înscrise sub mari firme secero-ciocănite blehăind deliruri pupăndosiste ori cădelniţînd sub iconostase unde se ploconesc diavoleşte fariseii, după care, ieşiţi din stan-ţele decăderii supreme, caionesc pe cei rămaşi verticali, motivînd că ei, încovrigaţii, i-au văzut ... răsturnaţi ! În ceea ce nu ţine de tehnică, fiecare măsoară cu măsura lui, celelalte nefiindu-i accesibile !
Multe povestiri, romane, poezii (unele care au circu-lat ca folclor, precum "La noi...", v-o citesc din cartea "Chemarea Satului", Editura "Meşterul Manole", 1998) aveau această menire. N-am avut însă răgazul şi liniştea necesare pentru scris căci, vorba Cronicarului, m-au împie-dicat "cumplite aste vremuri de acmu".
Dar eu însumi ori martori oculari relatăm, oricînd, momente devenite legendare, din copilărie, adolescenţă, ti-nereţe sau maturitate ...



„Tovarăşul învăţător nu ştie să pună note”


24. Întrebare. Selectaţi unul-două momente semnificative din fiecare etapă de viaţă. Să începem cu copilăria. Eraţi de a-tunci... revoluţionar ?

Răspuns: Un moment crunt, de teribilă ofensă invo-luntară la adresa minunatului meu învăţător, Ştefan Florescu, născut Toma, s-a petrecut în clasa a patra. Colegul meu de bancă, Tituţ, copiase la "Ştiinţele naturale" toată lucrarea-de-control de la mine, dar eu am primit nota patru, iar el cinci...
Am replicat dur, sentenţios, revoltat, mînios şi agita-toric, incredibil pentru firea mea de copil introvertit, retras, ruşinos, neînstare să ridic ochii la cineva, nici măcar de drag, că "tovarăşul învăţător nu ştie să pună note !" Îmi era clar că nu ştie: eu făcusem lucrarea, Tituţ copiase (cu ştirea mea) transpirînd bogat chiar şi pentru copiere, notele erau diferite, în favoarea lui. Incidentul a provocat discuţii cu tatăl meu, faţă de care tovarăşul vorbea cu deferenţă şi îi spunea "nene Ioane" ...
N-am capitulat în faţa niciunui argument, iar tăticu ştia că am, că nu se poate să nu am dreptate. Sigur că
mi-au rămas străine argumentele pedagogice, pe care tatăl meu, el însuşi "învăţător" -cu strălucite cinci clase prima-re- la cursurile de alfabetizare, le acceptase firesc, iar scu-zele lui, protocolare parcă, dar clare, spuse răspicat ("De ce cedează, oare ?" mă întrebam nedumerit) l-au menajat parţial pe tovarăşul care, sigur, mă preţuia, ba chiar mă iubea, însă n-a uitat incidentul pedagogic şi, peste trei ani, cînd făceam un monstruos tărăboi mondial la Primărie la Oeşti, pe tema "încărcării" din condei, la impozit, a tatălui meu cu 15 lei, motiv pentru care mi se refuzase bursa la liceu, în clasa a opta, le-a explicat funcţionarilor (care i
s-au plîns de "comportarea" mea, absolut normală, dar chiar aşa numită "revoluţionară" !) că "aşa e el –revoluţi-onar ! - m-a acuzat şi pe mine că nu ştiu să pun note..."
Am hotărît că aşa voi fi mereu: revoluţionar !
Atunci, în toamna lui 1956, cuvîntul revoluţionar atribuit unui adolescent de 14 ani putea să te înalţe în slăvi (cum mă autoexaltam eu), ori să te sfărîme-în-fărîme-rîme pentru veacuri... Cert este că funcţionarii -contabilul Măn-dica, secretarul, alt Măndica, Primarul însuşi, Ticuţă, tatăl frumoasei colege, talentata şi vestita cîntăreaţă de mai tîr-ziu, Elisabeta, care ne cînta încîntîndu-ne de atunci cu mi-nunatul ei glas, în orele de meditaţie- au revizuit eviden-ţele constatînd că venitul real era nu 2.O14 lei, ci cu multe sute sub acest nivel, iar eu, după multe peripeţii, susţinut la Partid de marele meu profesor de limba romînă, Ion Rizescu, am primit bursa la care aveam dreptul.
Intrasem pe primul loc la liceu (al treilea pe listă, în ordine alfabetică, după Păltineanu Gabriel şi Roncea Teo-dor), iar nişte ticăloşi, desigur pecerişti, îmi blocau dreptul la hrană şi cazare, asigurate de Stat. Din acest motiv am înotat zilnic în septembrie-octombrie-noiembrie de la Ci-căneşti la Argeş, circa 4O kilometri dus-întors, plecînd de acasă la ora cinci dimineaţa şi întorcîndu-mă seara tîrziu, numărînd sute şi mii de locuri ale traverselor care purtau odinioară calea ferată forestieră spre vestita fabrică a cele-brului Tămaş...
Făceam popas în cîmp la Rodovanu, unde exista o "fîntînă" la o ţeavă spartă, mîncam de prînz (caş, ceapă, mămaligă, două ouă, beam lapte din clondir), făceam lecţiile, mă odihneam, iar spre amurg o rupeam iepureşte spre Acasa mea, ca să nu mă prindă întunericul şi urîtul, fortificat de odihnă şi de masă împărătească, iluminat de lecturi miraculoase din cărţile împrumutate de la tovarăşa Căprescu, bibliotecara liceului...



„Revoluţionar” la adolescenţă


25. Întrebare: Alte întîmplări de "revoluţionar" din adolescenţă ...

Răspuns: Multe s-au petrecut şi, poate, vor face obiectul unor cărţi (la care deseori mă îndeamnă, insistent, Anca, fiica mea cea mică). Semnificative îmi apar -pentru tema discuţiei- cîteva.
Eram de-abia în clasa a şasea cînd am organizat un marş de protest -închipuiţi-vă, în 1953 !- împotriva con-diţiilor de trai de la internat, precum şi a severităţii vieţii noastre de şcolari interni la şcoala din Oeşti (şcoala unde acum de curînd l-am omagiat pe marele profesor medic Vasile Vasilescu, primul din familia de ciobani a lui Nenea Gheorghe şi Ţaţa Maria deveniţi medici renumiţi). Abia scăpaserăm de relele cele mari de după război -rîia, pădu-chii, bubele atotcuprinzătoare, degerările invincibile, Sece-ta, foamea-Foame- şi învăţaserăm, acceptînd inevitabilul, că sîntem, ceea ce am rămas pentru totdeauna, generaţia de sacrificiu... Atenţie, cred că numai noi, care n-am văzut nici o dată, vreo împlinire, vreun avantaj, vreo răsplată pentru suferinţele, conştient şi cu devotament acceptate ori chiar căutate, şi pentru dăruirea noastră, avem dreptul să rostim, ca pe o autocaractezizare vorbele acestea, "genera-ţie de sacrificiu", în sensul irosirii speranţelor, visurilor, drepturilor, ci nu ilustrul necunoscut dar îmbuibat (pînă în 1989) care-şi întitulează astfel o carte, în care nu vorbeşte despre mine şi despre cei ca mine, ci despre ... sine !
Elevii interni, încolonaţi, mărşăluiau de la şcoală la internat (locuiam la Conacul lui Cantacuzino şi la Casa-vilă a lui popa Ionescu), pe şoseaua publică, iar la sem-nalul meu scandam vorbele cumplite, pe care nu ştiu cum sau de unde le-am potrivit, pentru care un adult ar fi fost, probabil, pitulat pentru mulţi ani:
" Închisoarea Văcăreşti
E aicea la Oeşti..."
Nu aveam dreptate; era doar prea-timpuria expresie a proiecţiei mele de viitor revoluţionar, sau răbufnirea setei străvechi de libertate ciobănească a bunilor-străbunilor mei, toţi duşmani ai duşmanilor libertăţii...
Un război teribil am declanşat cînd -stimulat de o colegă invidioasă- am fost la director în Cancelarie, renu-mitul desăvîrşit dascăl Ioan Rovenţa, autor de manuale, tri-mis în surghiun la Oeşti de la Bucureşti, pentru a tuna şi a fulgera împotriva faptului că o colegă, Tuţa, a primit nota cinci ... pe ouă, duse dirigintelui, fapt doar aparent real, căci ea era o elevă foarte bună, iar ouăle erau, desigur, cumpărate de la părinţi... (Vreau să elogiez incredibila me-morie afectiv-profesională a acestui dascăl: După aproape douăzeci de ani l-am zărit peste mulţime la Bucureşti –era mai mare cu un cap, vorba lui Brucan- şi l-am vizitat apoi pe Ileana Cosînzeana, unde locuia într-o căsuţă de vis. Îngîmfat, ca orice pici care nu ştie ce înveleşte Cîţa, deşi eram profesor de peste zece ani, l-am întrebat dacă-şi adu-ce aminte de mine şi de satul meu, Urecheşti. M-a blocat irevocabil pentru tot demersul meu profesional de patru decenii, reproşîndu-mi: Poate dumneata nu mai ştii că ai cinci cireşi lîngă casă, înspre Răsărit, cu cireşe mari, negre, alungite ca aluna, toţi, ca mărime, în ordine crescătoare de sus în jos …)
M-am revanşat la 5 martie 1953 cînd, plîngînd, cu faţa trasă şi răvăşită, cu cel mai grav glas, tremurînd de du-rere şi de revoltă împotriva Universului nedrept, am reci-tat, sacadat şi prelung, ca o bocitoare profesionistă, în faţa întregii şcoli, durerea cea mare şi eternă a clipei:

" Frunză tristă de pelin,
Vine veste din Kremlin,
Că Stalin cel mult iubit
La cinci martie-a murit.
Trist un megafon afară
Vesteşte cu voce rară ..."
Stalin trecuse Dincolo, în chiar ziua mea de naştere; această coincidenţă accidentală m-a convins că eu sînt cel care trebuie să-i continuie opera de conducător al Socialis-mului (ceea ce, fără glumă, iată, a început să se confirme, după 4O de ani !).
În iarna anului următor, ca veritabil comandant, am organizat şi am condus o acţiune de răzvrătire împotri-va conducerii şcolii, din simplul motiv că ni se impusese să nu plece nimeni din internat (exact cum am făcut şi eu mai tîrziu, după 2O de ani, ca director de şcoală, cînd am sancţionat participarea elevilor la umilitorul cerşit colec-tiv) pentru a merge la cerşitul comun practicat, sub numele de colindeţe, în ziua de 24 decembrie ...
Nu eram încă ateu (adică Om întreg, neciobit), dar nu participam, de regulă, la acest cerşit pentru că, fapt po-zitiv de mare importanţă, ne demobiliza tatăl nostru cu cele mai profunde cuvinte de dispreţ la adresa celor care plecau cu traista la spinare şi, în general, la adresa religiei şi a bisericilor. (Spre deosebire de mine, însă, el avea şi profund dispreţ şi critici grave la adresa popilor, evident nejustificate de plano).
Dar eu am demonstrat că pot conduce o răzvrătire împotriva oficialităţii, înotînd prin zăpadă, noaptea, cinci-şase kilometri, în fruntea unei coloane de cîteva zeci de elevi, secondat de unii cu patru-cinci ani mai mari, pre-cum Lică Petrescu, iar de la locul despărţirii, în Poiana Ungureanului, am mers acasă, ridicînd semne de întrebare pe frunţile şi în ochii părinţilor, surprinşi de acăsirea mea cînd se crăpa de ziuă...
Spre seară, cînd a sosit de la şcoală fratele meu Aurel, împovărat de o adresă oficială a şcolii, cu ştampilă, picurînd fiere în urechi despre nota doi la purtare, s-a descifrat misterul, dezdoindu-se şi chinuitorul semn de întrebare.

Pionier, utemist şi … atît !


26. Întrebare: Nu ştiu dacă aş fi fost în stare să fac (sigur nu) şi mai ales să recunosc, acum, asemenea gesturi... Dar la liceu ?

Răspuns: Ar fi necesar, în prealabil, să vă precizez că am avut două zile pline de lumină în întreaga exis-tenţă: cea din clasa a treia în care am devenit pionier, primind cravata roşie de la tovarăşul instructor Dumitru Ureche, (aveam comandant de unitate pe colega mai mare cu un an, Gheorghiţa Bobic din satul Bărăşti), de cînd am putut scanda, cu maximă mîndrie, cum o fac şi astăzi, "Am cravata mea, sînt pionier !" şi cea din 18 decem-brie 1955 cînd, la 13 ani şi jumătate, în mod excep-ţional, (vedeţi, acesta este termenul emblematic, folosit cel mai des la adresa mea şi mi se potriveşte !) am devenit utemist şi am primit carnetul pe care nu l-am dezonorat, sper, niciodată, cu semnătura tovarăşului Prim-secretar rai-onal Gheorghe Caravan.
Mi-am încununat cele două zile fericite mai tîrziu, în 1972 primind Diploma de onoare a Comitetului Central al U.T.C. cu prilejul aniversării a 5O de ani de la crearea acestei organizaţii în care mi-a fost cumplit de drag să acti-vez, iar pionieria am onorat-o scriind Imn Legămîntului pionieresc pe care l-am prezentat, în 1O februarie 1987, la concursul oficial naţional, cu partitura scrisă de un coleg, profesor de muzică, bun profesionist şi talentat creator de frumos. Nişte bestii ne-au furat atît textul cît şi muzica, declarate apoi imn naţional pionieresc; normal era să-i uci-dem pe criminali, dar colegul nu a fost de acord nici cu trimiterea lor în judecată. Corespondenţa purtată cu autori-tăţile (mi-o lăuda pe tovarăşa Poliana !) ne-a evidenţiat starea deplorabilă, de decădere totală şi profundă, în care se afla ciocoimea peceristă. Pentru sfidarea impostorilor şi pentru o mică răsplată intimă, se impune reproducerea acestui imn al fericirii noastre, în condiţiile în care noi, ca năvlegii, nu ne mai purtăm frumoasele cravate de sînge, dar barbarii care ne distrug întreaga cultură, economie şi civilizaţie, după 1989, ne batjocoresc din televizorul nos-tru purtînd, la gîtul lor, simbolul trecutelor noastre înari-pări şi folosesc cu nonşalanţă, ca evident afront la adresa noastră cuvintele dragi nouă din familia lexicală pionier:

Imn Legămîntului pionieresc

Purtînd cravatele cunună,
Cutezători şi plini de-avînt,
Vin pionierii să depună
Solemn, întîiul Legămînt:

Refren:
Voi învăţa şi voi munci
Şi de nădejde jur să fiu,
Cînd, peste ani, voi deveni
Al Romîniei vajnic fiu !

Şi credincios voi fi de-a pururi
Poporului iubit şi brav,
Condus spre-a viselor contururi
De comunişti, partidul drag !

Refren

Neabătut voi ţine seamă
De-ndatoriri, luptînd cu dor
Să cresc urcînd cu Ţara mamă
Spre culmi de vis, în viitor !

Refren

După 1989 am înfiinţat prima grupă, primul detaşa-ment şi prima unitate de pionieri din ţară -cu ştiri publicate în presă- iar după o vreme, la Bucureşti, au apărut multe organizaţii, care ne-au cinstit bucurîndu-ne fără margini la festivităţile de 1 Mai, sub organizarea tovarăşului Daniel Dediu, unul dintre iniţiatorii postdecembrişti ai organizării mişcării comuniste. Pentru toţi pionierii actuali şi viitori, dăruiesc acest Imn pionieresc, scris cu cel mai mare drag, şi îi salut cu urarea cutezanţei şi fermităţii adolescentine: Tot înainte !
M-am bătut 29 de ani pentru cea de-a treia zi lu-minoasă, dar aceasta a rămas un vis neîmplinit, o speranţă frîntă, un miraj imposibil, un liman intangibil, o Fata-Mor-gana în orizonturi de rouă...
Gică Blăjan, colegul de liceu din Ciofrîngeni, poet şi prozator, astăzi pensionar (ca ziarist), m-a propus în clasa a opta (la sugestia mea) şi am devenit secretar UTM pe clasă. N-am avut de atunci ţintă mai de preţ decît să-mi menţin funcţia în fiecare an şcolar, iar colegii ştiau că eu sînt cel mai bun pentru aceasta şi mi-o acordau, onorîn-du-mă în cel mai înalt grad, de fiecare dată.
Dar nu puteam obţine mai mult, eventual funcţia co-respunzătoare pe şcoală; piedici misterioase (mai tîrziu descifrate) îmi zdrobeau orice efort, spre cumplita mea dezamăgire...
În clasa a zecea, împreună cu doi colegi, tustrei sanc-ţionaţi, pe nedrept după opinia noastră de atunci, cu tun-soarea "la zero", ne-am dus cu jalba în proţap la şeful Sec-ţiei raionale de învăţămînt, învăţătorul Constantin Cris-tescu, (locuieşte şi astăzi, bătrîn, gîrbovit de ani, într-o ca-să din faţa blocului nostru), un om sever, cu privire rece, implacabilă, ca o stîncă din Făgăraşii vecini, cerînd desfi-inţarea liceului şi numirea noastră în posturi de suplinitori la şcolile din sat. Ne-a apreciat dorinţa de a ne sacrifica pentru satele natale, dar i s-a părut nepotrivit ca nişte das-căli, fie şi suplinitori, să fie tunşi "zero" (ne-am privit în-trebător între noi), motiv pentru care ar trebui să nu ne tun-dem şi să aşteptăm la liceu pînă ne va găsi posturi... Învinşi, ne-am întors ca mari victorioşi la liceu, unde însă, nimeni n-a observat niciodată că... nu ne-am tuns ...
Om liber-ateu sau rob


27. Întrebare: Aţi spus mai înainte "nu eram încă ateu". Chiar fără să dezvoltaţi, spuneţi, vă rog, sînteţi ateu total sau ...

Răspuns: Aţi început să încurcaţi noţiunile; "ateu" nu are grade de comparaţie: ori eşti ateu, adică Om, cum am mai spus, ori eşti ne-ateu, adică "teu", adică ne-om, o slugă a lui "teu", lipsit de libertate. Eu sînt comunist, deci ateu; invers spus, nu este comunist cel care nu este ateu, căci libertatea este un tot unitar; nu poţi fi liber cu trupul, dar slugă spirituală a unei himere ! Ştiţi care este cuvîntul cel mai des folosit de Cartea măcelurilor, cruzi-milor imaginate şi neimaginate, ameninţărilor, imoralită-ţilor şi violenţelor de tot felul ? Desigur: rob, singur aţi spus-o. Omul trebuie să-şi spună mereu: "Sînt robul lui dumnezeu", deşi dumnezeul le-ar fi lăsat vorbă de porum-bel că el îi este tată omului (Cum naiba să-ţi faci singur fiii robi ?!? Ar trebui să fii total decrepit !) şi să nu uite legea robiei totale şi eterne: "Supune-te stăpînirii, căci de domnul este lăsată !" Halal tată ! Iată izvorul, baza, sensul şi finalitatea bibliei: robia Omului ! Puteţi pune aceasta în vreo alăturare cu doctrina libertăţii totale, ca expresie a necesităţii înţelese ?



Orice biserică este, exclusiv, anti-naţională


28. Întrebare: Încă două vorbe, din acelaşi "cîmp semantic", despre ideea de Biserică Naţională; care este opinia dv. ?

Răspuns: Putem să vorbim şi despre biserică în ge-neral, religie, culte, secte şi insecte; oricînd sînt pregătit să vă expun nu o "opinie", ci poziţia comuniştilor faţă de a-cestea. Cît despre "biserica naţională", cum să fie o biseri-că ... naţională ?!?! Vreţi, cumva, să batjocoriţi bisericile ? Ar fi o autodesfiinţare ab initio. Toate bisericile, religiile şi cultele sînt susţinătoare ale ideii de "dumnezeu totalitar şi absolut", aspect pentru care şi-au creat, toţi, dumnezeii respectivi, considerat, fiecare, unic; dacă i-ar face "naţio-nali", i-ar desfiinţa prin aceasta, recunoscînd, fiecare, că dumnezeul lui este doar naţional, celelalte naţiuni avîn-du-şi dumnezeii lor, cel puţin tot atîţia cîte naţiuni sînt, deşi unele naţiuni au zeci, sute şi mii de dumnezei, adică nici unul !
Este cazul poporului nostru, dac, ilustrat zdrobitor după 1989: esenţialmente nereligios, ateu, poporul nostru a "primit" aproape două mii de religii-biserici-culte-secte în cei 11 ani; aceasta pentru că el nu are niciuna, toate fiin-du-i egale, deci străine, indiferente. Întreprinzători price-puţi, dacii, isteţi sau "şmecheri", s-au "prins" de schemă şi au "trecut" imediat la orice pecingine-religie, vărsîndu-şi sieşi şi rudelor grase venituri din stipendiile străine; în concepţia de viaţă a întregului nostru popor, iată, religiile, "o frază de dînşii inventată", nu au altă semnificaţie şi nu contează mai mult decît nişte societăţi comerciale care de-contează sau, mai clar spus, decît nişte prăvălii bune pentru "bişniţă", ceea ce se dovedesc întotdeauna a fi ...
Deci, nu vă faceţi griji şi nici iluzii: Nici o biserică nu este naţională şi cu atît mai mult cea la care vă referiţi: B.O.R. Ea este, prin excelenţă, evreiască, deci antinaţiona-lă în raport cu naţiunea noastră şi, în general, cu orice naţi-une, căci nimeni nu poate admite idioţenia smintită despre ... poporul ales.
Această biserică evreiească (la fel ca şi altele, tot evreieşti ori neevreieşti) este o formă, un instrument de realizare a imperiilor (din naţiuni şi popoare) şi a sclavilor şi robilor (din clasele sociale dominate). Astfel de încer-cări -de a domina şi prin religii- au făcut toţi barbarii care, în îngîmfarea lor, se considerau ori se consideră (avem şi acum astfel de barbari, cum vom arăta deseori) "aleşi", "supraoameni", "eterni", "rasă superioară", “jandarmi glo-bali” etc.etc.
Instrumentele de înrobire se folosesc consecutiv ori simultan, după împrejurări: sabia (luptele, războaiele de cucerire), spiriduşul (robia din şi prin lăuntrul sinelui), marfa (colonialismul economic), federalizarea (ca urma-re a pogromurilor, actelor de genocid), ideea (imperialis-mul ideologic, ocuparea prin propagandă "albă", sublimi-nare etc), ameninţarea cu cele mai cumplite dintre pedep-sele imaginate de oameni (desigur, bolnavi). Gîndiţi-vă că orice loc religios, orice "casă a domnului" este identificată cu două categorii de ameninţători: îngerii şi sfinţii (care supraveghează totul mai abitir decît prea-hulita Securitate şi te notează pe răboj, ca să nu mai vorbim de fîrtaţii lor, diavolii) şi Moartea (despre care nu trebuie să mai spună nimeni nimic, ea avînd instrumentul de lucru desenat lîngă ea)...
Apropo' de biserici şi practicile lor diversioniste... Nu ştiu ce zăbăuc a propus nu-de-multă-vreme demolarea primei coloane de lumină a naţiunii noastre - Poetul Naţional- pe care l-ar vrea aruncat drept "sfînt" în rîndul măscăricilor evreieşti, pus în pătrăţele în fiecare an, lău-dînd isprăvile naţionale ale evreimii, adam-eveiştii lăstăriţi ieri-alaltăieri pe pămîntul "făgăduinţei", în vreme ce Emi-nescu este, fără îndoială, răsărit pe plaiul Daciei, de unde a început Istoria în slovele din Tărtăria, în urmă cu şapte-opt mii de ani, sau în grotele cu pisanii dacice din Banat, în urmă cu 3O.OOO de ani ... Nici nu s-ar putea ponegrire mai mare decît această mizerie pestilenţială pe obrazul Luminii Daciei Permanente - Eminescu !



În „atenţia” organelor de Securitate


29. Întrebare: Văd că aveţi hîrtie oficială că aţi fost "în atenţia organelor de Securitate" din 1971. Cît de "atente" au fost aceste organe, în ce a constat "atenţia" şi de ce în 1971 ?

Răspuns: Puneţi întrebări pentru cărţi întregi. Mai întîi adresa este nesinceră cu privire la începutul (produs în realitate cel mai tîrziu în 1966) şi la sfîrşitul "atenţiilor" (care încă este... aşteptat !). Eu nu vă pot prezenta certi-tudini; le puteţi găsi în dosarele "mele" de la arhive ( nu ştiu încă dacă voi solicita sau nu să mi se prezinte, mai ales că arhivele sînt în mîinile reprezentanţilor represiunii trecute şi prezente, permanente, ilustrate de persoane abso-lut inacceptabile precum: Mircea Dinescu, Patapievici, Pleşu, unii pecerişti şi reacţionari notorii).
Există momente importante înainte de 1971, dar a-tunci s-au întîlnit mai multe "manifestări ostile" între care aş aminti: faptul că într-o scrisoare oficială adresată con-ducerii puneam o întrebare cumplitisimă (cum ar fi trebuit să facă orice om normal şi, în primul rînd, peceriştii care erau "forţa politică conducătoare"): "Ce v-aţi face dacă şi la noi ar exista străzi deschise?", apoi prima dispută cu puşca de vînătoare şi, cred că determinante au fost bancul cu căţeaua şi atitudinea inadmisibilă privind fumăritul...
Mi s-a imputat că am spus eu, la cîrciumă într-o sea-ră, în camera "secretă"(de fapt fosta bucătărie a lui Nea Florea Rădulescu, vecină cu sala obişnuită a cîrciumii: se-pareu), în prezenţa a vreo 15 persoane (colegi şi soţi ai co-legelor) acel banc cu căţeaua, pe care ştiu că l-am auzit de la un coleg, acesta spunîndu-mi-l la Piteşti, pe Calea Bucu-reşti, colţ cu 1 Mai, lîngă clădirea unde se afla Inspectora-tul şcolar; colegul venea de la examene (cu "prospătură") şi ne-am întîlnit acolo. La cîrciumă eu nu am spus bancul (rar o fac, neavînd talent la astfel de exprimări), împrejura-re pe care a confirmat-o tovarăşul învăţător Cornel Bizon, cu care am intrat, am stat permanent alături şi am plecat împreună, la terminarea "şpriţului". Dosarul de cercetare penală poate lămuri lucrurile, mai ales că acum se poate stabili împrejurarea că, la masa respectivă, erau prezente cel puţin două persoane scrietoare de "note informa-tive"...
Tot atunci, într-o seară, la povarnă (aceasta se afla în drum spre casă), am participat la "una mică, cu cartofi copţi" şi, fiindcă era prezent unul dintre informatorii din sat (eu cunoşteam, după comportament şi întrebări "naive", optsprezece informatori din comună ), am apăsat în toiul discuţiei pe faptul că, faţă de epoca fanarioţilor, acum lipseşte unul dintre biruri: fumăritul ! Continuînd dru-mul cu mine, "sursa" îmi cerea mereu explicaţii cum e cu fumăritul ala că nu auzise despre el (avea patru clase pri-mare), iar eu îi explicam calm şi clar, apăsat şi răspicat, ca să scrie lămurit (nu i-am spus şi aceasta, bineînţeles).
Fumăritul acesta m-a urmărit multă vreme. Acum aflu că, la începutul anului 1982 am avut chiar în procura-tură un dosar de cercetare penală -evident din raţiuni poli-tice- pentru motivul real însă că eu am construit -primul în oraş sau, poate, în ţară, în acea epocă- sobă pentru lemne, cu coş de fum deasupra blocului în care locuiam ca proprietar, chiar aici, în apartamentul în care vor-bim, (pe care mi l-a confiscat Statul în 1988, devenind chiriaş în propria-mi proprietate !). Era primul coş de fum apărut, ca o sfidare abominabilă în oraşul Voievozilor, lîngă vestita realizare a Marelui Meşter Manole, la adresa autorităţilor, sfidare neruşinată urmată de prima practicare inimaginabilă a debranşării caloriferelor ! Doresc să las pentru Istorie un nume de omenie, Dumitru Enache, fostul administrator al Asociaţiei de care aparţinea şi blocul nos-tru, subofiţer de MFA în rezervă, care, după o opoziţie în-verşunată, a trecut de partea mea şi m-a ajutat să "impun" debranşarea, în 1985, atitudine care, cred, i-a adus mari neplăceri.
Covîrşitoarea realitate, care nu mă apăsa numai pe mine, fiind, poate, majoritară, blazon de spini şi de moar-te al Contrarevoluţiei, fusese iniţiată de mine în vremea atotputerniciei ciocoilor pecerişti, cînd conduceau dis-creţionar, dar, fără să-şi schimbe încă numele, se procla-mau, ca şi acum, democraţi !
Aflu că procurorul care a nesocotit ordinele peceriste a devenit victimă pentru că pusese concluzii mie favorabi-le, motiv pentru care mea culpa, magistre, recunosc exis-tenţa excepţiilor printre reprimatori şi subliniez că aceasta întăreşte regula. Stimate tovarăşe procuror necunoscut, cînd voi fi eu cel care va hotărî, am să-ţi fac căldură-n casă, în viaţă şi-n activitatea profesională... Menţionez că eu socotesc şi gestul respectivului procuror ca fiind normal; aşa trebuia să acţioneze toţi procurorii şi toţi jude-cătorii, nu cum au făcut-o în 1975-1976 tovarăşii Corneliu Popescu Greaca, Victor Bogobia, Constantin Crişu, Liviu Porcea ş.a.,ş.a., ca să nu ne referim la toţi anii de represi-une din perioada 196O-2.OOO. Am şi un exemplu pozitiv, chiar dacă nu şi consecvent: Mariana Ploscă, pe care am amendat-o în rime cînd mi-a fost potrivnică:

Gustat-am deseori din ploscă,
Pe la petreceri, ţuică, vin;
Abia acum aflat-am, însă,
O Ploscă plină de … venin !

Pierdusem procesul cu Bandiţii şi, în consecinţă, am plătit în continuare căldura care nu putea să-mi vină prin calo-riferele… debranşate; cică reţeaua de ţevi de prin casa mea era proprietatea statului şi acesta nu mă putea lăsa să nu-i plătesc ! O, Tempora ! O, Mores !



Sînt revoluţionar !


3O. Întrebare: Din presă avem ştiri despre diverse şi contradictorii opinii privind calitatea de revoluţionar. Sînteţi sau nu revoluţionar ? Şi cum justificaţi oscilaţia în acceptarea acestei titula- turi ?

Răspuns: De schimbare este vorba, ci nu de osci-laţie. Căci o singură dată mi-am schimbat poziţia -la care nu am mai revenit- şi anume în 1992-1993, după modifi-carea din august 1992 a Legii nr. 42/199O care a introdus calitatea de participant la revoluţia din 22-25 decembrie 1989; nu discutăm acum faptul că, în general, se foloseşte termenul de "revoluţie" pentru "contrarevoluţie".
Prin noua reglementare, participanţii la contrarevolu-ţie primeau titlul (şi drepturile) de revoluţionar. Refuzînd primirea acestui titlu, mă autoexcludeam din circuitul de idei privind momente şi evenimente istorice de maximă importanţă, iar eu sînt primul cu drept de a mă numi re-voluţionar, deoarece am gîndit, am pregătit şi am condus -ideologic, doctrinar, faptic, constitutiv- singura revoluţie petrecută în ţară şi în Europa în anul contra-revoluţionar 1989.
Calitatea de revoluţionar, în sensul de "participant (şi conducător, în cazul meu) la revoluţia din 1989" se întîl-neşte cu cea de "revoluţionar" în sensul doctrinar, ideolo-gic, social-istoric, adică adept şi făptuitor al schimbări-lor social-politice calitative în evoluţia (pozitivă, deci), nu în involuţia societăţii, cum se întîmplă pretutindeni în Europa după 1989, ceea ce, simplu, cu alt termen, se spune contrarevoluţie. Resping de plano aberaţiile delirante ale cunoscutului profesor brazilian Plinio Correa de Oliveira (despre revoluţie) din cartea sa "Revoluţie şi contrarevolu-ţie", desăvîrşită expresie a decrepitudinii, prin înrobire, a speciei umane, deşi face şi afirmaţii de tipul "Biserica este sufletul Contrarevoluţiei", ceea ce este adevărat, în unele cazuri chiar esenţial, precum Polonia, dar autorul dă alt înţeles termenilor.
Gîndind că normal ar fi să-mi susţin faptul istoric din 22 decembrie 1989 cu confirmarea titlului, am acceptat şi am primit numele de "revoluţionar" (la început "partici-pant la revoluţie") din raţiuni superioare de esenţă istorică şi politică, pe baza cărora mi-am învins marile reţineri iniţiale, nevrînd să primesc hîrtia doveditoare din mîna tovarăşului Iliescu, marele codirijor de stafii (celălalt fiind Corneliu Coposu, colaboratorul său tainic, alături de Radu Cîmpeanu ).
În acest fel am cedat şi presiunilor colegilor din Co-mitetul Popular Revoluţionar care îşi doreau titlul, dar le era jenă să-l solicite cît timp conducătorul -ales chiar şi de ei, ca părţi componente ale mulţimii revoluţionare- îl re-fuză.
Pentru schimbarea atitudinii mele rolul important l-a avut colegul revoluţionar, tovarăşul Claudiu Pelinescu, a-cesta reproşîndu-mi deseori că eu blochez realizarea satis-facţiei normale a celorlalţi. Acceptînd şi din acest consi-derent propunerea, am depus cererea şi documentele nece-sare la Eugen Răducu din Piteşti, împreună cu tovarăşii Pelinescu, Marian Stănciulescu, Sebastian Moscu din Cur-tea de Argeş şi poetul Ion Popa Argeşanu din Piteşti, unul dintre primii conducători al contrarevoluţiei din acel oraş.
Cel mai mare poet argeşean în viaţă, Ion Popa, plecat ca vîrtejul în după-amiaza lui 22 decembrie, purtat de avîntul său de poet comunist revoluţionar, se catapultase baladesc, din tumultul inspiraţiei poetico-revoluţionare, pentru a demola pe mult cîntatul, iubit şi stimat Cîrmaci, astfel încît, punîndu-şi pletele-i hesiodeşti pe efigia contra-revoluţiei, să-şi poată evalua la maximum desăvîrşitul ta-lent de rafinată cutriţă politică, permanenta victimă uzur-pată, fiind chiar subsemnatul care, în calitate de vechi coleg de şcoală, vecin (el este de la Verneşti) şi prieten, beneficiar al alesei lui ospitalităţi în calitate de piteştean, îl sfătuiam zadarnic, pînă în 1989, să-şi mai tempereze hări-pile apoteotice, iar după aceea să tacă, să tacă, să tacă, cel puţin un mileniu...
M-a lovit sub centură substituindu-mi-se în anii 199O-1992 în Comisia Administrativă a judeţului Argeş, apoi declarînd ritos, în desăvîrşit spirit şi ton ciocoieşti, în preziua alegerilor pentru Parlament, de la 3 noiembrie 1992, într-un troglodit mesaj publicat de Mişu Golescu, vechiul prieten-adversar al său, că "dacă veţi vota pe tova-răşul Ungureanu, veţi vota P.C.R.-ul !" N-am dat nici o re-plică, fiindcă nu puteam spune singurele vorbe care mi-au cercat palatul bucal: "Huideo, potaie !"
L-am beştelit ca prostul degeaba, căci avea răspunsul pregătit: "Am făcut-o pentru că nu m-ai pus pe mine can-didat" iar aceasta în ciuda faptului că nu l-am putut găsi pentru a-şi semna declaraţia de acceptare a candidaturii, dar nici aici n-a întîrziat cu şfichiul: "Trebuia să mă sem-nezi tu !"
Noi toţi din Curtea de Argeş am aflat din presă (zia-rul "Jurnalul de Argeş" din 5 decembrie 1994) că cererile ne-au fost respinse (nici pînă astăzi nu am primit un răs-puns oficial, obligatoriu, de altfel, căci am depus o cerere şi un teanc de acte, în baza unei legi !), ulterior depunînd actele la alt grup prin tovarăşul Vasile Duminică. Acesta era Secretarul Consiliului Judeţean al Revoluţiei şi, în cali-tate de membru al acestui organism, îi cedam mereu, din simpatie sau din convingere, acordul meu sau votul, după caz, mai ales că cei mai mulţi îl cam desconsiderau sau chiar îl dispreţuiau, pentru motivul, pe care deseori nici nu se sfiau să-l afirme deschis, că era doar muncitor ! Ceea ce era un semn cert, definitoriu, al contrarevoluţiei: dis-preţul faţă de muncitorime.
Dumnealui m-a anunţat, la sfîrşitul anului 1993 sau în 1994, că mi-a sosit "hîrtia", dar n-o avea la dumnealui atunci, ca şi altă dată, rugîndu-mă să-l caut la serviciu (devenise ofiţer la miliţia-poliţie). L-am căutat pînă au început să se repete motivările nesfîrşitelor aşteptări, în compania diverşilor împricinaţi de la Poartă, după care am întocmit alte dosare prin Ion Popa Argeşanu şi prin tova-răşul Mihai Dumitru zis Şmit şi Maicăl şi Americanul, care era deja revoluţionar cu patalama, cu amintiri, cu poze şi cu dedicaţii de la însuşi tovarăşul Ion Iliescu, autocon-ducătorul Consiliului "Naţional" al inexistentului Front al "Salvării", iarăşi... Naţionale, devenit Preşedinte al Repu-blicii (în 199O şi 1992, sigur în 2.OOO şi în 2.OO4), care a avut grijă ca, imediat după prima instalare oficială (iunie 199O), să desfiinţeze toate organismele revoluţionare alese ca organe ale Puterii de stat, în decembrie 1989, fiind singurul act de-o asemenea mîrşăvie din istoria de multe milenii a poporului dac.
Desfiinţarea abuzivă, ilegală, a organelor locale ale Puterii revoluţionare (singurele organe revoluţionare) şi înlocuirea lor cu slugoi de partid a însemnat desăvîrşirea asasinării revoluţiei, înjunghiată în esenţa ei chiar în ziua de 22 decembrie 1989, prin cocoţarea în vîrful conducerii "revoluţionare"-contrarevoluţionare a cio-coilor pecerişti.
În tabelul nominal publicat, semnat de Mihai Nistor, ca preşedinte de filială, "echivalentul" meu piteştean din 22 decembrie, apar colegi din Consiliul Judeţean Argeş (al revoluţiei) precum Vişinescu Sorin, Constantinescu Mari-an şi alţii dar la rubrica mea a rămas alb la numele părin-ţilor şi actul de identitate (deşi actele erau la dosar). În schimb are toate rubricile complectate şi primeşte, desigur, certificatul de revoluţionar, la numărul curent 4, tovarăşul Nicolae Berechet, ofiţerul care mă ţinea noaptea la "răcoa-re" în sediul miliţiei din Curtea de Argeş, peste care era comandant. Probabil pentru astfel de merite în slujirea "Cauzei" a fost mereu avansat, mai ales după 22 decem-brie, a devenit general, mare şef la Bucureşti, ca şi tovară-şul colonel Romeo Cîmpeanu, de altfel, probabil şi dum-nealul mare revoluţionar.
Un moment amuzant despre acesta (era şeful Inspec-toratului judeţean şi luase cunoştinţă imediat, normal, de cum fusese numit în fruntea Securităţii, venind de pe la Buzău, despre tîlharul de Ungureanu, pericolul-pericole-lor...) Am avut rapid contact chiar la Cicăneşti şi o discuţie "constructivă" în prezenţa Secretarului de partid şi Primar (îi spunea totdeauna "tovarăşe secretar") avînd menirea să mă mobilizeze pentru o atitudine pozitivă faţă de autori-tăţi. Într-o zi fusesem cu colegii la Tămaş să facem lemne pentru şcoală, unde am muncit toată ziua ca nişte "prese-cari" de frunte. Seara, obosiţi frînţi, murdari, înnoroiaţi, treceam pe lîngă şcoală, înăuntru fiind o şedinţă (de partid, probabil) la care participa şi tovarăşul Colonel. Cineva ne-a văzut, i-o fi spus, a trimis să mă cheme pe o bătrînă. Aceasta m-a oprit respectuos şi m-a anunţat clar şi tare: "tovarăşe profesor, vă cheamă Golănelul la şcoală, înău-ntru, colo"...
Se născuse un supranume, speculat generos de mine, care, fireşte, nu avea nici o legătură prevestitoare a calităţii de viitor revoluţionar... (De-ar fi ştiut Preşedintele cine apăra Securitatea ţării şi a lui ... !). Am colaborat însă bine cu dumnealui la asfaltarea unei porţiuni din şoseaua locală (eu fiind, de facto, Primarul comunei, căci primarii de pe ştatele de plată erau ocupaţi cu treburile proprii, cu fufele şi cu ... şpriţul !)
Prin 1995 am primit "hîrtia", cred că alta decît cea de la tovarăşul Duminică. Acum sînt revoluţionar "cu acte în regulă" şi le pot dovedi tuturor contrarevoluţionarilor, şi neştiutorilor, şi nepricepuţilor, şi slujitorilor-cobitori din tagma lui Cristoiu -ziarişti-antiziarişti- că la Curtea de Argeş a avut loc o revoluţie autentică, cu program adoptat şi publicat în 22 decembrie 1989, înaintea celui contrarevoluţionar de la Bucureşti, cu preluarea efec-tivă a puterii, în numele apărării Socialismului.
Nu uit însă că tovarăşul D. Popa, şef actual al unui organism judeţean de revoluţionari - de altfel un tip admi-rabil, bătăios, incredibil de rezistent şi cu profund spirit de sacrificu, în sens altruist, cu fapte reale de jertfire pentru colectivul pe care îl reprezintă- suspenda mereu şedinţele revoluţionarilor (în sala mare a Consiliului judeţean, unde eu eram un fel de "gazdă", în calitatea mea de Consilier judeţean, în prima legislatură, 1992-1996), "pînă ies din sală toţi străinii..." Eu eram singurul "străin", întrucît nu-meam contrarevoluţia condusă de tovarăşul Iliescu drept ceea ce a fost, este şi va fi pînă la înlăturarea ei, şi plecam în tăcere, salutîndu-i respectuos...
Am citit, chiar în 22 decembrie 1989, Proclamaţia revoluţionară "Pentru Socialism !" în faţa unei camere de luat vederi a televiziunii, dar nu ştiu dacă s-a transmis, căci s-a instituit peste tot un regim despotic, antidemo-cratic, promovat în primul rînd de cei 3.8OO.OOO de partizi, deveniţi sau dovediţi, fără excepţie, anticomunişti, la care s-au adăugat legionari (alţii, care nu erau pecerişti), infractori de tot soiul (evident, de drept comun, eu fiind singurul condamnat politic), dezechilibraţi, ciumeţi, scalpaţi pe interior, scaieţi şi burţile capitaliste care jindu-iau să se umple, folosind stricarea ordinii social-politice.
Aşadar, spre deosebire de această viitură, eu sînt, am fost şi voi fi revoluţionar, devotat Cauzei Socialis-mului, hotărît să lupt nestrămutat pentru aceasta, adică pentru o societate umană şi democrată, care respectă libertatea deplină a Omului şi condamnă Hoţia sub toate formele ei de manifestare: furt, mită, înşelăciune, de-lapidare, speculă, exploatare, tîlhărie, terorism de stat; tot acest cancer prin care prosperă secăturile, reprezintă esenţa "respectului" în cea mai hidoasă orînduire soci-ală: Capitalismul.
Precizez că nu am beneficiat pînă în anul 2.OOO de avantajele recompensatorii ale calităţii de revoluţionar, toate acestea fiind distribuite sau blocate exclusiv în folo-sul contrarevoluţionarilor, al foştilor ciocoi pecerişti, cei a-liniaţi în spatele tovarăşului Iliescu sau al tovarăşului Con-stantinescu; eu, fiind în partea cealaltă, în faţa lor ...



Politica – regina existenţei omeneşti


31. Întrebare: Am reţinut că numiţi politica cea mai de seamă preocupare cetăţenească şi condamnaţi vorbele înţe-lepte ale folclorului nostru despre politi-că şi îndemnul părintesc adresat fiilor despre aceasta. Lămuriţi-ne, vă rugăm, căci nimeni nu mai combate poziţia cu-noscută despre politică !

Răspuns: Politica este cea mai înaltă preocupare şi cea mai sfîntă datorie înălţătoare a cetăţeanului faţă de cetatea sa (grec. polis). Această învăţătură ar trebui pi-curată în minţile şi în sufletele fiecărei fiinţe umane, ime-diat după cuvîntul-izvor Mamă.
Ripostez indignat faţă de afirmaţia din folclorul pa-razitar privind politica şi povaţa mortală "să nu faci poli-tică !". Acestea nu sînt ale folclorului propriu, ci lipituri otrăvite şi otrăvitoare pe creierul nostru, puse de străini, dornici să ne ia, astfel, puterea-puterilor, pe care să ne-o administreze ei, de bună seamă, nu în folosul nostru. Cu această ocazie vreau să punctez un aspect de crucială im-portanţă pentru cultura noastră şi, în general, pentru istoria poporului nostru: părţi însemnate ale tezaurului paremio-logic sînt contrafăcute de-a lungul secolelor şi mileniilor de către străini, cu scopul de a ne altera esenţele; este aşa de importantă această observaţie încît deseori m-am gîndit să întreprind un studiu special pe această temă. Această stare de fapt poate fi chiar consecinţa neimplicării în poli-tică a maselor populare (căci ele au creat proverbele şi zi-cătorile)
Pentru a înţelege, a reţine şi a fructifica acest înalt şi simplu adevăr despre Regina existenţei cetăţeneşti, este necesar ca fiecare copil, adolescent şi tînăr să înveţe pentru tot restul vieţii ce este politica şi anume: sistem de con-cepţii şi idei despre organizarea şi conducerea societă-ţii, ca teorie şi practică, adică incluzînd şi punerea lor în aplicare.
Hulirea politicii (cel mai adesea din cauza politicii unui partid sau persoane) înseamnă sinucidere, ca om, clasă socială, comunitate, chiar specie ! Ea, Hulirea Poli-ticii, este expresia celui mai cumplit abuz de putere, constînd în neimplicarea în treburile comunităţii, ba chiar în implicarea negativă, în refuzul Puterii; este, în fapt, pregătirea sfîrşitului societăţii umane, determinată astfel să intre în ghearele sub-speciei sălbăticiunilor cu chip de om, însetate de avere, care trăiesc pentru a se îmbogăţi, adică pentru a-i ucide pe alţii.
Iată de ce dispreţul (tîmp ori propovăduit) faţă de politică înseamnă dispreţ faţă de sine şi pentru sine ca individ ori clasă socială, ca popor şi specie; condamnarea generală a politicii marchează sfîrşitul speciei inteli-gente, gînditoare, vorbitoare, muncitoare, sensibile şi iubitoare, adaptabile, căci menirea politicii este, în esen-ţă, continua adaptare a Omului la condiţiile mereu schimbătoare. Refuzul adaptării închide cercul: sinuci-dere.
Esenţa practică în politica oricărui individ, a oricărei clase sociale, a oricărui partid, o formează lupta pentru cucerirea Puterii, pentru impunerea voinţei proprii în-tregii comunităţi; cînd la Putere ajung cei mulţi, comuni-tatea, ţara, statul sînt democratice, iar cînd la putere sînt găşti minuscule ale infractorilor (cazul nostru după 1989), totul este ne- şi anti-democratic. Să notăm că, imediat du-pă 1989 -şi mai mulţi ani după aceea- nici o personalitate politică şi nici un grup organizat -cu excepţia noastră !- nu recunoşteau (deşi nu exista vreo îndoială) că luptă pentru cucerirea puterii; toţi flecăreau că "nu ne interesează Pute-rea, noi vrem să ... lălăim !" Se mirau cînd, chiar din pri-mele comunicate sau interviuri precizam cu fermitate şi claritate că noi vrem Puterea, pentru a ne impune voin-ţa firească a celor mulţi: apărarea Socialismului. Noi, comuniştii (cei adevăraţi, deci nepeceriştii, că de ceilalţi n-am auzit să existe pînă acum) sîntem singurii politicieni cu clarviziune şi sinceritate, care am ştiut adică, din capul locului ce vrem.
Sub acest aspect, constituirea Puterii prin votare sau altfel este irelevantă, Votarea nefiind decît rareori alege-re; nu ne aflăm într-o asemenea excepţie în perioada post-decembristă. Aşadar, politica nu este o cum-se-zice, ci o Iubită, cea mai devotată, unică, iar cel mai de seamă în-demn matern şi, mai ales, patern, sună bine, util şi educa-tiv doar într-un singur fel: Fiule, să faci politică ! sau Nimic fără politică !
Dacă ar fi conştientizat valoarea excepţională a vo-tării transformînd-o în alegere, cei 18 milioane de votanţi postdecembrişti ar fi participat cu toţii la vot, iar la numă-rătoarea opţiunilor, eu aş fi putut obţine 17.4OO.OOO de voturi, în vreme ce tuturor celorlalţi 2O de candidaţi le-ar fi revenit, împreună, restul de 6OO.OOO de voturi, cît ar putea fi, maximum, duşmanii Socialismului.
Admiţînd că intelectualii nu ar renunţa la trădare şi la oportunismul genetic, numărul minim al voturilor care mi s-ar acorda conştient, pe baza singurei motivaţii corecte –de clasă- ar fi de 15.3OO.OOO.
Cu această recoltă aş putea dispune ori iniţia măsuri energice pentru imediata stopare a acţiunilor antinaţionale, antipopulare şi antisocialiste, readucînd Democraţia în via-ţa statului, caracterul regimului politic democrat şi uman, precum şi Statul Suveran şi Independent, aruncînd de pe blazonul nostru străvechi treanţa actuală de colonie…
Tatăl meu îmi spunea ades: "Tinichelele zic să nu faci politică; nimic mai fals ! Eşti dator faţă de tine, faţă de noi, faţă de cei ca noi, să faci politică. Să faci politică; nu te lăsa ! Altă Putere n-avem". Iată ce-mi spunea un ţăran: Politică = Putere. El mă îndemna direct şi deschis să acţionez pentru înlăturarea lui Ceauşescu, cerîndu-mi să candidez ca Preşedinte (ceea ce am şi încercat), precizînd cu siguranţa, încrederea şi experienţa de om bătrîn şi de părinte, de ţăran sărac mereu învins de pungaşi, "Tu eşti mai bun ca el !"
Proiectele mele politice îl înaripau, iar prin 1986-1988, dezvăluindu-i unele gînduri şi planuri, îmi declara cu mîhnire că nu este mai tînăr, că ar merge cu mine la ac-ţiune, ceea ce n-au făcut alţi contactaţi, deşi tineri. Nu uita să puncteze mereu că i-a cunoscut pe toţi regii monarhiei impuse ţării de interese străine, dar în Socialism a trăit Raiul despre care minciunesc maculaturile popeşti; "să ştii că aici la noi s-a definit ce se zice Rai sau Belşug; ăsta e Socialismul !"
Pe acest om l-au maltratat ciocoii pecerişti în toate felurile, iar eu am fost permanent (şi sînt) victima acestora deoarece, (citez din adresa nr. 335 din 9 decembrie 1961 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Curtea de Argeş) ,"... vă comunicăm că am delegat un or-gan al nostru care a cercetat la comună cele sesizate de D.vs. şi s-a constatat că într-adevăr tatăl D.vs nu are o poziţie favorabilă transformărilor ce se fac de către regi-mul nostru şi face greutăţi organelor locale în traducerea în viaţă a sarcinilor trasate de partid şi guvern. Preşedinte Jiga Ion, Secretar Florea Ilie", cum am fost admonestat în scris, ca răspuns la un protest al meu pentru că nu eram primit în partid (făcusem al doilea dosar, apoi al treilea, la facultate).
Nu era adevărată aserţiunea incriminatoare, viza-tă chiar de către "patronul" meu politic, Anca Pavel; tatăl meu se înscrisese cu tot pămîntul, printre primii -dacă nu chiar primul- îndemnat de mine, elev la liceu şi utemist de-votat Cauzei Socialismului, în Întovărăşirea "23 August" din sat. Anca Pavel, decedat de curînd, îmi zicea, după mascarada din decembrie: "Vai de mine ! Vai de mine ! Ai fost singurul comunist adevărat. Vai de mine ! Eu nu mai sînt în stare de nimic ..." Era bolnav rău, se căia sincer că nu mă percepuse corect, deplin şi la timp, dar îmi zicea mereu "tovarăşe Păunescu"; se corecta numai după ce eu însumi mă recomandam, de fiecare dată...
Protestul meu fusese bruscat de 18 declaraţii ale con-sătenilor, inclusiv dascăli, contrasemnate de oficialităţile locale -parcă văd semnătura lungă, nesfîrşită, pe toată lăţi-mea paginii, a Secretarului Duculescu- şi am fost incapabil să înlătur defăimările absurde, deşi am văzut materialele la atotputernica şefă de cadre de la facultate, Robu Ioana; credea că sînt minciuni şi mi le arătase, căci, ciudat, mă simpatiza şi colabora cu mine.
Am jurat să-i defăimez pe toţi nemernicii şi să intru în partid pentru a-i scoate pe netrebnici de acolo, dar, vai, nu am reuşit, iar la puţin timp după revenirea în sat (ca profesor şi director de şcoală), un consătean vîrstnic, vechi colaborator al tatălui meu (care era preşedinte la partidul prea-frumos numit Frontul Plugarilor) la treburi publice în comună, supranumit Nică Secretaru (pentru că era un fel de secretar-perpetuu, la Primărie şi la partide), m-a oprit în şosea, după un cuvînt al meu într-o şedinţă, dur şi amplu, un fel de Program de o viaţă, zicîndu-mi: "Tovarăşe Ungu-reanu, eu sînt un om prost, dar în numele relaţiei mele vechi cu tatăl dumitale, îmi permit să-ţi spun: nu procedezi bine; fii dibaci şi oţ după vorba veche: zi ca ei şi fă ca ti-ne ! Uite, eu am un principiu: şi sînt acum la bătrîneţe în picioare, ca la tinereţe. Am fost de toate, acum sînt ... comunist !"
L-am ocărît aspru, transpirînd cumplit, pentru a-mi găsi cuvintele şi expresiile cu deferenţa de care mai eram în stare, făcîndu-l să-nţeleagă cît de mic şi mototolit îl văd eu pentru trecerea lui "victorioasă" prin viaţă, terfelindu-se la nesfîrşit, iar faptul că, la vîrsta patriarhală de acum, se află împăcat cu sine, exprimă mizeria cea mare.
Înainte de trecerea Dincolo, poate aiurînd, tatăl meu mă trimetea la Nică Secretaru, sau la gineri-său, nenea Ion Marinescu, ori la fiii lui (îi precizam că primii doi au ple-cat) pentru a-i restitui, prin mine, douăzeci de mii de lei pe care Nea Nică i-ar fi datorat de prin anii treizeci ...
Aş vrea să precizez aici cea mai cruntă acuză la adre-sa partizilor în general şi a intelectualilor în special că a-ceştia, fără excepţie, susţineau întotdeauna -pentru ei sau pentru alţii- că cel mai bun principiu de viaţă este, (după mine, expresia nimicniciei desăvîrşite) Zi ca ei şi fă ca ti-ne ! Nu cred că a fost inventată pe undeva în lume decă-dere şi perversitate mai cruntă ! Dacă mi-aş permite să fac totuşi o concesie acestei nimicnicii, n-aş putea accepta de-cît reversul: Zi ca tine şi fă ca ei !
Nu, nu am putut face o asemenea anti-politică !
Din definiţia politicii adevărate rezultă tot ce este important pentru viaţa socială a individului şi anume că:
1) Nu există şi nu poate exista o politică în general, vala-bilă pentru toţi oamenii, ei fiind diferiţi pe grupuri mari -clasele sociale- pînă la fiecare individ, de unde:
2) Esenţa politicii o formează caracterul de clasă, deci tot ce se pălăvrăgeşte în afara acestuia este antipolitică sau, în orice caz, ne-politică, iar respectivii sînt scamatori. Cînd scamatorii se numesc şi autonumesc în public, fără jenă, "clasă politică", înseamnă că ei au acaparat în întregime scena politică, iar statul a devenit caricatură; ei sînt, în to-talitate, infractorii de cea mai josnică speţă şi trebuie înlă-turaţi;
3) Fiecare om trebuie să-şi impună, prin votul său, repre-zentantul grupului său, al clasei sociale proprii, pe care să-l cunoască şi să-l recunoască în orice moment, să-l însărcineze şi să-i ceară socoteală în general şi în concret; acesta nu-şi poate schimba traseul, căci n-ar mai fi om politic, ci fariseu, situaţie în care trebuie să dispară.
Cînd se întîmplă aceasta cu cîţiva oameni politici, înseamnă că s-a instalat haosul sau despotismul. La noi, nici un "om politic" post-decembrist nu este cunoscut şi recunoscut de grupul social şi nici nu a fost impus corect şi logic, ci prin minciună şi înşelătorii. Dovadă: pupături-iubiri-entuziasme frenetice, urmate, fără excepţii, de deza-măgiri-decepţii-huliri. Cel mai tipic exemplu îl prezintă cel mai reacţionar (şi, din păcate, cel mai abil) politician post-decembrist, Ion Iliescu, votat pe singurul criteriu poli-tic funcţionabil -de clasă- cu 86% în 199O, de către mun-citori, ţărani, funcţionari, alţi oameni ai muncii şi abando-nat uneori pînă la un sfert din acest nivel. De ce ?!? La început, cu simţul de clasă neatrofiat total, oamenii muncii l-au considerat comunist, deşi el abandonase esenţele aces-tei doctrine şi distrusese practic Socialismul, apoi l-au vo-tat şi-l vor vota mereu, din disperare - căci cei 85% nu au alt candidat...
De aceea eu mi-am anunţat candidatura la Parlament şi la Preşedinţie, de fiecare dată, ca oamenii muncii să aibă pe cine alege şi vota, dar clopotul despotic sub care au in-trat în decembrie 1989, nu i-a lăsat să-şi vadă, să-şi înţe-leagă şi să-şi apere interesele politice ale claselor lor, ei provocîndu-şi răul cel mare prin propriul vot. Tot aşa, în 1996 au adus la Putere găştile care în 1929-1933 le-au ucis părinţii, iar în 19O7, 1918, 192O, 1921, 1924, le-au asa-sinat în masă bunicii ...
Toate acestea au fost posibile pentru că alegătorii au făcut din Regina vieţii, Politica, ceea ce le-au spîrcîit în creier străinii: o tîrfă !








Există Partidul Comuniştilor !


32. Întrebare: Unic în ţară şi chiar în întreaga Europă (ori mai mult, poate), cînd toţi s-au dezis de partidele comu-niste, dv. aţi întemeiat "Partidul Comu-niştilor". Prezentaţi-ne istoria acestui partid şi explicaţi de ce aţi adăugat în paranteză “Nepecerişti" !

Răspuns: E-adevărat că toţi membrii şi, mai ales, conducătorii partidelor numite "comuniste" s-au dezis de aceste partide şi de numele lor. A fost, înţelegem, o simplă secvenţă de mutare, deoarece nici unul nu a fost comu-nist ! Aţi observat că în Italia conducătorul partidului co-munist, poreclit altfel după 1989, a devenit şef al guvernu-lui... burghezo-moşieresc-mafiot, iar în Franţa, care a ata-cat barbar, alături de ceilalţi fascişti, Iugoslavia, conduce un guvern pe care imbecilii îl cred de… Stînga !...Singurul comunist autentic, devotat Cauzei Socialismului şi, deci, poporului, a fost (la noi) asasinat în mod mişelnic, după ce a fost răpit din biroul său de lucru, sechestrat şi ocărît de scorpionii crescuţi la sînu-i şi în continuare hulit cu hula cuvenită lor !
Constatăm, de zece ani, cu maximă evidenţă, că în P.C.Rău nu au fost alţi comunişti, iar exemplul cel mai dezolant pentru pecerişti, chiar şi pentru imbecili, sînt eu însumi: de şapte ori, începînd cu 17 august 196O şi înche-ind cu 22 decembrie 1989, am cerut primirea în partid, dar am fost mereu refuzat.
De aceea, chiar în 22 decembrie 1989, nebănuind că P.C.Răul se va autoanchiloza, am reluat vechea iniţiativă din 1977 şi am iniţiat Frontul Popular Comunist, tipă-rind imediat Statutul şi Programul (cele din 1977, uşor refăcute, cunoscute în întregime de cei apropiaţi, cum ar fi tovarăşul Pelinescu). În cîteva zile aveam peste o mie de înscrişi, dar nimeni nu a vrut să-mi ia în serios solicitarea de înregistrare, (formulată, spre exemplu, către tovarăşul Gheorghe Călinescu, şeful serviciului financiar) în baza Decretului nr. 31/1954. Ba, chiar, în alte locuri cum ar fi Banca Naţională, filiala din Curtea de Argeş, mi s-a pre-tins, inclusiv pentru cont la Bancă şi CEC, aprobare de la ... P.C.R. şi U.T.C. "căci aşa scrie în regulamentele noastre" !
La vreo două luni apare la Iaşi Frontul Popular Ro-mîn şi, considerînd că "popular" corespunde definiţiei din dicţionar, am discutat cu tovarăşii Ştefan Pruteanu şi Cassian Maria Spiridon, iar în februarie 199O eram deja filială a F.P.R., acesta fiind în realitate un partid reacţi-onar, ca toate partidele post-decembriste, iniţiat şi condus de titularii mişcării contrarevoluţionare de la Iaşi din ziua de 14 decembrie 1989, partidul fiind "replica" dată mişcă-rii eşuate, pentru a satisface vanitatea rănită a unor cuminţi şi delicaţi universitari.
Curînd, la 15 martie 199O, ia fiinţă, în Ardeal, Parti-dul Unităţii Naţionale a Romînilor din Transilvania şi am iniţiat unirea cu acest partid, eu făcînd parte, ca reprezen-tant al F.P.R., din organismul pregătitor. După fuziune, am devenit prima filială (a judeţului Argeş) înfiinţată în 1989, a P.U.N.R., constituit la 15 martie 199O ! Dar acest partid şi-a autodefăimat şi apoi şi-a devorat conducătorii şi şi-a adîncit doctrina şubredă, pînă (cum vedem) la păparea lui de către oculta internaţională prin formula măgăreano-munteană, pînă la transformarea lui în "bisericuţă" şi apoi troiţă, aproape ridicolă şi, oricum, antinomică în raport cu iniţiativele şi, desigur, cu numele. Nimic nu va rămîne, dispărînd şi amintirile, din proiectul frumos, înţelept şi naţional-necesar al lui Radu Ceontea, Petru Burcă şi alţi doi-trei fruntaşi fondatori, la care eu am propus să adău-găm latura social-necesară, concomitent cu reformularea celei naţionale şi înlăturarea murdăririi partidului cu smin-telile religioase, mai ales la un asemenea partid al unităţii naţionale, în antinomie perfectă cu religiile a căror esenţă este dezbinarea naţională.
Radu Ceontea, prins în nopţi de destăinuire tovără-şească, sinceră şi dureroasă, mă convinsese că a proiectat un partid conservator care să conserve, să păstreze şi să valorifice tot ceea ce era politică progresistă pînă la 22 decembrie 1989. Era cam asemănător cu proiectul meu, doar că eu îl numeam, deplin, expresiv şi optimist, incon-fundabil: comunist !
Văzînd că toţi peceriştii nu se mai recunosc comu-nişti, ba chiar hulesc numele şi renumele cel mai frumos al maselor populare, mi-am numit creaţia Partidul Comu-niştilor spre a se percepe clar că partidul este constituit din oameni comunişti, nu doar din idei comuniste (cum era PCRăul); am trimis presei comunicate, cu acest nume, din primăvara anului 199O.
Cel mai mare afront la adresa comuniştilor l-a adus, pare-mi-se, încă în decembrie-cel-negru, tovarăşul Peter care explica, lipsit de orice bun simţ, că, desigur, s-a în-scris în partid pentru că, altfel, nu-şi putea face studii în străinătate, doctoratul, sau nu putea accede la funcţii de ... conducere ! Niciodată pe pămîntul Daciei nu s-a eliminat o dejecţie mai oribilă ca aceasta, imposibil de cuprins cu o minte normală: să te înscrii în partidul comuniştilor, esen-ţialmente altruişti, pentru avantaje personale ! Şi chiar pentru funcţii de conducere, deci pentru privilegii ! Execrabil !!! Acum vedem că toate lepădăturile peceriste apelează la explicaţia romanescă.
Îmi era tot mai clar că numai un partid propriu ar putea fi curat al comuniştilor, mai ales după 16 noiembrie 199O, cînd P.D.M.-ul tovarăşului Verdeţ înghiţise formal dar ineficient P.C.Răul, despre care, sigur, nu se mai putea vorbi nici la prezent şi nici la viitor. Chiar în acea zi, seara, am avut, la Bucureşti, programată o întîlnire cu tovarăşul Marin Truşcă şi cu I.Ş. pentru constituirea Comitetului Naţional al Partidului Comuniştilor şi am trimis la Televi-ziune un Comunicat, în numele acestui Comitet, foarte dur la adresa celor care au păpat formal P.C.R.-ăul, păpare care îmi îngreuna sau îmi zădărnicea construirea propriului partid, pentru că, de acum, nu numai partizii, ci chiar duşmanul însuşi, în totalitatea sa, PCR-ăul, se camuflase în zecile şi sutele de bucăţele, poreclite "partide".
Foarte greu am realizat numărul necesar de înscrişi, fiind extrem de exigent la orice nouă înscriere, ca să fie totul corect, după lege, şi să nu pătrundă în partid ciocoi pecerişti. În paralel, purtam discuţii cu alţi iniţiatori şi, în primul rînd, cu inginerul Virgil Cătălin Zbăganu, care acţi-ona, ca şi tovarăşul Truşcă şi ca mine, deschis, pe faţă, fără secrete şi fără teamă, cu adresa şi telefonul comunicate prin presă, pentru organizarea unui partid comunist. Comi-tetul lărgit, organizat cu aceştia şi cu alţii (peste 2O de membri), nu a finalizat acţiunea pînă la sugrumarea, răma-să şi astăzi învăluită în mister, a devotatului organizator comunist, Virgil Cătălin Zbăganu, căzut eroic pe cel mai înalt Altar al Neamului: construirea primei necesităţi obi-ective pentru izbăvirea neamului, Partidul comunist. (Pro-curorul General nu a răspuns pînă acum scrisorii adresată de mine, în acest caz)
Abia la 11 decembrie 1993 a avut loc la Curtea de Argeş Conferinţa de constituire a Partidului Comunist, chiar imediat abandonat de către Vicepreşedintele ales, Marin C. Truşcă, din Craiova, (pe care eu însumi l-am pro-pus pentru funcţia de Preşedinte, dar a refuzat) ca şi de alţi fruntaşi cum ar fi tovarăşul Marian Niţă din comuna Bra-du, judeţul Argeş, retras cu toţi membrii săi, împrejurare care a prelungit cu doi ani şi jumătate finalizarea dosarului de înscriere a partidului (pentru că eu nu am făcut nici o înscriere în fals, aşa cum au rezolvat partidele celelalte cu mai toate înscrierile). Alţi fruntaşi (de la Craiova şi Bucu-reşti) nici nu şi-au pus în valoare delegaţiile, declarîndu-se invitaţi.
Recunosc prezenţa, în general statornică, a tovară-şului Gheorghe C. Popescu din Ploieşti, nonagenar, fost coleg de celulă la Doftana, cu Preşedintele Republicii asa-sinat, devenit Erou-Martir Naţional, Nicolae Ceauşescu. Notez că tovarăşul Gheorghe Popescu are amintiri, opinii şi îndemnuri curat pozitive, din timpul închisorii comune, despre Preşedintele asasinat, căzut eroic şi demn, nevrînd să se apere în faţa criminalilor cu mijloacele de care dispu-nea legal (într-o mascaradă ilegală), apelînd la cele imbata-bile pentru Istorie şi Veşnicie: cuvîntul şi jertfa de sine.
Abia în martie 1996 am finalizat constituirea parti-dului, de data aceasta sub numele care ne exprima com-plect componenţa şi doctrina, Partidul Comuniştilor (Ne-pecerişti), toată conducerea executivă (Preşedinte, Vi-cepreşedinte şi Secretarul Naţional) fiind nepecerişti, iar ca apartenenţă socială, ultimii doi fiind muncitori, iar eu, în esenţă şi în fond, ţăran, cel mai înalt şi mai nobil titlu, cu care mă mîndresc.
Deci, ceea ce peceriştii de pretutindeni, inclusiv din aşa-zisa "presă" post-decembristă nu înţeleg, este foarte simplu: comuniştii sînt nepecerişti, deoarece în P.C.R., în afară de Secretarul lor General -Preşedintele asasinat, Nicolae Ceauşescu- nu existau comunişti. Pentru dovezi în plus, urmăriţi evoluţia lamentabilă a corifeilor: Ion Dincă, Emil Bobu, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu, Corneliu Mă-nescu, Alexandru Bîrlădeanu, Dan Marţian şi chiar Gheor-ghe Apostol (acesta fiind, singurul în viaţă, deţinător al celei mai înalte funcţii în P.C.R., din Socialism, în afară de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu) sau a unor necunoscuţi (de pînă la 22 decembrie) precum Ion Iliescu, Silviu Brucan etc. O notă aparte, nuanţată, de mare valoare istorică, face Constantin Pîrvulescu, însă cu care nu am putut colabora, în sensul conducerii mişcării de organi-zare a unui partid comunist, fiind în general indisponibil din cauza stării de sănătate (şi a vîrstei), cum mi se motiva.
Refuzat de către P.C.R. timp de 29 de ani, catalogat în public şi în scris, antipartinic, antistatal, anticomu-nist, contrarevoluţionar şi ... derbedeu, deşi întotdeauna m-am declarat comunist şi m-am străduit să mă comport ca un comunist, nu-mi puteam numi partidul decît ceea ce este, ca doctrină şi componenţă: al comuniştilor adevă-raţi, adică ne-pecerişti !
În acest partid nu au acces ciocoii pecerişti, adică cei care au trădat şi au demolat Socialismul, apoi conduc contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională: activiştii de partid (ca "muncă") şi de stat (conducătorii instituţiilor deosebite de stat erau activişti de partid, salari-zaţi pentru aceasta).
Dosarul nostru, judecat la fond şi la recurs numai de către pecerişti -de care este împănată (in)justiţia burghezo-moşierească, condusă exclusiv de către liberali după 1989- a fost respins deoarece (cităm exact din hotărîre) "parti-dul militează pentru instaurarea unei societăţi umane şi democrate", iar Curtea Imperială de la Strasbourg –că-reia ne-am adresat cu acţiune împotriva Statului Romîn chiar din 1997- nu s-a pronunţat încă, dar nu ne facem iluzii...
Menţionez că dosarul partidului nostru nici nu a fost înscris în lista cauzelor din ziua cu şedinţa pentru care am fost citaţi, dar o unealtă peceristă (al cărei nume îmi scapă) avea deja pregătită în geantă o cerere de intervenţie dacti-lografiată de acasă, aşa cum au constatat doi însoţitori ai mei, preşedintele PSMR, tovarăşul Pandele şi un membru fondator al nostru, tovarăşul Mihai Nistor, actor din Pi-teşti, conducătorul unuia dintre Comitetele revoluţionare din Piteşti, similar celui învîrtejit de poetul Ion Popa Argeşanu.
Procuratura însă, imediat sesizată de mine cu privire la încălcarea legii şi a ordinului expres al Ministrului "Jus-tiţiei" reglementînd accesul la dosarele aflate pe rol, aceeaşi procuratură peceristă, devenită parchet anticomu-nist, n-a putut descoperi nici o neregulă...
Sîntem singura ţară din lume fără partid demo-crat, (termenul neavînd acoperire exactă şi complectă decît referitor la partidul comuniştilor) iar toţi judecătorii imperiali (de la Strasbourg) provin din ţări cu partide co-muniste puternice, multe parlamentare, unele chiar guver-namentale; reprezentantul nostru, prof. Corneliu Bîrsan, este desigur, pecerist renegat, "lepădat" de învăţăturile şi recunoştinţa datorate partidului şi ocrotitorului, prof. Con-stantin Stătescu, victimă (premeditată ?) a contrarevoluţiei.
I-am avut profesori la facultatea de drept, iar profe-sorul Constantin Stătescu mi-a cenzurat o teză fundamen-tală anti-oficială privind uzucapiunea, acceptînd o măsură anticonstituţională impusă de Legea nr. 59/1974, împotriva principiului fundamental al Socialismului potrivit căruia "pămîntul aparţine celor care îl muncesc", dar îi păstrez profesorului Stătescu, conducătorul ştiinţific al lucrării de licenţă, o profundă amintire luminoasă, mai ales pentru modul incredibil de prietenos în care mă primea la Cabi-netul său de la Consiliul de Stat şi apoi la Tribunalul Su-prem. Mă trata ca pe un prieten, întrebîndu-mă afectuos, de fiecare dată, "Ce mai face Nenea Aurel ?", "Dar tova-răşul Primar ?", nesesizînd că, dacă prima întrebare mă bucura şi, de fiecare dată, îi transmiteam consăteanului Aurel Ionescu, prietenul său, mesajul de simpatie, cea de-a doua, care îl viza pe monstrul Ion Bovinescu, primarul, îmi punea în funcţie aparatul vomitiv...
Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) are acum or-ganizaţii, grupuri, reprezentanţi în 33 de judeţe şi spe-răm să intrăm în Parlament, ca independenţi, la alegerile din anul 2.OOO. Noi, comuniştii nepecerişti, sîntem reac-ţia cuminte a adversarilor contrarevoluţiei şi ai belze-buţilor care au ciupercit în Piaţa Universităţii renumi-ta execrabilă "Golanie" defăimătoare de neam şi de bun simţ elementar, dovadă vie că toată zgura istoriei adunată la un loc, din tot cuprinsul Neamului Dacic, poate acoperi şi spurca vreo prăjină de pămînt nevinovat, care rabdă...
Aş putea adăuga că, desigur, există şi pucări care în-ţeleg prin nepecerişti chiar opusul acestui termen: neco-munişti; aceştia nu pot fi decît … pecerişti !



Adresa P.C.(N.)


33. Întrebare: Cum şi unde vă pot contacta membri de partid, simpatizan-ţii, cei care doresc să se înscrie, ori ziarişti, oameni politici, partide şi alţii ?

Răspuns: Foarte simplu: la sediul oficial al Parti-dului, cel declarat la tribunal, din oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş, unde primesc scrisori şi pe simpla adresă "Partidul Comuniştilor (Nepecerişti)", ori "Tovarăşului profesor Gheorghe Ungureanu", (cum primea marele scrie-itor sovietic scrisori, în străinătate, doar pe adresa "Maxim Gorki, Italia") precum şi la sediul "oficios" din comuna Cicăneşti (cod 117248), judeţul Argeş, pe numele Parti-dului sau al meu. Se pot folosi, desigur, telefoanele: cel fix (de la domiciliul familiei) O248 / 722.546 sau mobil O745.O56.752, cu riscul, desigur, al ascultării multiple.



Sînt comunist !


34. Întrebare: Care sînt legăturile materiale ale unui comunist cu Partidul său ?

Răspuns: Miezul legăturilor îl formează activitatea, dar, dacă vă referiţi la aspectele formale, acestea sînt: cere-rea de înscriere, carnetul de partid, taxa de înscriere, coti-zaţia, apartenenţa la o organizaţie, comportamentul în apă-rarea intereselor oamenilor muncii fiind legitimarea fiecă-rui comunist, iar semnul distinctiv, adică blazonul dărui-rii comuniste, fiind autoprezentarea deschisă, deplină, ori-unde şi oricînd: Sînt comunist ! Cine nu face acestea, chiar membru al partidului, nu este comunist !
Să nu uităm însă că, în condiţiile concrete, specifice ţării noastre, este necesar ca fiecare comunist să spună "Sînt comunist !" cu tot ceea ce poate sub aspect material, orice contribuţie (financiară sau materială, în obiecte adi-că) fiind utilă, de la cele cu caracter simbolic pînă la cele foarte concludente, precum: spaţii, maşină, unelte de birou şi de comunicaţii, tipografice, mijloace de difuzare şi pu-blicitate etc. etc.


Jaf naţional: Legea fondului funciar


35. Întrebare: De-a lungul anilor aţi făcut declaraţii foarte dure cu pri-vire la Legea fondului funciar; vă rog să le reluaţi în esenţa lor.

Răspuns: Cea mai gravă faptă criminală săvîrşită de Puterea contrarevoluţionară postdecembristă, după asasi-narea Preşedintelui în funcţie al Republicii şi dizolvarea în fapt a Partidului, este distrugerea proprietăţii, iar cea care implică direct întreaga populaţie a ţării este Legea De-zastrului Naţional, cum am numit eu Legea nr. 18/1991.
Ocrotită de Constituţia democrată din 21 august 1965, precum şi de cea mai retrogradă din cîte au existat la noi (ulterior adoptată), proprietatea este victima unui abuz grosolan epocal, iar noi vom continua să cerem cu vehemenţă anularea acestui abuz, cu necesara condamnare la ocnă pe viaţă, plus confiscarea integrală a averilor tutu-ror celor care au votat această batjocură unică în istoria cunoscută de şapte-opt milenii a poporului dac ...
Principiu definitoriu pentru Capitalism (şi mai ales pentru cel imperialist), distrugerea proprietăţii private a început la noi cu acest dezastru, supremaţia Muncii şi a Proprietăţii, aflată la loc de cinste în Socialism, fiind înlo-cuită cu Samavolnicia forţei discreţionare a Banului, expresia cea mai complectă a putrefacţiei tipic şi spe-cific burgheze.
"Parlamentul" provizoriu al contrarevoluţiei (CPUN) nu avea nici un drept să legifereze naţionalizarea în fapt, căci aceasta s-a făcut, a tuturor bunurilor mobile şi imobi-le ale întregii populaţii şi să le "doneze" diverselor catego-rii de infractori, în exclusivitate ciocoi pecerişti, care au umplut pînă la refuz toate comisiile locale şi judeţene de jefuire a poporului.
Acelaşi lucru s-a practicat şi în restul economiei, în special în industrie şi administraţie, unde o însemnată parte a proprietăţii era formată din părţi sociale, proprie-tatea privată a celor 12.OOO.OOO de oameni ai mun-cii, angajaţi în condiţiile Codului muncii, existenţi în 1989. Încă din anul contrarevoluţiei s-au luat măsuri pentru distrugerea acestei proprietăţi private, spre a putea fi apoi, astfel naţionalizată, donată jefuitorilor interni şi externi.
Aceşti jefuitori -care ne-au naţionalizat averea pri-vată- au început apoi, cu maximă neruşinare, să pălăvră-gească, imbecili, că susţin... proprietatea privată, dar o spuneau după ce o trecuseră în ... burtica lor !
O consecinţă cu imense implicaţii aproape atotcuprin-zătoare, inclusiv în satele necolectivizate, a fost naţionali-zarea-cotropire, în baza năstruşnicei legi, a oricăror pămîn-turi ale ţăranilor şi, în general, ale tuturor sătenilor. Multe, foarte multe familii (se vorbeşte de mai multe milioane, adică aproape 3O-4O % din total) au fost tîrîte în pro-cese impuse de această lege barbară şi, în final, stoarse de vlagă şi de ultimul bănuţ, dar lăsate şi fără pămîntul strămoşesc, cotropit acum -sub protecţia tiranică a au-torităţilor- de infractorii aflaţi la Putere ori de către foştii leneşi şi urmaşii lor, care le-ar fi abandonat, dacă nu erau ei înşişi cu pîinea şi cuţitul în mînă.
Am putea cita cazurile de dezastru din raza judecă-toriei de la Curtea de Argeş: oraşul omonim, comunele Albeşti de Argeş, Băiculeşti, Cepari, Cicăneşti, Corbeni, Corbi, Nucşoara, Valea Danului ş.a. unde zeci şi sute de familii (din fiecare localitate) au fost jefuite de pămîntul lor strămoşesc, deşi n-au făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pentru ca acesta să fie pasat unor terţi, de regulă foşti jefuitori, urmaşi ai acestora sau învîrtiţi actuali.
Eu însumi sînt unul dintre cei rămaşi fără pămîntul de la părinţi, 1O.OOO m.p. deţinut cu acte în regulă, care, deşi nu făcea obiectul legii fondului funciar (şi nici eu sau fraţii mei), ne-a fost luat - în 1995 !- de către primarul co-munei Corbeni, fiindcă aşa i-a venit lui pe chelie, şi atri-buit unor profitori de la Bucureşti (soţia şi soacra tovară-şului Răzvan Theodorescu); drept urmare, de şase ani bîrîim prin procese sforărite în (in)justiţia burghezo-moşie-rească-ecleziastică de la noi şi chiar la Strasbourg, unde, pricepuţi, jefuitorii au instalat o nouă vamă cumplită: miraj iluzoriu...
Nimic nu se poate face în faţa terorismului de stat practicat la noi, aceasta fiind caracteristica cea mai im-portantă şi constantă a statului nostru post-decembrist. În alte locuri numit "raţiune superioară de stat", teroris-mul de stat de la noi este mod suprem de conduită căru-ia îi pot cădea oricîte victime; număraţi asasinaţii lui Şte-fan cel Mare, pentru ca el, mititelul, să devină Mare şi ... Sfînt !
Număraţi bine cele 1.2OO de victime ale lui decem-brie-cel-negru, pentru ca tovarăşii Iliescu şi Roman să poa-tă rînji peste ţară... Încearcă să-i tragi la răspundere şi cei din administraţie, procurorii şi judecătorii (care nu numai că n-au mişcat un deget contra cotropitorilor, dar le-au asi-gurat protecţie calificată, ei înşişi devenind infractori) te vor lua de urechi...






Restitutio in integrum ?


36. Întrebare: Înţeleg că sînteţi contra principiulu Dreptei "restitutio in inte-grum "?

Răspuns: Este o temă foarte importantă, pe care, probabil, o vom relua. Doresc doar ca, pînă atunci, să re-flectaţi la contra-întrebarea mea: Dacă pe foştii cîţiva de-posedanţi deposedaţi îi mulţumim cu restituirea actuală, cine şi cum va reconstitui "in integrum", "in partem" sau altfel milioanele (peste 12 milioane !) de proprietari -auto-rii tuturor construcţiilor şi realizărilor, din toate ramurile economiei naţionale, pe care le jefuim acum în folosul cîtorva însetaţi, pe drept sau nu, de împlinirea principiului restituirii ?
Cred că este drept să fie restituite tuturor bunurile ca-re au fost confiscate ca represalii politice (în urma unor procese ori abuziv), dar nu este drept să fie restituite clădi-rile care depăşesc una locuinţă ori fabrici şi uzine, toate acestea fiind realizate prin efortul oamenilor muncii explo-ataţi de către expropriatorii auto-numiţi, fără acoperire, "proprietari". Nu există nici o îndoială că exproprierile efectuate, în sensul naţionalizării, prin Legea nr. 2O4/1947 şi continuînd cu cea din 11 iunie 1948 şi următoarele au fost acte de profundă justiţie socială şi ele trebuie să rămî-nă neclintite.






Cînd vom (re)veni la Putere


37. Întrebare: Dar dacă veţi veni la Putere, veţi reface naţionalizarea tuturor bunurilor ?

Răspuns: Dv. greşiţi cînd spuneţi "dacă veţi veni la Putere...", formularea trădîndu-vă atît dorinţele cît, mai ales, convingerile dv. anti-socialiste. De acceptaţi să corec-tăm întrebarea sub forma "cînd veţi veni la Putere...", a-tunci vă răspund foarte clar: Cînd vom (re)veni la Putere, vom naţionaliza tot ceea ce jefuitorii au acaparat din a-vuţia naţională şi particulară a grupurilor sau a cetăţe-nilor ! Trebuie să înţelegeţi că naţionalizarea se va extin-de asupra tuturor mijloacelor de producţie realizate de către burghezo-moşierime cu ceea ce aceasta a furat după 22 decembrie 1989, precum şi asupra tuturor bunurilor care nu pot fi justificate prin munca directă (excluzînd speculaţiile) a celor în cauză !
Prin tot ceea ce se agoniseşte de la jefuitorii interni şi externi, vom reface averea oamenilor muncii jefuiţi, pre-cum şi avuţia naţională de stat, adică vom reconstrui fabri-cile şi uzinele proprietate a întregului popor unde toţi oa-menii muncii să aibă loc de muncă asigurat prin repartiţie obligatorie, atît pentru absolvent cît şi pentru conducătorul întreprinderii, precum şi spaţiile pentru învăţămînt, sănăta-te, locuinţe, asigurate de stat.






Socialismul şi privatizarea


38. Întrebare: Deci nu veţi accepta sub nici o formă privatizarea ? Ea este im-proprie Socialismului ?

Răspuns: Răspunsul corect este altul, chiar dacă veţi fi dezamăgit în aşteptarea dv. Noi sîntem pentru pri-vatizare ! Şi chiar vă precizez că putem privatiza orice -cu unele excepţii de deosebită importanţă strategică naţiona-lă- dacă masele populare hotărăsc astfel, căci Partidul Comuniştilor vrea numai ce vor masele populare ! Ceea ce urmează este însă total diferit faţă de jaful contrarevo-luţionar. Orice privatizare făcută de un stat democrat, se face numai prin împărţirea în cote-părţi a bunurilor de pri-vatizat celor îndreptăţiţi, fără nici o plată, fiindcă toate bunurile care formează avuţia naţională aparţin popo-rului. Privatizarea înseamnă, în acest caz, al statului de-mocrat, că anumite bunuri trec în administrarea directă a proprietarilor particulari, renunţîndu-se la administrarea centrală, de către gestionarul general, statul democrat. Ast-fel de privatizări vor fi din ce în ce mai multe pe măsură ce Socialismul înaintează, apropiindu-se de Comunismul pro-priu-zis.
Un caz uluitor, incredibil, deja evocat în discuţiile noastre, îl reprezintă "cumpărarea", într-un procent crescă-tor, a cotelor-părţi din avuţia naţională de către toţi angaja-ţii din Socialism, astfel încît la 22 decembrie 1989 în ţara noastră nu mai existau decît foarte puţine întreprinderi cu proprietate pură de stat, deci a întregului popor; cele mai multe fabrici şi uzine, alte întreprinderi, instituţii şi organi-zaţii economice se aflau, parţial, în proprietate privată. Aceasta fiind principala piedică în calea contrarevoluţiei, prima sarcină a acestui abuz, urgent şi operativ înfăptuită, a fost naţionalizarea întregii proprietăţi industriale pri-vate, cu plata cotelor-părţi.
De semnalat că plata s-a făcut, prin dublă manevră ho-ţească, tot cu banii... oamenilor muncii ! Căci toate sume-le au fost plătite din grămada (notabilă) obţinută de aceiaşi oameni ai muncii prin eforturi speciale şi privaţiuni, gră-madă lăsată moştenire Capitalismului de către Socialismul ... hidos ! Cred că de grămada asta vorbea competentul contrarevoluţionar Peter Neulander !



Definirea Democraţiei


39. Întrebare: Cred că două sînt temele majore ale tuturor politicienilor, iar întrebările despre acestea –Demo-craţia şi Proprietatea- nu pot lipsi din dialogul nostru (care va forma, proba-bil, obiectul unei cărţi, foarte căutată în viitor). Spuneţi-ne, aşadar, care este concepţia dv., a Partidului Comuniş-tilor (Nepecerişti) despre Democraţie, cu referiri concrete la societăţile contempo-rane, inclusiv la ţara noastră ?

Răspuns: Democraţia este noţiunea fundamenta-lă, axială, a politicii în general şi chintesenţa politicii par-tidelor democratice, deci a comuniştilor. Definiţia ei este dată, inconfundabil, de etimologie, de toţi ştiută, de nimeni pricepută: unirea celor doi termeni (din greceşte) popor şi putere, exprimînd fundamentul societăţii umane, dese-ori uzurpat de indivizi, grupări, partide, caste antiu-mane, care au creat astfel, în era nouă a Omenirii, societă-ţile nedrepte, ne- şi anti- democratice: Sclavagismul, Feu-dalismul şi Capitalismul, în interiorul lor infiltrîndu-se uneori şi aberaţii religioase de diferite feluri şi nuanţe.
Probabil că şi în erele anterioare, în alte circa 25O.OOO de ani, să fi fost consemnate, în principiu, ace-leaşi tipuri de orînduiri sociale. (Fac trimitere la cartea existentă în Biblioteca din Alexandria "Istoria omenirii în ultimele 252.000 de ani", nepăstrată, distrusă în mistuito-rul celebru incendiu).
Spre a fi democraţie, rezultă obligatoriu ca Puterea să aparţină efectiv şi eficient Poporului. Toate năstruşnici-ile contemporane despre democraţie, (valabil inclusiv pen-tru mocirla de pe pămîntul Daciei) pornesc de la nedefini-rea corectă a noţiunii de popor. De aceea voi prezenta o definire aplicativă (la noi) a termenului, bazată pe elemen-te generale şi pe date de notorietate publică (nestatistice).
Mai întîi fac remarca -de bun simţ- că nu mă voi referi la sensul întreg, atotcuprinzător, al cuvîntului căci aceasta ar însemna să am în vedere toată populaţia şi teritoriul ei, unitar considerate de pe pămîntul Daciei, acesta fiind poporul dac (repet, poreclit sfidător şi deni-grant cu nume străin, al primilor barbari care ne-au călcat Ţărîna sfîntă a "Daciei Felix"). Am în vedere poporul din actualul cuprins al ţării, nesocotind, din raţiuni simple, celelalte ţări existente acum pe pămîntul nostru străvechi, formate din părţi ale poporului dac şi ceea ce au vărsat peste noi diverşi nomazi rătăcitori.
Acesta, poporul nostru din interiorul ţării, are o struc-tură aproximativă după cum urmează:
a). Muncitori (inclusiv meseriaşi industriali) = 4O %
b). Ţărani = 4O %
c). Funcţionari şi intelectuali = 15 %
d). Bogătaşi, infractori ş.a. = 5 %
O putere democratică, aparţinînd clar şi înfăptuind voinţa poporului, ar trebui să însemne că Parlamentul ar cuprinde următoarele categorii de parlamentari (în totalul considerat de 5OO, în ambele Camere):
a). Muncitori = 2OO
b). Ţărani = 2OO
c). Funcţionari şi intelectuali = 75
d). Bogătaşi, infractori ş.a. = 25
Total = 5OO parlamentari
Comparaţi cu componenţa reală a parlamentelor post-decembriste: a) plus b) = Zero parlamentari, c) plus d) = 5OO de parlamentari. Sîntem un stat democrat ? Ce ziceţi, este Democraţie sau Anti-democraţie ? (Replică: "Anti-democraţie"). Cert: antidemocraţie. Dv. aţi spus-o !
Cu un parlament democrat, adică în care ar fi fost 4OO de muncitori şi ţărani, nu s-ar fi întîmplat: vînzarea flotei strategice pe preţul unei jumătăţi de bărci de pescar; distrugerea celei mai mari averi particulare existente la 22 decembrie 1989-C.A.P.-urile- apoi I.A.S.-urile; desfiinţa-rea celei mai puternice reţele de irigaţii din Europa şi a serelor neegalate în continent, sugrumarea celei mai puter-nice industrii, după cea a Uniunii Sovietice, proprietate de stat; distrugerea întregii pieţe externe; războiul alături de Barbarii Mondiali, împotriva Irakului, Somaliei, Angolei, Albaniei, Iugoslaviei; desfiinţarea, în fapt, a Armatei Naţi-onale şi, parţial, a Şcolii; stricarea masivă a limbii, a cărei apărare se impune cu necesitate, ca un esenţial deziderat lingvistic, juridic şi politic; maltratarea Culturii, Sănătă-ţii, a mijloacelor de comunicare în masă; abandonarea unor mari provincii dacice în mîinile cotropitorilor, din proprie iniţiativă; transformarea ţării în colonie şi provin-cie a Imperiului Cotroman Romano-German de la Strasbourg...



Doctrina comunistă


4O. Întrebare: După 11 ani de condam-nare oficială a Socialismului şi de ab-senţă cvasigenerală a comuniştilor de pe "piaţa" ideilor, nimeni nu mai ştie şi nu mai înţelege corect (un sfert din popula-ţia majoră nici nu a învăţat) ce este, în esenţă, doctrina comunistă. De aceea vă rog să o definiţi cît mai clar şi expresiv.

Răspuns: A prezenta o doctrină, pentru un autentic om politic, este un lucru simplu, mai ales că toate "mul-tele" doctrine politice -stufos prezentate de burghezo-moşierime- sînt în realitate patru: cea a infractorilor, deveniţi în Capitalism bogaţi, cea a oamenilor muncii, de-veniţi săraci, cea a robilor (robiţi prin intermediul politici-lor speciale, inclusiv religiile) şi cea a anti-oamenilor, specia nouă în care se transformă unele entităţi din specia noastră, care promovează lichidarea fizică a concurentului - aceştia sînt fasciştii, în general, legionarii în special. Toţi care se autodefinesc altfel sînt nişte mincinoşi ! Nu există doctrină politică altfel concepută, în afara determinării sociale, de clasă !
Doctrina comunistă este cel mai înalt concept de respect pentru om, ea promovînd aceleaşi drepturi pentru toţi, deci şi pentru adversari, chiar şi pentru duşmani. Înţe-legeţi, deci, că noi nu acceptăm eliminarea fizică şi nici un fel de violenţă, nici măcar la adresa celor care ne-au vio-lentat în toate chipurile, adică a peceriştilor, la care putem adăuga -dacă mai există în afara peceriştilor- pe cei "isto-rici" adică liberalii, ţărăniştii, burghezii mascaţi (social-de-mocraţii).
Esenţa doctrinei comuniste este libertatea complexă şi totală, ca persoană, comunitate, ţară.
Sînt necesare trei precizări: 1. Libertatea este un complex unitar, ea neexistînd dacă o latură lipseşte. Spre exemplu, nu este liberă persoana care nu are libertatea eco-nomică, ori pe cea juridică, sau pe cea spirituală, ori fizică, la fel cum un organism nu este sănătos dacă fiinţa (omul) are un deget rănit, o ureche, un ochi, un rinichi, o unghie ...
2. A doua precizare de maximă importanţă, strălucit exprimată şi explicată de V.I.Lenin, cea mai mare perso-nalitate globală a Mileniului al doilea, este astăzi una-nim trecută sub tăcere, spre a nu se ilumina masele popula-re: nu poate fi liber un ins (un popor) care ţine în robie pe altul sau care nu recunoaşte, nu respectă, libertatea unui semen ! Cazul, evident pentru toate cele şase miliar-de de locuitori ai Planetei: nu este liber poporul (nord)a-merican, de vreme ce guvernele sale fac măceluri în Core-ea, Vietnam, Cambodgia, Laos, Panama, Cuba, Grenada, Filipine, Chile, Angola, Somalia, Irak, Iugoslavia, Congo, Haiti ...
Nu poate fi liber slobozitorul de sirenări infernale, din sinagoga lui, care, la anumite ore, în fiecare zi, zdrun-cină creierii şi rărunchii întregului oraş (pe motiv că-şi exercită "liber" practicarea religiei lui)...
Aşa cum nu pot fi liberi cei din Fanfaronada evre-iească (B.O.R.) care nimicesc oraşele, de cîteva zeci de ori pe an, zi şi noapte, cu decibelii insuportabili, autodefăi-mători, ai zbieretelor, miorlăielilor şi borăngăielilor din lanţurile de difuzoare cu care îşi înconjoară clandestin "societăţile comerciale" neînfrînate poleite biserici...
Libertatea autentică şi deplină este persuasivă, gin-gaşă; ea mîngîie (nu bruschează), cucereşte apărîndu-se (nu atacînd); Libertatea trebuie să inducă linişte (nu cata-clisme), puritate (nu pîngărire), dăruire (nu jaf), intimitate (nu prostituţie publică), sensibilitate (nu grosolănie), de-cenţă (nu impertinenţă), solidarizare (nu însingurare), apropiere (nu diferenţiere, de averi, spre exemplu), iubire (nu dispreţ), fericire (nu revoltă), autodefinire şi autocon-ducere (nu îngenunchere şi robie)... Dv. sînteţi cei care daţi nume potrivite caracteristicilor din paranteze. Eu vă spun: iată diferenţe (exemplificative) dintre doctrina comu-nistă şi cele burghezo-moşiereşti-ecleziastice ...
3. Al treilea aspect se referă la caracterul conştient . Libertatea comunistă este o libertate complectă, deplină şi universală, reciprocă, total nevătămătoare. Expresia vie a acesteia, lapidar prezentată de Karl Marx, este libertatea ca necesitate înţeleasă, asumată, sau, cu alte cuvinte, potrivit doctrinei comuniste, eşti liber să faci orice nu de-ranjează pe altul, care respectă libertatea celuilalt. Iată de unde şi de ce acest alter este izvorul esenţei comporta-mentului comunist - altruismul !
O asemenea libertate nu există în mod absolut; prac-tic, ea nu a fost o realitate socială deplină pînă în prezent, dar cea mai înaltă cotă a fost atinsă în ţările democratice, adică socialiste, de după 1917, o dată cu victoria Marii Re-voluţii Socialiste din Octombrie.
Despre o evoluţie generală a omenirii spre înfăptuirea acestei libertăţi, vom putea vorbi abia peste 4O-6O de ani, cînd cele mai multe state vor intra ori vor reveni la Soci-alism, adică la orînduirea istorică esenţialmente democra-tică, înfăptuitoare a libertăţii totale, căci nu poate exista li-bertate decît într-o asemenea societate, eliberată de împăr-ţirea speciei Om în două subspecii: bogaţi şi săraci.
Spre a putea percepe în plinătatea ei splendidă doc-trina comunistă, vă reproduc o mostră de atitudine a doc-trinei diametral adversă. Iată ce spune un inamic adept al doctrinei forţei, deci fascist: Dacă comuniştii (peceriştii adică) au făptuit o crimă de neiertat faţă de poporul romîn, aceea este că au mai lăsat supravieţuitori repre-zentanţi ai politicienilor din partidele istorice interbelice. Asta ca auto-amendă morală că am fost agent electoral, entuziast şi neretribuit, al celor vizaţi, responsabili de halul în care a fost condusă Romînia în anii 1996-2.OOO. Ca gest de ispăşire şi pocăinţă.



Socialismul şi proprietatea


41. Întrebare: Încă de la începutul anului 199O aţi uluit pe ziariştii cărora le-aţi acordat interviuri şi pe cititorii lor, cu opiniile incredibile despre proprietate. O asemenea temă reprezintă chiar centrul de interes în discuţia cu un comunist. Aşadar, care este poziţia dv. cu privire la proprietate ?

Răspuns: Confirm afirmaţiile dv. şi fac precizarea că atenţia deosebită dată problemei proprietăţii are două justi-ficări: cea de-a doua pentru că întotdeauna s-a prezentat fals, exact invers, chiar de către proprii susţinători, doctri-na comunistă privitoare la proprietate, iar prima pentru că partidul comuniştilor, doctrina comunistă şi societatea specifică - Socialismul- reprezintă singura opţiune care apără proprietatea !
Indiferent de felul ei în Socialism, proprietatea este garantată prin constituţie şi legi speciale, orice atentat la integritatea ei fiind aspru pedepsit. Explicaţia este foarte simplă: proprietatea este, în Socialism, rezultatul muncii - singurul izvor al bunurilor care fac obiectul proprie-tăţii.
Celelalte societăţi, nedemocratice, toate, fără excepţii, nu pun nici un preţ pe proprietate, ea fiind la cheremul su-veranului tiranic, absolut şi demenţial, Banul, care slu-jeşte şi impune Forţa.
Fiind rod al Hoţiei, sub diverse tipuri de rapt (simplă deposedare, delapidare, speculă, mită, tîlhărie, jaf, terorism de stat etc.), proprietatea este, în Capitalism, un feti-şism: ea creează doar iluzii şi decepţii într-un joc de forţe servindu-i pe cei "puternici", adică pe infractori.
Teza s-a confirmat profund şi repetat la noi, în aceas-tă perioadă a contrarevoluţiei, cînd toată proprietatea de orice fel a fost practic paralizată, distrusă şi furată, deve-nind corpuri delicte pentru justiţie şi argumente de con-damnare istorică a tipului de orînduire: părţile sociale, C.A.P., I.A.S., reţelele de irigaţii, flota, fabricile şi uzinele, combinatele agricole, transporturile etc. etc.
Bandiţii, ajunşi la Putere, în nume propriu (să nu ui-tăm că, aceiaşi oameni, ei erau la Putere şi pînă în 1989, dar o exercitau uzurpînd-o de la popor Pe Calea Rea) au practicat terorismul de stat şi au jefuit totul, inclusiv pro-prietatea Statului (ca Administrator al averii poporului).
Cînd vom reinstaura Socialismul, vom reintroduce legile severe de apărare a proprietăţii, reducînd Banul la rolul său normal, de măsură şi simbol. Practic, dacă va mai exista dulărăul, Leul va redeveni partener egal şi inde-pendent !


Forţa politică conducătoare


42. Întrebare: Articolul 3 din Constitu-ţia socialistă era sediul puterii absolute a P.C.R., motiv pentru care criticile pe această temă sînt foarte aspre şi susţin teza dictaturii P.C.R., în sensul condu-cerii ţării de către Partid, în mod totali-tar, dictatorial, dar şi în acest caz dv. sînteţi în dezacord cu toată lumea. Cum explicaţi dv. sintagma “forţa politică conducătoare", ori n-o recunoaşteţi ?

Răspuns: Nu numai că o recunosc, dar chiar vă mulţumesc de întrebare; mi-aţi ridicat mingea la fileu ! Ex-ceptîndu-l pe şeful lor (la 21 august 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai exista), toţi cei 3.8OO.OOO de lepădături peceriste, în fond anti-comuniste, nu au fost în stare (regret că nu a făcut-o nici Gheorghe Apostol, ţinta marilor mele simpatii şi speranţe; plătesc, cu aceasta o amendă morală, căci l-am criticat în altă parte) să apere această prevedere fundamentală şi sfîntă din cea mai de-mocrată constituţie a poporului dac.
Explicaţia, elementară, i-a sărit pe toţi şuţii pecerişti, pentru că lor le convenea înţelesul deraiat (şi deraiant !) al sintagmei "forţa politică" din formularea acelui articol, iar noi facem mereu, cu plăcere şi satisfacţie, serviciul de o-noare al lămuririi. Atenţie, potrivit textului, P.C.R. nu era "forţa conducătoare" a ţării, ci "forţa politică conducă-toare", ceea ce este esenţial altceva. Ţara era condusă de Putere, formată din Marea Adunare Naţională, Consi-liul de Stat şi Preşedinte; nu găsim nicăieri amestecat Partidul ! El rămîne "forţa politică conducătoare", deci între cei care emiteau concepţii şi idei cu privire la organizarea şi conducerea societăţii, adică între emiţăto-rii de politică, conducerea o deţinea P.C.R., ceea ce era şi necesar şi firesc, această împrejurare asigurînd justa orien-tare a politicii oficiale a Statului, pentru a îndeplini cerinţa fundamentală a Socialismului: creşterea necontenită a ni-velului de trai material şi spiritual al întregului popor, cea mai deplină reprezentare politică a acestuia fiind, potrivit Statutului, Partidul Comunist Romîn.
Era firească o astfel de prevedere, căci numai P.C.R. îşi asumase greaua răspundere de construire a Socialis-mului, el era înfăptuitorul revoluţiei socialiste şi, practic, timp de 5O de ani nici o altă forţă politică nu şi-a demon-strat vitalitatea, sublinierea şi finalizarea dezastrului fiind marcate la 22 decembrie 1989, o dată cu trădarea P.C.R.
De aceea (repet acum ceea ce am mai spus în alte interviuri), dacă eu eram primit în P.C.R., acesta nu dis-părea la 22 decembrie 1989, căci rămînea luptînd, în picioare, cel puţin un membru al său, iar dacă partidul nostru (al meu de acum) comunist putea fi înregistrat ime-diat, ori înainte de Ziua-cea-Neagră-a-Neamului-Dacic, Socialismul nu ar fi fost abandonat...
Înălţăm acum semnalul crucial, de valoare cel puţin seculară, pentru salvarea Prezentului şi a Viitorului: Partidul Comuniştilor (Nepecerişti); acceptarea oficială a partidului comuniştilor ar scuti poporul de nebănuite eforturi şi sacrificii pentru cel puţin 5O-6O de ani, cu con-secinţe incalculabile pentru vreme îndelungată. Întreaga răspundere pentru neghiobia prezentului va reveni P.C.R., deghizat, după 1989, în cîteva sute de găşti anticomunis-te, antipopulare, antinaţionale.


„Puteri” sau Putere ?


43. Întrebare: De ce scrieţi întotdeauna "Putere" cu P mare şi numai la singular, combătînd, în acelaşi timp, teza sepa-rării puterilor ?

Răspuns: Am explicat deseori aceasta iar faptul că se continuă -chiar în ciuda formulărilor din Constituţie- să se vorbească de "puteri" (la plural) şi de... separarea lor, de-notă că autorităţile (acesta este termenul constituţional !) îi consideră pe cetăţeni oligofreni şi continuă să-i mane-vreze, sperînd să le adjudece cît mai multe din voturile inconştiente.
În realitate Puterea este una singură, legislativul, constituit prin voinţa -curată în caz de alegeri- ori alterată, viciată, cum se întîmplă la noi, în caz de votare. Ea expri-mă, ridicată la rangul de lege, deci obligatorie pentru în-treaga comunitate, voinţa claselor dominante (care au cîş-tigat alegerile sau votarea, în caz de mascaradă, ca la noi).
Într-un stat democrat, dominante în Putere trebuie să fie clasele dominante în realitatea socială, ca număr, căci în politică cea mai de seamă calitate este NUMĂ-RUL ! În statele nedemocratice, dominante sînt clasele sau grupurile neînsemnate numeric, dar care şi-au adjude-cat Puterea, pe care şi-o menţin cu Forţa celorlalte autori-tăţi (Administraţia şi Justiţia) ori prin minciuni şi falsuri, toate înşelătorii vîndute ca iluzii, pentru al căror succes vina revine în exclusivitate votanţilor, care se lasă robiţi, deseori prin diabolice instrumente subliminale, de către Puterea oblică, batjocoritoare: mijloacele de comunicare în masă.
Necenzurată nici de Putere (căci este braţul ei de forţă), nici de Morală (cum să fie moral Imoralul ?!?), Puterea oblică, Presa, în primul rînd Televiziunea, da-torită nivelului înalt de trai asigurat de Socialism fiecărei familii, devine principala forţă de distrugere a sistemu-lui democrat, exact ceea ce se întîmplă la noi, după 22 decembrie 1989, dar are aparenţă de legitimitate căci de-menţii publică ştirile şi opiniile, dar consumatorii sînt cei care le pot refuza şi... n-o fac !
Deci, vina pentru întronarea, menţinerea şi consoli-darea regimurilor nedemocratice, chiar despotice (cum este cazul nostru) revine populaţiei, celor mulţi.
Celelalte două autorităţi sînt forţe -opuse şi supuse Puterii- care au menirea să ducă la îndeplinire legile Pute-rii, în faţa căreia nu crîcnesc ! De unde idioţenia politicia-nistă, de vomă acră, a ... separării ?
Pentru orice absolvent a patru clase primare este clar că nu se pune problema separării decît pentru sau între lu-cruri egale. Dar Puterea, Administraţia şi Justiţia nu sînt egale ! Puterea este suverana, Administraţia şi Justi-ţia sînt sclavele ei (sau ar trebui să fie), iar ceea ce se întîmplă la noi, cu Administraţia plină de Ce.De.R.ău şi cu (in) Justiţie ... stoică, este o aberaţie unică în Univers; cred că avem singurul guvern din lume care a emis, într-o legislatură încă neîncheiată, în condiţii în care există şi funcţionează "normal" (adică salarizat la zi) Parlamentul, 515 ordonanţe, practic "legi"... nelegale !
Administraţia se ocupă de organizarea executării în concret a legilor, iar Justiţia de refacerea (la noi de strica-rea !) -în baza legilor- a echilibrului firesc dar afectat între persoane fizice şi juridice. Clevetirile despre "puteri" şi "separarea" lor sînt vomitate pe piaţa politică de ageamii debusolaţi care cred că, astfel, induc votanţilor iluzia că de trei ori pot fi ocrotiţi, cînd, în realitate, ei sînt, de trei ori, brutalizaţi...
Repet, mai circumspectă, Constituţia foloseşte alt termen (autorii textului erau profesionişti !): autorităţi publice (corect: de stat), iar din definirea acestora rezultă esenţa deosebitoare dintre Putere, Administraţie şi Justiţie, subsisteme în cadrul sistemului unitar al organelor statului; pălăvrăgeala extraconstituţională despre "puteri" şi "sepa-rarea" lor fiind, în fapt, blazonul de oligofrenie al Contra-revoluţiei sau de cretinomanie, aceasta din urmă fiind o caracteristică a neamului nostru, cel puţin de cînd ne nu-mim cu porecle...
Stigmatul cel mai înalt al acestor peceţi urît mirosi-toare (ca să ne exprimăm elegant) îl aduce simultana pre-tenţie de-a amesteca între aceste cutriţe capitalistice -ci nu de a separa, după pretenţii !- o alta, de cu totul alt tip şi altă esenţă: pe cea din afara Omului, deci ne- şi anti- uma-nă: religia ! Ni se impune, imediat şi peremptoriu, cea mai înaltă expresie artistică-politică-filozofică din lume, aparţi-nătoare Neamului Dacic nereligios, prin Maestrul Maeştri-lor –Eminescu- cel mai exact şi mai subtil autor al definirii totale, irefutabile:

" Religia - o frază de dînşii inventată
Ca cu a ei Putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi, mizeri, viaţa toată,
Aţi mai purta osînda, ca vita de la plug ?"

Efigii şi instrumente ale unei alte lumi -de robie- reli-giile, bisericile şi robia promovată de ele sînt atît de ana-cronice, stupide şi ridicole încît, prin violenţele şi spurcă-ciunile afişate, vor duce, curînd, la eliberarea Omului de sub tirania lor. Vorbim în general, cu referire la alte popoare, căci Neamul Dacic nu este religios; înţelegeţi că viermuiala postdecembristă de la noi din cele circa două mii de măscări, înregistrate oficial, este opera unor huli-gani, lingavi, escroci, bolnavi de diverse tipuri şi nuanţe, toţi avînd un numitor comun: setea de înrobire a altuia...
Iar acceptarea religiilor, de către inşi, grupuri sau co-munităţi, nu poate avea decît două explicaţii: ignoranţa şi sărăcia, aceasta în mod normal, iar în situaţii speciale, cum este cazul nostru după decembrie-cel-negru, se adau-gă escrocheria.
Ca o concluzie la ideea despre Putere şi despre "se-pararea puterilor", ar fi de maximă importanţă să se reţină că nu pot fi independente decît autorităţi care emană din acelaşi loc şi în acelaşi fel sau puteri, la plural de data aceasta, care emană din lumi diferite; în fapt Puterea este aleasă de popor (la noi şi în cele mai multe ţări), iar Admi-nistraţia şi Justiţia sînt numite de Putere, uneori de către cca. 5% din votanţi, cum este cazul legislaturii 1996-2.OOO.
Puterile emanate din lumi diferite -cum ar fi cea uma-nă şi cea mitică, inventată- sînt şi trebuie să rămînă separa-te ! Ce caută religiile în Parlament, în Armată, în Şcoală, în Cultură, în Educaţie, în Sănătate ? Nimic altceva decît controlul acestora de către străini, căci străinii sînt auto-rii tuturor religiilor care se bîţîie şi se sbînţîie pe la noi după 1989. Reflectaţi, vă rog, cei care vă credeţi şi religi-oşi şi patrioţi: pot fi cele două săbii, simultan, în aceeaşi teacă ? Păi, una din ele se află şi în teaca inamicului tău ! Dar cînd sînt o sută, dar cînd sînt două mii de săbii otrăvite care jinduiesc, toate, la aceeaşi teacă ?!?





Cacialmaua despre corupţie


44. Întrebare: Şi în cazul imenselor cascade, vorbite şi scrise, despre corup-ţie v-aţi situat pe o poziţie aparte, singu-lară chiar. Cum vă susţineţi această par-ticularitate ?

Răspuns: Corupţia este un fenomen complex (care merită să fie tratat separat într-un eseu), iar pe dv. vă inte-resează latura socială (care nu este cea mai importantă !)
Esenţialmente specifică orînduirilor democratice, nu numai că nu este omniprezentă, atotstăpînitoare şi om-niputernică -aşa cum se susţine, din strategie de culpabi-lizare a altuia şi a generalului- la noi, după decembrie 1989, corupţia nu există în latura ei socială; există din plin în celelalte domenii: moral, estetic, afectiv, productiv, comercial, artistic, ştiinţific, comunicare, tradiţii, cultură în general, literatură în special şi mai ales folclor (pîngărit îndeosebi cu împuţiri religioase, în conţinut şi în formă, total absente în creaţiile noastre tradiţionale) etc.
Aceasta pentru că lipsesc elementele obiective ale co-ruperii. Etimologic vorbind (toţi ştiu aceasta, nimeni nu în-ţelege nici de această dată !), co-ruperea (din integrum) este o acţiune-inacţiune, act comisiv-omisiv, prin care se rupe împreună (de către doi parteneri cel puţin) o regulă, o normă, o lege, o cutumă, o relaţie, un sentiment, o fa-milie etc. (după sectorul unde se petrece) pentru a se ob-ţine un rezultat reciproc avantajos pentru co-rupători.
Este de la sine înţeles că partenerii coruperii sau co-rupţiei stau pe poziţii iniţiale diferite şi opuse: unul pof-teşte... stricarea regulii, ruperea ei prin încălcare, nesoco-tire, iar celălalt are obligaţia s-o apere, fiind învestit şi plătit pentru aceasta; nemernici (ori slabi, dacă este vorba, de exemplu, de domeniul moral sau afectiv) amîndoi, cad la înţelegere şi este sacrificată legea, fiecare obţinînd avan-tajul scontat: plata cedantului corupt şi cîştigul atacantului corupător.
Astfel de mecanism nu funcţionează la noi în pre-zent; de aceea nici nu sînt infractori trimişi în judecată, ci numai un stufos aparat de vorbăraie, hărmălaie, promi-săraie, în frunte cu şeful Cancelariei C.C. instalată la Cotroceni, indiferent cum se numeşte tovarăşul Secretar General de acolo, dar observaţia este valabilă mai cu sea-mă după 3 şi 17 noiembrie 1996...
Pînă la 22 decembrie 1989 era posibilă şi exista şi la noi corupţie, căci exista fondul material -sistemul demo-crat şi legi corecte (cu excepţii, desigur). Pentru a frînge poziţia unei oficialităţi, a unui funcţionar, trebuia ca tu, co-rupătorul activ, să-i oferi coruptului pasiv o ţuică, o buca-tă de caş sau de brînză, o ciocolată, o cafea, un kent, drept atenţie sau "cinste" (ce ciudată antinomie !), iar "vă sînt recunoscător" putea fi ceva mai mult, pentru că, în Socialism, Hoţia, sub orice formă, (de la simplul furt la speculă sau terorism de stat) era incriminată.
Acum, în Capitalism, a dispărut mecanismul co-rupţiei, pentru că Hoţia este chiar esenţa de valoare a societăţii capitaliste, iar hoţia cea mare, Specula, este însăşi Regina Capitalismului... Ce să obţin eu de la Pri-mul-ministru, pe un clondir de ţuică sau un săculeţ de caş, cînd el poate muta în contul său, dintr-un condei, valoarea flotei strategice naţionale ?
Orice copil (normal) poate înţelege că, în prezent, fiind numai bogaţi -care pot continua să fure orice, pentru a-şi demonstra, menţine ori consolida competenţa deja do-vedită superiorilor- în toate posturile cheie ale ţării, aceştia nu mai pot fi corupţi şi, deci, NU POATE EXISTA MULT TRÎMBIŢATA CORUPŢIE atotcuprinzătoare. Aspectul social este însă foarte important, prin consecinţele politice, faţă de cel moral sau penal ori chiar afectiv.
Popularizată la maximum, prin toate mijloacele anti-naţionale şi antidemocratice de comunicare în masă (presă, radio, televiziune) pretinsa corupţie totală a indus în con-ştiinţa fiecărui cetăţean ideea de vină personală şi profun-dă, în vîltoarea uneia generale implacabile, de unde culpa-bilizarea, în primul rînd, a maselor populare, a claselor sociale care formează "poporul stupid" al tovarăşului Bru-can, sau "prostimea", căci cine are nevoie să corupă pe cei mari, puternici, competenţi, cinstiţi şi buni ? Răs-punsul se impune de la sine: cei mici, slabi, incapabili, leneşi şi beţivi; ei, cei mulţi, sînt vinovaţii şi se plîng degeaba că nu le asigură cineva un trai ... decent ! I-a învăţat Socialismul să construiască fabrici, uzine, econo-mie multilateral dezvoltată şi-acum pretind, nemernicii, că sînt toate ale lor ...
Prostimea din Curtea de Argeş, ajunsă în Socialism la 37.OOO de locuitori, de la nivelul unui sat cu 7.OOO de locuitori în urmă cu 4O de ani, a ridicat, sub conducerea unui cioban, adus staroste din munţii Arefului, întreprin-deri în care lucrau 3O.OOO de muncitori în 1989, cu salarii mari şi locuinţe asigurate, iar competenţii de acum abia reuşesc din greu, cu sprijinul masiv al Occidentului, să le distrugă !


Capitalism ori Socialism ?


45. Întrebare: Care este, după opinia dv., esenţa Socialismului ? Dar a Capi-talismului ? Poate cineva să "cîntăreas-că" societăţile şi să le califice ?

Răspuns: Aş începe cu sfîrşitul întrebărilor: Da, ori-cine stăpîneşte elementele definitorii ale celor două soci-etăţi, poate face o analiză sumară şi, pe baza ei, poate numi fără greş ce fel de societate este una sau alta.
Practic, între Capitalism şi Socialism sînt aşa de mari deosebirile, încît ele se găsesc în poziţie antonimică pre-cum Răul şi Binele, Negrul şi Albul, Noaptea şi Ziua, Urîtul şi Frumosul.
Cum se ştie, existenţa oricărei comunităţi, ca şi a ori-cărei familii normale, depinde de economia sa, iar econo-mia înseamnă Producţie - Piaţă (Schimb)- Consum. În toate aceste etape există deosebiri.
Deşi organizată pe forme asemănătoare (concentrare, socializare, tehnologizare), Producţia opune cele două ti-puri de societate chiar în esenţa ei - calitatea. Socialis-mul programează, pretinde şi realizează mărfuri de calita-te, care să fie durabile, ieftine şi bune, deoarece tot ce se produce slujeşte Omul, cel mai de preţ element al doc-trinei, politicii şi practicii comuniste; nici un produs nu se realizează pentru Cutare.
În schimb, Capitalismul produce pentru piaţă, pentru a vinde cît mai mult şi cît mai repede, cu cît mai mare profit din plusvaloare sau din speculaţii. Pentru aceasta, conţinutul, calitatea produselor nu au nici o importanţă; forma este totul, pentru a aduce cît mai mulţi bani, Banul fiind regele Producţiei, Schimbului, Consumului. Nu rare sînt cazurile cînd forma bate fondul, ambalajele fiind mai scumpe decît... ambalatele !
În Capitalism nu găseşti niciodată ceea ce îţi trebuie şi poţi cumpăra; eşti nevoit să achiziţionezi ceea ce ţi se vîră sub ochi, toate produsele fiind proaste, măsluite, false, ambalate în cele mai ademenitoare forme. Ţin în general pînă le duci acasă, iar obiectele de valoare se produc special, uneori nominal pentru Cutare patron ori colaborator al său; totul este dirijat de concurenţa ca luptă.
În Socialism concurenţa este calitativă, ci nu co-mercială, speculativă; ea are caracter de cooperare, ci nu de confruntare.
Pe scurt, esenţa societăţii Capitaliste este Hoţia, sub toate formele ei, care asigură îmbogăţirea infractori-lor şi, respectiv, pauperizarea maselor populare, inclusiv în ţările colonialiste spre care curg rîuri de bogăţii, luate cu automatul de la colonii; exemplu tipic fiind cele cîteva ţări bogate din Apus: U.S.A., Anglia, Franţa...
Esenţa Socialismului este condamnarea Hoţiei, ceea ce asigură o repartiţie echitabilă întregii populaţii, în raport de Muncă şi respectul pentru Om, Socialismul fiind cel mai uman şi mai democrat tip de societate din cîte a cunoscut omenirea pînă în prezent.
Pentru a putea înfăptui această repartiţie echitabilă, este obiectiv necesar controlul asupra producţiei, iar acest control îl deţine, firesc, numai proprietarul; iată pentru ce proprietatea asupra principalelor mijloace de producţie tre-buie să aparţină poporului şi să fie gestionată de Puterea sa, ci nu de particulari !
Contrarevoluţia, victorioasă (vremelnic) la 22 de-cembrie 1989, ne-a făcut deplin dovada acestor esenţe: prima modificare notabilă (rămasă unică pentru mai mulţi ani) a Codului penal a fost dezincriminarea speculei, iar restul funcţionează şi va funcţiona, probabil, pînă la reve-nirea la Socialism...
Iată, aşadar, macazul dintre Capitalism şi Socia-lism: specula ! Consecinţă şi generatoare a exploatării, în baza ei, proprietatea devine o cenuşăreasă, iar stăpînul, tiran absolut al forţei care uzurpă, în realitate, şi subjugă Puterea, este Banul.
Nu întîmplător înţelepciunea dacică a statuat că Ba-nul este ochiul dracului. Buni cunoscători ai folclorului, dirijorii Banului nostru, Para, Ban sau Leu, l-au făcut să dispară în faţa Dulărăului murdar şi agresiv, iar cei mai competenţi dintre ei ştiu că prăbuşirea puternicei econo-mii naţionale, pe care o aveam în 1989, va începe după 3O.OOO lei la un dolar şi se va încheia la 1OO.OOO lei/ 1 dolar...
De remarcat că înlăturarea Hoţiei şi a Exploatării -cel puţin pentru cîteva secole- nu pot fi realizate, la începutul societăţii socialiste decît pe baza existenţei şi întăririi pro-prietăţii comune asupra mijloacelor de producţie, care este proprietatea privată a fiecăruia, pentru care ocrotirea şi ga-rantarea au fost ridicate la cel mai înalt nivel posibil: însăr-cinarea primordială a statului socialist, care nu este propri-etarul, ci administratorul ei. Burghezii şi mai ales slugile lor, prezente pretutindeni ca analişti, comentatori, politici-eni, purtători de cuvînt etc.etc. se fac mereu că nu pricep aceste esenţe simplisime.
Noi sîntem, după 1989, o societate socialistă, aflată sub cîrma unei clici de infractori interni, susţinuţi de puter-nice grupuri de interese capitaliste şi imperialiste din exte-rior.
Cu stoloni şi mugurei străini, otrăviţi şi otrăvitori, vom ajunge repede la liman ...



Esenţa comunităţii: clasele sociale


46. Întrebare: Tovarăşe profesor, sau ţăran, ori preşedinte de partid, există sau nu clase sociale? Vă întreb deoa-rece dv. susţineţi -iarăşi singurul !- alt-ceva decît toţi ceilalţi.

Răspuns: Aş vrea să clarific ce înseamnă "toţi cei-lalţi"din întrebarea dv., spre a nu crea impresia că toată lu-mea ar nega existenţa claselor sociale. Este vorba de toţi cei care vorbesc în public şi exprimă, prin mijloacele de comunicare în masă, idei politice. Aceştia sînt puţini, dar toţi vorbesc la fel şi, în afară că folosesc tertipuri sublimi-nale, ocupă întreaga scenă politică, deoarece ei provin, în totalitate, din acelaşi izvor otrăvit şi otrăvitor al lepădături-lor: P.C.Răul care şi-a ucis Copilul (Revoluţia) şi care şi-a asasinat mişeleşte conducătorul (Nicolae Ceauşescu), hră-nindu-şi apoi şi crescîndu-şi bastardul - Capitalismul.
Deci, să nu ne facem decepţii, "toţi ceilalţi" înseamnă lepădăturile peceriste; nu punem la socoteală, separat, pe peceriştii pupăndoşi care n-au fost membri de partid.
Toţi aceştia, aşadar, neagă existenţa claselor sociale, deoarece totul, în politică, porneşte şi se încheie la clasa socială şi la lupta de clasă ! Dacă ar recunoaşte această realitate neîndoielnică, oricine ar observa că 1OO,1 % din oamenii politici aflaţi la Putere sînt dintr-o singură ... cloa-că, motiv pentru care -paradoxul este prima caracteristică definitorie pentru accidentele politicii noastre postdecem-briste- aceasta s-a autonumit...clasă ... politică !
Cu permanentul spirit de batjocură, cei 5OO sau 1.OOO de politicarzi îşi zic "clasă", dar milioanele (mul-te) clasate obiectiv în acelaşi raport faţă de proprietate, producţie, repartiţie, deci consum, nu-şi pot zice "clasă" ! Aceasta este posibilă deoarece toţi cei care sînt ori se con-sideră politicieni, oameni politici sau chiar bărbaţi (inclu-siv ... femei !) de stat, sînt, în realitate, simpli mari infrac-tori care şi-au apropiat, furînd, averile cele mari ale ţării şi apoi şi-au făcut ... clasă politică, pentru a-şi apăra raptul !
Înlăturarea oligofrenică a termenului de "clasă" şi in-ventarea sintagmei "clasă politică" au cauză şi finalitate diplomatice, pentru că toţi, în întreaga istorie a omenirii, care au uzurpat Puterea şi o deţin fără drept, au ascuns, înainte de toate, caracterul de clasă al Puterii, dîndu-i chiar izvor... divin ! Amintiţi-vă, rogu-vă, de formula stu-pidă a Gîngavilor Hopînţoli, formulă prin care îşi justifi-cau prezenţa (catastrofală, pentru neamul nostru) în fruntea Statului creat sub sceptrul lui Cuza "din mila lui dumnezeu".
O contribuţie la acest dezmăţ şi haos privind existen-ţa şi prezentarea claselor sociale au adus-o actualii compe-tenţi constructori de "tranziţie" ai Capitalismului încă din Socialism, cînd dirijau totul de la Cancelaria C.C., prin secţiile de propagandă sau prin Congresele şi Conferinţele Naţionale care ne biciuiau ca nişte bubuiri din basme intra-te pe mîinile zmeilor celor mari...
Nici vorbă, meritul sau răspunderea finale revin cla-selor sociale înseşi, maselor populare, căci orice popor are conducătorii pe care îi merită, fiindcă îi urcă şi-i menţine sau îi doboară cînd vrea el.
În 1976 o turmă de inspectori şcolari, în frunte cu Umflatul, avînd ordin expres de la ciocoii pecerişti, mi-a aruncat nesfîrşite măscări pătimaşe, absolut nedrepte, la adresa lecţiilor la care m-au asistat -pentru a se întemeia ordonata desfacere a contractului de muncă şi exilul care mi s-a impus- reproşîndu-mi, în esenţă, prin flecăreli de-mente, că nu am scos totul, ca efect educativ pentru mase-le populare, din poezia "Mircea cel Mare şi solii" (aspect posibil, oricînd şi oricine putînd face lecţii mai bune). Li-cheaua peceristă, inspector -încă- la începutul anului 199O şi apoi director perpetuu de şcoală, a luat cuvîntul, cu ace-laşi pedantism neghiob, afirmînd la o întrunire -la care ştia că particip şi eu- că nu are dispreţ mai profund decît cel pentru sintagma "masele populare" !
În 1989 era esenţial necesar, pentru a înlătura con-trarevoluţia, să fie de plano şi fără justificări, prin acte re-voluţionare cu caracter de lege, aşa cum am făcut-o noi la Curtea de Argeş, singura localitate din ţară cu revoluţie autentică eficientă, detronaţi de la Putere toţi peceriştii, fără excepţii, iar în locul lor să fi fost promovaţi oameni care să apere Socialismul, concomitent, evident, impunîn-du-se eliminarea celor cîteva vietăţi rătăcite, printre noi, din ere mezozoice, numite metaforic istorice...
În loc de aceasta, cei 18.OOO.OOO de votanţi au crezut (!) că este ... comunist principalul duşman al Socia-lismului, conducătorul contrarevoluţiei, deghizată în cea mai cruntă invenţie din istorie, partidul Formula Stinge-rii Neamului, în care au intrat toate lepădăturile pece-riste şi l-au "legitimat" ilegal, furînd numele orga-nismului revoluţiuonar din decembrie, devenit organ de stat, Putere. Infractorii şi-au însuşit, prin acest tertip grosolan, structura, renumele, capitalul (politic, material, psihologic, popularitate), faima, cum au făcut-o peste tot apoi infractorii, schimbînd doar numele marilor realizări din Socialism (întreprinderi, instituţii, organizaţii, televizi-une, radio, presă), transformate în proprii feude... antisoci-aliste !
Am atacat imediat noul "partid"-dezastru publicînd un articol în ziarul "Timpul" de la Iaşi ("F.S.N. - un nume furat") şi printr-o contestaţie depusă la instanţa de judeca-tă, prin care am cerut anularea înscrierii partidului-infrac-tor; dar "justiţia" peceristă burghezo-moşierească nu m-a citat nici pînă astăzi. Susţin în faţa opiniei publice mondia-le că şi astăzi cererea mea se află în termen legal şi trebuie să fie pusă pe rol şi soluţionată prin anularea înscrierii partidului farseur, cu toate consecinţele care decurg din aceasta ! Este de semnalat faptul esenţial că, în afara moti-velor sugerate, înscrierea "partidului" contrarevoluţiei este nulă de drept deoarece au fost folosite, pentru înscriere, liste false, care cuprind numele unor cetăţeni-revoluţionari membri ai Puterii revoluţionare, Frontul Salvării Naţiona-le, ci nu ai vreunui partid.



Terorismul de stat


47. Întrebare: Aţi evocat, tangenţial, te-rorismul de stat ca o caracteristică a statului nostru. Vă rog să dezvoltaţi această temă, dv. fiind singurul, de fapt autorul acestei formule.

Răspuns: În statele în care democraţia nu există (cazul nostru actual) ori nu este atotputernică, cei aflaţi la Putere îşi formează un fel de scut tabu în faţa crimelor contra adversarilor, substituind nimicnicia lor pentru care ar trebui să răspundă, inclusiv cu viaţa, cu necesitatea de-a apăra interese superioare de stat- care rămîn întotdeauna necunoscute, ele fiind, în realitate, expresii ale egoismului, ale zdruncinozei şefilor ori pofte ale Burţii, Gîtului, Se-xului.
La noi se practică, de zeci de ani, acest terorism deoa-rece Puterea este formată din cele mai depravate vietăţi ale speciei, imposibil de mişcat, ocrotite de cupola P.C.Răului care, în fapt, l-a supus şi pe şeful nominal din ultimul sfert de veac socialist, Nicolae Ceauşescu, acesta fiind, fără în-doială, prizonier total al ciocoimii peceriste, cea care, programatic, premeditat, diabolic, a realizat degradarea Socialismului, a iniţiat, a organizat, a pregătit, a condus şi beneficiază de contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională, apoi, divizată strategic, în cîteva sute de organizaţii de bază, poreclite "partide", conduce -cu pricepere, devotament şi entuziasm- construirea Capitalis-mului, pentru... ridicarea necontenită a nivelului de trai al... ciocoilor !
Sub acoperirea legală dată de autoritate, lepădăturile masacrează orice drept al persoanei (fizice, mai ales, dar şi juridice), apărîndu-se cu formula "magică" aşa e legea !, iar cînd tu te plîngi superiorului administrativ, acesta este chiar şeful infractorului, adică autorul principal, moral, al faptei infracţionale.
Apelarea la justiţie te duce cu creştetul capului în as-cuţişul neiertător al castei blindate a elitei infractorilor: mi-liţienii, procurorii, judecătorii.
Pămîntul meu şi al fraţilor mei (moştenit de la părinţi) ne-a fost cotropit de către Primar (în 1995), iar şefii aces-tuia n-au vrut să priceapă că nici pămîntul şi nici noi nu facem obiectul Legii nr. 18/1991, procurorii şi judecătorii ne-au apostrofat tot pe noi, obligîndu-ne, în plus, să plătim cheltuieli de judecată, fiindcă i-am deranjat pe ticăloşi, iar soţia şi fiica tovarăşului Răzvan Theodorescu se înfruptă din truda noastră, după ce au venit la faţa locului, în bandă, cu o namilă echipată în costum de miliţian, care, agitîn-du-şi pistolul în aer, i-a grohăit cumnatului meu în urechi "dacă nu părăseşti imediat terenul, te împuşc şi te duc la beci ... arestat !"
Iată pentru ce, doar în acest secol, s-au jertfit întru apărarea ţărînei în care am lăstărit, cinci tineri brazi ai familiei ! Astfel, pucării îi acoperă pe infractori, iar aceştia ne nimicesc reproşîndu-ne că sîntem contra legii, legea fiind fîsîiala burţii lor. Acesta este terorismul de stat prin intermediul căruia sîntem jefuiţi, tîlhăriţi de tot ceea ce ne aparţine.
La Cicăneşti, vecinul meu Victor Chiţu, din pofta de godzilă a aceloraşi theodoreşti, a fost arestat şi dus la pro-curatură, după zeci de tracasări din partea miliţienilor, obligat să cedeze teroriştilor pămîntul său -care nu făcea obiectul legii- şi numai intervenţia calificată, fermă, severă şi puternică, disperată aş zice, a tovarăşului avocat C. Chiriac, a pus, temporar, capăt abuzului grosolan.
Mii de astfel de cazuri sînt numai într-un singur judeţ şi cred că Argeşul, mai ales zona Curtea de Argeş domi-nă superior lista neagră naţională, graţie judecătoriei locale.
Acelaşi terorism de stat, în folosul unor răzvanthe-odoreşti, ni s-a aplicat şi în Socialism, cînd am fost poftit de nenumărate ori la "vorbitor", la miliţie şi la securitate, nemaivorbind de organele de partid şi de stat, mi s-au în-scenat nesfîrşite procese civile, contravenţionale şi penale, am fost percheziţionat, reţinut, arestat, hăituit, condamnat, închis, ponegrit în toate felurile posibile, inclusiv asasinat în ziua inaugurării Transfăgărăşanului, după cum mi-a des-tăinuit un ofiţer, victimă fiind un interpus accidental (m-ar interesa să ştiu cine este acea persoană), de aceiaşi care practică terorismul de stat şi după 22 decembrie 1989 !
La 28 mai 1988 mi s-a confiscat, fără motiv şi fă-ră drept, apartamentul proprietate particulară, de către haidamacii care constituiau Comitetul Executiv al Consi-liului Popular al Judeţului Argeş, prezidat de către tovară-şul Gheorghe Catană. Menţinuţi ori săltaţi în funcţii după victoria (vremelnică) a contrarevoluţiei, teroriştii de stat nu mi-au restituit nici astăzi apartamentul, iar procesul pentru despăgubiri este şi acum (în anul 2.OOO) pus la saramură la Tribunalul Bucureşti !
Cred că în nici un stat din lume nu se practică la scară atotcuprinzătoare tîlhăria de stat ca în groapa noastră de gunoi.
Pentru că nu limitez la perioada contrarevoluţiei a-ceastă apreciere, vreau să vă înfăţişez unul dintre argumen-tele certe privind statutul de prizonier al Preşedintelui Ceauşescu, fără să extind aceasta şi la ceilalţi şefi de stat anteriori. Pentru rezolvarea problemei cu terenul cotropit anterior (în 1972) şi pentru a-i propune, concomitent, Pre-şedintelui un proiect de salvare a sa şi a ţării, am pregătit o documentaţie clară pe care am vrut să i-o dau personal. (Eu am scris multe scrisori Preşedintelui, dar numai o tele-gramă i-a fost dată, în baza căreia, cred, am fost chemat în audienţă la dumnealui în ziua de 26 decembrie 1988).
Avînd convingerea că nu are acces la materialele care îi sînt destinate de către solicitanţi, am încercat să-i dau memoriul (cu mulţi ani înainte) prin tovarăşul Secretar Constantin Stătescu, care a acceptat cu greu, fîstîcindu-se, neîndrăznind, în delicateţea sa arhicunoscută, să mă refu-ze, dar nu pot uita ceea ce m-a consternat: temerea şoptită confidenţial, la încercarea refuzului : "Ce, vreţi să mă vadă ăştia ?". Mi-a primit materialul, dar n-a ajuns la Preşe-dinte.
Repetarea refuzului m-a convins definitiv, de data a-ceasta, relaţia fiind şi mai scurtă, şi mai sigură, dar şi refu-zul mai apăsat şi mai categoric: venea din partea unui co-munist faţă de care nu am avut niciodată rezerve, un om de verticalitate deplină, tovarăşul Gheorghe Z. Ionescu, uni-versitar la Bucureşti, doctor în istorie, cel mai de seamă colaborator politic al meu din vremea studenţiei, cînd era conducătorul organizaţiei UTM din institut; calea gîndită de mine şi discutată cu dumnealui, de a-l folosi pe fratele Preşedintelui, pentru salvarea acestuia şi a ţării, nu a fost acceptată.
Eu am încercat şi am plănuit ulterior, în anii '8O şi alte acţiuni, de altă natură, dar nu am obţinut colaborarea celor solicitaţi.
Am fost eu însumi solicitat, dar în sens invers: pentru acţiuni contra Preşedintelui (pentru că toţi imbecilii cre-deau că eu îi sînt potrivnic, dar eu îi eram doar criticul cel mai sever, din suferinţă pentru masele populare şi, în fond, pentru Socialism care, era clar, se degrada accelerat). Una din încercări s-a consumat la Moscova în aprilie 1989...



Esenţa contrarevoluţiei antisocialiste


48. Întrebare: Tovarăşe profesor, sînteţi primul care aţi lansat termenul "contra-revoluţie" şi, oricum, cel mai statornic în folosirea formulei "contrarevoluţia anti-socialistă, antipopulară şi antinaţiona-lă". Am dori să ne lămuriţi cele două no-ţiuni fundamentale "revoluţie" şi "con-trarevoluţie".

Răspuns: Tovarăşul profesor Vasile Budrigă, de la Universitatea Bucureşti, a preluat de la mine (am fost co-echipieri la conducerea Partidului Socialist Romîn, eu fiind, înaintea dumnealui, primul Vicepreşedinte al partidului, sub preşedinţia tovarăşului profesor Florian Petrescu) ori a gîndit simultan formula, dar nu în integritatea ei, eu fiind singurul care o folosesc constant, în toate lucrările, căci numai ea exprimă în totalitate ceea ce s-a năpustit peste ţara noastră în 1989, într-o Europă deja sfîrtecată de către imperialişti.
Disociere fundamentală şi primordială, absolut ele-mentară între cele două antonime, ea nu se face niciodată (nu s-a făcut pînă acum în istorie) în momente de invo-luţie- ca cel pe care îl trăim noi după decembrie 1989- ci numai în momente de evoluţie normală şi, în special, în cele de salt calitativ. Acest salt calitativ, în sensul pozitiv, în folosul celor mulţi ai comunităţii -acesta este singurul sens pozitiv al tuturor fenomenelor sociale- este revoluţia.
Este de prisos orice complicare sau complexare filo-zofică, ideologică, politică; prin revoluţie s-a trecut de la Sclavagism la Feudalism, de la Feudalism la Capitalism, iar de la Capitalism la Socialism. Orice întoarcere în-seamnă involuţie, deci contrarevoluţie, cu toate conse-cinţele negative pentru cei mulţi şi pozitive pentru retro-grazi şi reacţionari, care sînt întotdeauna cei puţini. Vedeţi, pentru confirmare a tezei generale, şi exemplele de cădere mai jos de Capitalism, la Feudalism sau chiar la forma lui diavolească: la dominarea religiei, involuţie certă faţă de Capitalism ! (Le puteţi întîlni nu numai în Romînia post-decembristă, ci şi în alte ţări, cum ar fi Iran, Afganistan ş.a.)
Contrarevoluţia tipică este ceea ce s-a petrecut în Un-garia în 1956 şi în toate ţările democrate din Europa în 1989, pe fondul unui război complex şi nedeclarat al Ca-pitalismului imperialist împotriva Socialismului.
Astfel de contrarevoluţii au avut loc în multe state ale lumii, între care una, de asemenea tipică, din Asia, este cea din Indonezia din octombrie 1965 care a dus la prăbuşirea marii ţări, antrenată, pînă atunci, într-o dezvoltare extra-ordinară. Conducerea impusă de contrarevoluţie şi-a arun-cat uvertura, după înlăturarea faimosului preşedinte Sukar-no, întemeietorul statului modern independent, şi a guver-nului comunist condus de Subandrio, prin asasinarea a ...1O.OOO.OOO de cetăţeni, de către bestia adusă la Pu-tere de U.S.A.; ca peste tot în lume, această mondială God-zilă fascistă a săvîrşit numai măceluri pe unde a trecut, umilindu-l, comparativ, pe mustăciosul de la Berlin... (Dar s-a găsit şi ac pentru cojocul ei păduchios: Coreea Demo-crată, de Nord, şi Vietnamul, de unde Hidra a plecat cu ca-petele sparte, chiar şi cînd avea, este cazul din Coreea, co-mandanţi de elită).
Din altă parte a lumii luăm un exemplu, iarăşi tipic, pentru contrarevoluţie desfăşurată pe fondul unei interven-ţii secrete de tip fascist (din partea aceleiaşi Godzile, U.S.A.) şi anume cea din Chile (1973) care a dus la asasi-narea preşedintelui democrat Salvador Allende, legal ales, încheiat cu înlăturarea regimului democratic, înlocuit cu unul de teroare militară, de tip fascist, reprezentat printr-un fascist desăvîrşit, generalul Augusto Pinochet, care descin-de, parcă, din buncărele lui Adolf, sau din citadela hidal-goului rătăcit în secolul nostru, Franco.
Godzila nu este, desigur, străină nici de asasinarea faimosului neînfricat luptător progresist din Congo-Leo-poldville, Patrice Lumumba, nici de dispariţia misterioasă a lui Dag Hammarskjoeld, Secretarul General al O.N.U. etc., etc.
Cea mai cruntă dintre toate contrarevoluţiile europene din 1989 s-a produs în ţara noastră, lucru firesc, avînd în vedere realizările de excepţie ale Socialismului la noi şi şansa de a avea în conducere un comunist devotat Cau-zei. Din nefericire, însă, prizonier, de mai mulţi ani, al autorilor contrarevoluţiei. Pentru a discerne sigur şi te-meinic asupra faptelor, un singur lucru este determinant şi foarte uşor de reliefat: armele cu care au fost ucişi cei pe care, din delicateţe, îi numim eroi, în perioada 22-26 decembrie 1989, au fost distribuite de către Contrare-voluţie ! (După răpirea Preşedintelui). Cînd vom putea să descifrăm iţele încîlcite ale acelui decembrie-negru, vom afla desigur, că fiecare dintre ceilalţi (vreo 6O de morţi) a ajuns ceea ce este tot prin gloanţele contrarevoluţionarilor, aşa cum vom şti precis în ce congelatoare din ţările vecine au fost păstrate cadavrele care au fost aduse şi expuse, în zilele de provocare şi de debut, în preaplînsa Timişoară...
Eu am prevăzut aceste evoluţii şi am opus contrarevo-luţiei, anunţată prin "Latrina Europei" la ora opt şi un sfert în dimineaţa de 22 decembrie 1989, o Revoluţie autentică, prin Proclamaţia "Pentru Socialism !" şi prin poezia, scrisă la Cicăneşti, în acea dimineaţă, "Latrina Europei"... Nu are rost să comentăm exprimările caraghioase, bazate pe creti-nomanie, care numesc această contrarevoluţie chiar ... re-voluţie !
Conducătorul titular al contrarevoluţiei peceriste îm-potriva Socialismului a menţionat cele două teze funda-mentale privind numirea contrarevoluţiei din decembrie 1989, făcînd referire expresă -fără a o combate- la opinia noastră susţinută în ziarul "Scînteia Socialismului", scos de mine în iunie 1994 la Curtea de Argeş, în editura mea "Meşterul Manole", ca organ de presă al Partidului Soci-alist Romîn, partid care, o dată cu venirea mea în condu-cere, şi-a conturat un clar caracter comunist şi o atitudine de condamnare a contrarevoluţiei şi a conducătorului ei. Vă fac o confidenţă, jignitoare la adresa fostei conduceri a partidului, salvatoare pentru succesori: la intrarea în sediul central al partidului, am găsit mare pe perete, rînjind peste tot sediul din strada Episcop Radu nr. 31, pe tovarăşul Latrans şi abia în cabinetul preşedintelui un decupaj mic, de 1OO de centimetri pătraţi, reprezentîndu-l pe cel asasinat, cel mai demn între demnii neamului, care şi.-a prefaţat trecerea silită în eternitate cu imnul nou, impus spre ocara noastră definitivă, prin cele şapte sute de gloan-ţe care l-au zeificat pe Eroul-Martir-Naţional: "Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină / Decît să fim sclavi, iarăşi, pe vechiul nost pămînt.." Glorie veşnică celor care ştiu şi pot să se înalţe căzînd astfel ! (Vom mai discuta, poate, acest aspect al noului Imn naţional, impus, în fapt, de către Preşedintele asasinat, ca ultim act al său de Putere, înainte de eternizare).
Între motivările ridicole pentru a susţine că în decem-brie a fost "revoluţie", menţionez una -care se repetă mereu- expusă în public, în şedinţa Consiliului Judeţean Argeş, de către preşedintele său, un inginer, licenţiat cu zece în Socialism, cînd ştiinţele social-politice se studiau temeinic- potrivit căreia "au murit oameni, deci a fost revoluţie !" Vedeţi cît de mult ne pot îngusta orizontul privilegiile ! În acea şedinţă (în 1992) au fost mai mulţi tovarăşi (din Consiliu) care, în prezenţa mea, au cerut, indignaţi, tremurînd de furie, să fiu trimis lîngă... Preşe-dintele asasinat la care toţi nemernicii se refereau cu porecle hidoase, în vreme ce eu l-am evocat, şi cu acea ocazie, ca pe Mare-Erou-Martir-Naţional, cum s-a dove-dit...
Acum credem că nu mai este nici un om (întreg la minte şi alfabetizat) care să numească altfel contrarevo-luţia din decembrie 1989 care ne-a împins -ca oameni, cla-se sociale şi ţară - dincolo de Capitalismul normal, într-o groapă pestilenţială feudalo-ecleziastică. Rămîn, desigur, fără îndoială, excepţii permanente componenţii Găştii De-menţilor Supremi.
Singurii avantajaţi sînt conducătorii Dezmăţului Na-ţional din 16-22 decembrie: ciocoimea peceristă, dirijată sau folosind sprijinul imperialismului. O colegă, ingineră, ne-a confirmat că, fiind studentă în 1989-199O, li se ofe-reau studenţilor cîte 5O de lei pentru participare la de-monstraţii în stradă şi cîte 1OO de lei pentru participare cu strigare de lozinci antidemocratice, înmînate pe grupuri, şefului de grup; aşa au fost fătate strigările de iezi bolunzi, înjunghiaţi undeva, de tipul:"Fără repartiţii !", "Jos Comu-nismul !", "Libertate !" ca poftă de libertinaj, opusă libertă-ţii autentice şi garantate din Socialism, înfăţişată curînd ca zbenguială şi Robie ...
Vă dezvălui un fapt deosebit, necunoscut publicului: Pe la sfîrşitul lui noiembrie-începutul lui decembrie, ori-cum imediat după Congresul al XIV-lea al P.C.R, m-a vizitat în mare taină, la apartament, un coleg de profesie, profesor chiar al copiilor mei, tovarăşul Gheorghe Petre, care m-a rugat să-l sprijin pentru a redacta un memoriu către conducerea Partidului, în intenţia de a-şi salva fiul, Sorin, student la Bucureşti, care fusese arestat de către Securitate pentru participarea la o acţiune antistatală (o manifestaţie, cu o lozincă scrisă pe o pînză).
Memoriul oficia un lung-metraj de acţiuni pline de devotament ale ambilor părinţi (ca membri ai PCR, propa-gandişti la învăţămîntul politico-ideologic etc. etc, cum se întîmpla peste tot cu unele cadre didactice), implorînd în-ţelegere pentru fiul care fusese, desigur, atras involuntar în acţiunile respective, el neputînd avea o educaţie antidemo-cratică, lipsită de devotament sau respect pentru conduce-rea de Partid şi de Stat.
Cu tot respectul colegial şi compasiunea -ambele ne-teatrale- am pledat îmdelung pentru abandonarea textului (cu care venise, în ciornă, tovarăşul profesor Petre) şi i-am formulat, către Procuratura Bucureşti, ci nu către Partid, o plîngere-protest de extremă exigenţă, împotriva abuzului prin care fiul colegului, student, fusese închis la Rahova; nu încovoierea părinţilor trebuia să fie bază pentru elibera-rea băiatului, ci constatarea apoi condamnarea abuzului săvîrşit de către autorităţi ! Ulterior l-am cunoscut şi pe băiat şi l-am cuprins, din partea tinerilor studenţi, în componenţa Comitetului Popular Revoluţionar. Tovarăşul profesor cred că păstrează copia memoriului...
O judecată simplă lămuritoare pentru oricine: oricînd în istorie, cînd a învins o revoluţie, cei aflaţi la Putere trec la beci, iar cei care au fost la beci, trec la Putere; la noi toţi cei aflaţi la coamă au urcat, iar eu, mereu ţinut la umbră, am fost împins mai adînc în întuneric, peceriştii fiind omniprezenţi şi omnipotenţi, gata oricînd să-şi arate colţii la adresa noastră, cum o să vedeţi ce opinii secrete avea despre atitudinile mele o directoare de şcoală din oraş, activistă perpetuă a PeCeRăului şi oligarhiei pioniereşti, care-şi conducea şcoala ca pe-o feudă, dar rapoartele mele către Inspectorul general (cînd eram inspector şcolar) ră-mîneau aruncate (neglijent !), în baza scrisorilor defăimă-toare ale acesteia şi a gemetelor sărmanei maşini a şefului, la plecarea de la şcoala respectivă, cu ocazia vizitelor de supracontrol de ... infirmare ! Îşi declara preferinţa de a fi devorată de un... vultur, decît criticată de inspectorul şco-lar Ungureanu, "mereu scormonind pe ascuns, în întuneric, ca sobolul !"
Iată cum explica "Caracatiţa roşie", cum a poreclit-o un coleg, pestriţ şi el la maţe, faptul că "...şi acum, după ce am învins noi, Ungureanu a rămas la vechea lui pasiune: critica". Ceea ce n-a priceput şi nu va putea pricepe vreo-dată ciufuta este că Eul meu nu a avut niciodată loc în "Noi" al lor, acelaşi mereu, înainte şi după Dezmăţul De-cembrist.
Nu trebuie explicat nici faptul că puţinii care nu au fost membri ai PCR şi au ajuns în conducere, au fost şi sînt, în realitate pecerişti, din aceeaşi stirpe cu ciocoii, ceea ce au şi devenit, nelăsînd pentru mine liber nici un post de parlamentar (pe care l-am obţinut în 1992, dar nu mi-a fost acordat), nici de ministru, nici măcar Consilier de Stat la Preşedinte, unde însă ştiu că ajungeau zilnic rapoarte de-spre activitatea mea, oricum cu mai multă operativitate şi fără selecţie, în comparaţie cu perioada Socialismului ! Semn că devenisem mai periculos !
Sau era dovada că am rămas singurul adversar al peceriştilor ...



Declanşatorul contrarevoluţiei:”Europa liberă”


49. Întrebare: Punctaţi, vă rog, momen-
tul Cicăneşti al revoluţiei gîndită şi făp-
tuită de dv.

Răspuns: Eram la şcoală, în prima zi (cred) a vacan-ţei de iarnă. Vreo şapte-opt elevi fruntaşi din clasa a opta (între care şi Luminiţa, fiica şefului de Post) veniseră la meditaţie sau "pregătire suplimentară", cum se obişnuia. Am făcut întotdeauna astfel de meditaţii, exclusiv cu elevii mei, spre deosebire de practica de la oraş unde profesorii organizează meditaţii cu bani, de regulă cu alţi elevi, ai colegilor, printr-un întîmplător schimb reciproc...
Lăsîndu-i să lucreze în clasă, ascultam în cancelarie "Latrina Europei", cu volumul la maximum, pe răspunde-rea mea. Împreună cu opt-nouă persoane (o echipă de muncitori lucra la aripa nouă a şcolii), am ascultat "Comu-nicatul" transmis la ora opt şi un efert, prin care o persoană (nu şi-a spus numele, dar) cred că era generalul Militaru sau celălalt trădător, Pacepa, anunţa declanşarea contrare-voluţiei, demiterea Preşedintelui, a Consiliului de Stat, a Marii Adunări Naţionale, a Guvernului şi a Prim-viceprim-ministrului Elena Ceauşescu. Era chemată populaţia la revoltă generală, la ceea ce numeau "revoluţie". Ca replică literară şi manifest artistic în slujba revoluţiei am scris, tot la Cicăneşti, înainte de a pleca la Curtea de Argeş, poezia "Latrina Europei"; v-o citesc:

A stropşit din nou Latrina
Damf de ură şi ocară,
Spîrcîindu-şi borovina
Peste neam şi peste Ţară...

Cobitoarea-şi umflă guşa,
Cînd veninul negru-şi strigă
Şi ne-aruncă-n nas mănuşa:
"Sînteţi neam de mămaligă !"

Ţipă smiorcăieli spre boltă,
Înjurînd rele şi bune
Şi ne-mpinge la revoltă
Pleava naţiei romîne...

Behăie demenţi şi spurcă
Pe al nostru Moş Gerilă,
Pripăşind în loc o curcă:
Pe străinul hîrb... Crăcină !

Varsă vorbe infernale
Despre noi, acum, Latrina
Şi proclamă osanale
Unui spîrc din Timişina ...

Dar ne-om ţine ca stejarii,
Pas n-om da la clevetiri;
Noi nu ne trădăm mai-marii
Şi-ale Neamului zidiri !


Apărăm Socialismul,
Patria, Democraţia:
Ştim ce este Occidentul:
Barbarie şi sclavia !

(publicată în ziarul "Vorbe", anul I, numărul 5/1999).

În aceste condiţii, la ora 8 şi 25, aveam deja scrisă, pe o foaie de caiet, Proclamaţia „Pentru Socialism !”, drept document programatic al Comitetului Popular Revoluţi-onar, nume adecvat pentru opoziţie faţă de contrarevoluţia anunţată, absolut inconfundabilă cu o revoluţie, căruia i-am fixat menirea să preia Puterea şi să apere Socialismul.
Constituit la Cicăneşti, Comitetul Popular Revoluţi-onar a devenit la ora 8,25, în 22 decembrie 1989, primul organ de Putere revoluţionară care şi-a adjudecat clar răspunderea pentru înlăturarea ciocoimii peceriste şi apărarea Socialismului. La şcoală era şi colega care, în anul şcolar anterior, fusese delegată ca director şi se afla în aşteptare febrilă pentru o nouă delegaţie; făcuse eforturi mari şi îndelungi pentru a fi primită în partid, cu ochii la Scaun. Vrînd să iau din perete tabloul Preşedintelui (spre a ieşi să manifestez cu el), m-a oprit energic, iar a doua zi, cînd discutam, pe treptele scării de la intrare, despre com-ponenţa Comitetului Popular Revoluţionar, precizînd că în acesta trebuie să fie comunişti, m-a blocat cu imprecaţia „Ai dracu’ de comunişti !”, o pecete a auto-stigmatului, totdeauna venit de la pecerişti, poate exclusiv, care a durat ani şi ani.
A doua zi, revenit de la Curtea de Argeş, la o oră stabilită prin intermediul îngrijitoarei de la şcoală, care a făcut o mobilizare specială, am ţinut adunare populară la Căminul cultural în care am definitivat componenţa Comi-tetului local, după ce am citit în întregime Proclamaţia năs-cută la Cicăneşti (în prima zi nu apucasem s-o termin de citit). Întreaga mobilizare a făcut-o, cum am stabilit la telefon, tovarăşa Eugenia Marinescu, cea care, deseori, spunea în gura mare „numai tovarăşul Ungureanu e co-munist adevărat”, dar care, în anii următori, a fost molipsi-tă de izul contrarevoluţiei, împroşcat prin televizor (adevă-ratul Minister al Contrarevoluţiei), căci şi-a nuanţat şi slăbit încrederea în opiniile mele şi în lupta mea.
De precizat că nimeni nu a vrut să fie Preşedintele Comitetului local, fiind nevoit, în final, după ce eu însumi am acceptat susţinerea unanimă de a fi preşedinte (dar eram deja ales în această funcţie la Curtea de Argeş !) să propun „revoluţionarilor” din Cămin (pînă-ntr-o sută de oameni) pe un coleg care nu era prezent, dar care se bucura de respectul sătenilor, cunoscut, de altfel, ca om harnic, serios, punctual, pe care te poţi bizui la nevoie, cu un pronunţat respect rarisim pentru cuvîntul dat; în plus personal îmi convenea că nu era membru de partid şi nu încălcam astfel principiul esenţial al Proclamaţiei: fără pecerişti, contra ciocoilor pecerişti !.
Peste cîteva ore, de la „Comunicatul” transmis la ora opt şi un sfert (am revenit cu discuţia la ziua de 22 decem-brie), mă aflam la Primăria Curtea de Argeş, pe copertina de la intrare, unde propuneam mulţimii (pe care am găsit-o adunată, aplaudînd spîrcîielile unor ciocoi, care ar fi trebu-it legaţi şi băgaţi la beci) textul redactat la Cicăneşti, cu modificările de rigoare (în loc de comuna Cicăneşti am scris şi am citit oraşul Curtea de Argeş).
Fără excepţie şi cu entuziasm desăvîrşit, miile de participanţi au primit propunerea tovarăşului profesor Gheorghe Piele de a fi ales eu în Comitetul Popular Revo-luţionar şi Preşedinte al acestuia, ca şi Proclamaţia citită de mine; nici un om nu s-a gîndit nici o clipă la nici o acţi-une împotriva Socialismului, iar pe cei cîţiva zăpăciţi şi legionari care făceau clăbuci împotriva „comunismului”, nu i-a băgat nimeni în seamă, ca într-o zi a iertărilor supre-me şi totale. Această atmosferă s-a menţinut, fără modifi-cări pînă în ziua de 28 ianuarie 199O, cînd a fost tăiat întîi şi apoi rupt, din afişul cu Proclamaţia, cuvîntul Socialism; treptat apoi, s-au rupt afişele, iar această rupere s-a termi-nat în ziua de 28 februarie 199O, cînd am mai văzut ultimul afiş pus în 22 decembrie 1989. Contrarevoluţia de la Bucureşti, cu sluga ei, televizorul, ne păpaseră revo-luţia…
Doi dintre copiii mei, Florin şi Iulia (care aveau 18 şi, respectiv, 15 ani), luaţi cu mine spre a mă recupera dacă voi fi ucis, au făcut fotografii (singurele, cum ştiu pînă acum, ale evenimentului, două filme, fiecare avînd apara-tul său, special instruiţi acasă) şi priveau cu îngrijorare mitralierele care mă îndrăgeau ca ţintă preferată de pe platforma superioară a blocului de locuinţe din faţa primăriei.
Trimisă imediat la Bucureşti, la ora 16,OO, Proclama-ţia noastră de apărare a Socialismului nu a fost niciodată publicată sau luată în seamă acolo. Sau, mai corect ar fi să credem că, drept consecinţă, zile şi nopţi în şir, ofiţeri ai M.Ap.N. au stat cu ţevile puştilor şi pistoalelor în imediata apropiere a corpului meu, pînă au reuşit să mă înlăture din conducerea Comitetului Popular Revoluţionar, devenit, prin umflarea cu pecerişti, profitori, infractori, aventurişti, scaieţi, Consiliul local al F.S.N., brusc zdruncinat la înce-putul lui februarie 199O cînd conducerea contrarevoluţiei de la Bucureşti şi-a ticluit partid (după ce declarase, repe-tat, contrariul), chiar cu numele Puterii revoluţionare, de la care a furat totul.
Neacceptînd să intru în această gaşcă, am fost schim-bat ilegal şi înlocuit cu o marionetă de tip vietnamez: era semn (în plus) că şi la noi patrona C.I.A. La data schimbă-rii, reprezentanţii P.N.L. şi P.N.Ţ. –primiţi de mine cu tot respectul şi sprijinul de care eram în stare, care erau deja membri ai C.P.U.N. local, din data de 14 februarie (şedinţa de demitere a avut loc la 16 februarie), s-au abţinut de la vot şi au ieşit din sală, iar tovarăşul Stănciulescu Marian, care nu mai era membru al Consiliului, s-a instalat în sală, cu tovarăşul Avrămuţă şi cu alţi nemembri, a luat cuvîntul şi m-a criticat apăsat că „tovarăşul Ungureanu nu este membru de partid şi, în plus îl vorbeşte de rău, în mij-loacele de transport în comun, pe tovarăşul Preşedinte Iliescu, cum făcea şi cu Ceauşescu…”. Era adevărat; o vită de la Cicăneşti continua, deci, să dea note informa-tive…
Cît despre conţinutul informărilor, mărturisesc aici, cu mare mîndrie patriotică, şi socială, şi politică, şi morală că, permanent din 22 decembrie 1989, l-am vorbit de rău (pentru poziţia şi acţiunile politice) pe tovarăşul Iliescu, pentru rolul său de conducător al contrarevoluţiei, apreci-indu-i însă, iarăşi permanent, calităţile cetăţeneşti şi de om politic.



Ciocoimea peceristă contrarevoluţionară


5O. Întrebare: Cum a fost posibilă contrarevoluţia ? Cine poartă vina în faţa istoriei ? Cine este "ciocoimea peceristă contrarevoluţionară" ?

Răspuns: Evoluţia ţării noastre în anii 1949-1989 de-monstrează superioritatea certă, deplină şi totală a Soci-alismului, iar în total ţările C.A.E.R. făceau să se asfixieze cele capitaliste care intraseră deja în agonie, în vreme ce soluţii nu erau decît două: trecerea lor la Socialism sau distrugerea Socialismului .
Pentru prima nu existau suficiente condiţii obiective şi subiective apte de saltul calitativ necesar, iar pentru al-ternativă existau toate condiţiile interne şi externe de suc-ces, între cele interne fiind formată o puternică burghezie (= ciocoimea peceristă) care avea grabnică nevoie să scape de urecheala Preşedintelui (care credea că este şeful, ci nu prizonierul !) şi să ia în propriile-i mîini Puterea, pentru ca, astfel, să-şi apere avuţia agonisită prin hoţie (de tot fe-lul), fiecare conducător (obligatoriu pecerist) purtîndu-se, în fapt, ca într-o feudă a sa.
Timp de cel puţin cinci-şase ani au pregătit economic contrarevoluţia care era, psihologic, în general pregătită prin "Latrina Europei", iar organizatoric şi programatic, după cum am văzut, toată crema lepădăturilor a fost "in corpore" la Dezmăţ cum a fost (şi va fi) permanent la ospăţ ...
Aşadar, vina în faţa istoriei o poartă cei care-şi arogă acum meritul: ciocoii pecerişti, cei care lălăiau în public ca belzebuţii pînă la ora opt şi un sfert lăudînd fără noimă şi fără discernămînt orice şi mai ales relele, iar de la această oră împroşcînd cu noroi totul, mai ales şi în mod insistent pe cele bune.
Cuvîntul de ordine s-a transmis exprimat clar la TV pe la ora 18,3O cînd conducătorul contrarevoluţiei a spus, jalonînd pîrtie prin aer cu mîinile: "Să demolăm structu-rile !" Iată expresia cea mai concentrată a contrarevoluţiei, care venea, cert, din partea unui priceput strateg, iar lozin-ca era, de valoare inversă, egală cu cea leninistă: "Toată puterea în mîinile Sovietelor !". Abil, bun cunoscător al teoriei şi practicii comuniste, al esenţelor deosebitoare, conştient de rolul său de far călăuzitor (pregătit de pro-priile încercări, dar mai ales de Capitalismul imperialist, prin CIA şi "Latrina Europei"), Conducătorul (care fusese numărul unu în partid, după Secretarul General, răpit şi sechestrat) stăpînea şi manevra cu uşurinţă şi maximă pri-cepere (şi eficienţă) esenţele, mai ales cu un stat major de primă clasă: generalul-Gips, generalul-Sec, gorila cu auto-mat în traistă: "Să demolăm structurile !" avea înţele-suri şi eficienţe clare. Existau dubii, neclarităţi, dezorien-tări ? Toţi cei 3.8OO.OOO de încovoiaţi încolonaţi încoro-naţi aveau Călăuză ! Restul, nu conta... Sub această cupolă zdrobitoare, în care se aflau peste jumătate din familiile ţării, nu se mai putea respira altceva decît "Să demolăm structurile !"
Pentru viitoarele secole şi milenii, aşadar în Socialis-mul dezvoltat, trebuie să se reţină, ca lege supremă, prima învăţătură a lui 1989: să nu se admită partide gigant şi, în nici un caz, unice ! Cred că, pentru a fi suficient de pu-ternice, dar să se poată menţine controlul maselor populare asupra lor, partidele politice nu trebuie să depăşească cinci la sută din populaţie, respectîndu-se cifra care exprimă ra-portul optim între conducător şi conduşi: 1 / 2O .
Nici o mişcare progresistă, pozitivă nu demolează structurile, ci înlătură strîmbăturile şi uscăturile, adică, în cazul nostru (trecem peste multe dar neînsemnate ex-cepţii), se impunea înlăturarea ciocoilor pecerişti, dar Pre-şedintele scăpase (dacă îl avusese) prilejul în noiembrie, cu doar trei săptămîni înainte, cînd, la Congresul al XIV-lea al P.C.R., lăsase în imediata apropiere pe toţi graşii şi groşii vînzători, lichelele desăvîrşite, autodemascate ime-diat; amintiţi-vă de comportamentul cîtorva: Tudor Postel-nicu, Ion Dincă, Emil Bobu, chiar şi Manea Mănescu, fost prim-ministru în guvernul Socialismului...
Nici unul nu a avut un dram din demnitatea grani-tică, maiestuoasă, dacică, de cremene, a Preşedintelui, care, paradoxal, a inaugurat, prin căderea sa demnă, înăl-ţarea noului Imn Naţional, imn care şi-a unit destinul ma-lefic cu Preşedintele-cel-Mare intrat în Eternitate eroic, murmurîndu-şi ca pe un trofeu blasfemia...Imnul proslă-virii duşmanilor barbari fusese pus în operă de cea mai de seamă nouă victimă care încheia, redeschizînd, şirul inaugurat de Burebista şi Decebal... Ciocoii, lingăii, aplau-dacii, pupăndoşii, fariseii, gogomanii i-au predestinat din timp locul Comandantului Suprem, lîngă supremi, cînd îl batjocoreau proslăvindu-l: era condamnarea la moarte. De aici, a doua învăţătură a lui 1989: să nu se admită în Putere intelectuali ! Ei, întotdeauna, fără nici o excepţie, de-a lungul şi de-a latul Istoriei, au trădat, pentru că au dispreţuit esenţa existenţei Omului: Munca primară (poate o să vorbim, separat, şi despre această Problemă vitală).
Contrarevoluţia antisocialistă se împlinea global fiind şi antipopulară şi antinaţională; prin victoria ei (vremelnică) s-au reluat uneltirile europene (şi nu numai) tinzînd la desfiinţarea poporului dac (cunoscut, de circa 15O de ani, prin porecla defăimătoare de la numele primi-lor barbari) şi a naţiunii noastre fărîmiţată-n propria-i va-tră, (unde a răsărit), în nu mai puţin de 1O-15 state, dintre care vreo patru-cinci dacice: Romînia, Republica Moldo-va, Republica Transnistreană a Moldovei, Găgăuzia ...
Am zis într-o poezie despre jalea aceasta a noastră:

De la Nistru pînă-n Tatra
Şi-au avut străbunii Vatra,
De la Istria-n Pocuţii,
Dacii zac în persecuţii ...
Contrarevoluţia victorioasă vremelnic


51. Întrebare: De ce Preşedintele nu a putut evita sau înăbuşi contrarevo-luţia ?

Răspuns : Preşedintele s-a comportat lamentabil, după ceea ce vedem . Dar cred că altele sînt explicaţiile reale, care nu se văd. Să reţinem: Dezmăţul mijise la Iaşi în 14 decembrie (mi-au confirmat personal Ştefan Pru-teanu şi Cassian Maria Spiridon), izbucnise în 16 decembrie la Timişoara unde huliganii provocatori nu erau huligani, ci războinici străini, agenţi ai lor care acţio-nau la vedere, dar în loc să-i lichideze (ca în orice război, căci război a fost în decembrie 1989 !), cineva îi aresta pentru a provoca tensiune, confuzie, revoltă populară.
Pentru că totuşi, nu se aprindea focul, cunoscut fiind caracterul paşnic, răbdător, al poporului nostru, doi agenţi înarmaţi cu automate, trag în patru persoane aflate în interiorul unei cazărmi ! Clar: Armata trebuia să fie provocată pentru a ieşi în stradă, să riposteze...
Dar Preşedintele, în loc să facă ordine, să închidă graniţele, să schimbe miniştri, guvernul însuşi, să convoa-ce Comitetul Central, Consiliul de Stat, Marea Adunare Naţională, să renunţe la una din funcţii, disociind Puterea de stat de puterea politică ... pleacă în Iran. Oare, a fost plecat sau a fost răpit şi dus acolo împotriva voinţei lui ?!?
La întoarcere, Răul era complect pregătit: străzile pli-ne de "minunata clasă muncitoare" dirijată la răzmeriţă de către ciocoime. Aceasta, ca să pună capac, în loc să ne spună adevărul la televizor, ne prezenta imagini auşviţiene de susţinere prin adunări şi mitinguri, cu efect inversat, care au culminat cu cel din Piaţa C.C.ului. Un michiduţă a aruncat o petardă (tovarăşul Nica Leon mi-a confirmat că din impuls propriu a acţionat, nefiind antrenat în niciun fel de complot) şi s-a spart cacialmaua: piaţa fiind plină de pecerişti, nimeni n-a vrut să apere Socialismul, iar Pu-terea şi Forţa erau în mîinile ciocoimii, cu pîrghiile de comandă la asasini, trădători, lepădături ...
Decapitarea ţării şi a Neamului, a Democraţiei, nu mai putea fi oprită decît în teritoriu unde, organizate, for-ţele progresiste (partidul, sindicatele, UTC-ul, gărzile patriotice, Comitetele revoluţionare, oamenii muncii) ar fi putut face scut intangibil întru apărarea simbolului Soci-alismului: Preşedintele Ceauşescu. Dar, cu excepţia co-munei Cicăneşti şi a oraşului Curtea de Argeş, peste tot tronau, în fruntea organelor locale, care erau aceleaşi cu cele predecembriste, peceriştii care, mimînd pe şefii lor de la Bucureşti, se declarau, cu emfază, întemeiată pe istorii de zeci de ani, anticomunişti. Eu personal am contactat la telefon toate cele 2O de comune din teritoriul (fostul ra-ion) Curtea de Argeş şi peste tot străjuiau ca stîlpii de beton primarii-secretari de partid care se declarau... antico-munişti; nici unul n-a înţeles de ce era necesară apărarea Socialismului (mirîndu-se că acesta înseamnă altceva decît Burta lor) şi constituirea Comitetului Popular Revoluţionar (local) şi n-a trecut la fapte; toţi însă au constitu-it...Formula Stingerii Neamului (fără ca să le dea cineva telefon) !
Armata, după Securitate (sau concomitent), conduse oficial de Preşedintele-Comandant Suprem, a trecut de partea măscăricilor, a acceptat sechestrarea Comandantului Suprem, apoi reţinerea lui ilegală şi în final asasinarea mişelească şi odioasă, într-o scenă unică în istoria omeni-rii, ca josnicie, sălbăticie şi animalism (îmi cer scuze, pentru insultă, tuturor speciilor de animale); era clar că o teamă cumplită îi stăpînea şi îi dirija pe criminalii (din interior, neapărat apropiaţi ai Eroului, şi din exterior, iarăşi "apropiaţi") care s-au folosit de el, cu sau fără ştiinţa sa.
Nu ştiu de ce nici în 22 decembrie Preşedintele n-a fost în stare să acţioneze în vreun fel şi doar ultimul inter-locutor al său, tovarăşul Ilie Verdeţ, ne-ar putea lămuri. Mie îmi apare clar că explicaţia se găseşte în prezenţa că-lăilor săi, generalul-gips şi generalul-sec, la uşa cabinetului în care Preşedintele, rămas singur, cu soţia, era inexpresiv şi incapabil, lăsîndu-şi viaţa şi soarta neamului, pentru multe decenii ori un secol, în mîinile unor jivine demente şi iresponsabile.
Prizonier de mulţi ani al unor grupări oculte, el nu a mai putut decît să arate cum se moare demn şi neîntinat pentru o Cauză mare, pe care n-o mai poate sluji decît astfel ! Greşea imens: schimbări esenţiale în conducerea şi chiar în structura organelor statului, operate şi atunci în 22 decembrie la ora 12, ne-ar fi putut salva iar lui i-ar fi protejat viaţa, putînd continua, atunci sau ulterior, opera de conducere în fruntea statului (sau a partidului, în viziunea mea, neapărat separate).
Încrezător în slujirea devotată a Cauzei Socialismu-lui, Preşedintele a afirmat profetic, testamentar: Munci-torii mă vor răzbuna !, ceea ce, sigur, se va întîmpla, dar numai după ce îl vor ponegri, îl vor asasina şi îl vor huli, iar ei înşişi vor muri de foame ori de gloanţele burghe-ziei... Nu uitaţi: gloanţele burgheziei au acţionat în 22-26 decembrie 1989, ca şi apoi la Valea Călugărească, Piaţa Victoriei, Stoeneşti ...
Să nu uităm pe generalul-jandar, mi se pare că-i de pe la noi, se numea Ologu, care a promis că în viitor nu se va mai juca cu gloanţe false, cum ar fi făcut-o cu Miron Cozma, regele neîncoronat al năzbîtiilor diabo-lice ale muncitorilor neorganizaţi pe baza spiritului de clasă socială, lipsiţi de partid şi manevraţi de comando-urile anti-sindicale, poreclite totuşi "sindicate"...
Preşedintele-prizonier nu a făcut nimic pentru înăbu-şirea contrarevoluţiei, pentru că el rămăsese ca plopul stin-gher în vîrful dealului, bătut de toate vînturile şi vîntoa-sele; nu mai avea în mod real nici o pîrghie de comandă eficientă în mîinile sale, dovadă că netrebnicii îl "păzeau" la uşă, în loc să fie, fiecare, la locul său de comandă, la kilometri, de unde ar fi putut să fie înlăturaţi în orice moment, fără dificultate. Dar, cum să-l schimbi pe un comandant militar, care stă la uşa ta înarmat, înconjurat de aghiotanţii săi, iar tu eşti ca Mihai în Cîmpia Turzii ?!?
El, Preşedintele, a fost primul care s-a supus comuni-catului banditesc de la "Latrina Europei", post oficial de radio al guvernanţilor USA, abandonîndu-şi prerogativele prin care, apărîndu-şi poporul, se apăra pe sine, iar Popo-rul, care avea obligaţia şi dreptul sfînt de a-l apăra, era de-turnat în sentimentele sale de cei 3.8OO.OOO de lepădă-turi şi, în plus, auzea permanent că Preşedintele lor, mult iubitul şi stimatul, conducătorul celor 3.8OO.OOO de dia-voli care formau "detaşamentul de avangardă", elita nea-mului, ar fi ucis ... zeci de mii de oameni !
Ca să treci peste toate astea, trebuia să fii comunist, ci nu doar membru de partid. Singurul comunist însă, în a-ceastă ţară m-am dovedit a fi eu. Dar eu nici nu-i rosteam numele Preşedintelui de zeci de ani, apoi nu eram ... mem-bru de partid ! Cum să constitui un "comitet de partid şi de stat" care să-l proclame pe el titular şi astfel să ne sal-văm (ţara, regimul democratic, Preşedintele şi pe noi) ?!?.
Singura cale care îmi rămînea era să acţionez direct pentru salvarea lui ca persoană. Aveam nevoie însă de cîţiva colaboratori energici, hotărîţi, dotaţi cu două-trei maşini, ceea ce nu am putut găsi în 22 decembrie, iar după aceea eram eu însumi prizonier "apărat" de armata din Curtea de Argeş, neputînd să-i contactez discret nici pe cei de la Securitate, căci la prima încercare i-am găsit deja puşi la "ocrotire".
Rămînea o singură şansă: partidul ... Chiar din 22 de-cembrie însă, mi s-a confirmat convingerea veche că Parti-dul (P.C.R.) era marele duşman al Preşedintelui şi al Soci-alismului...



Victoria Revoluţiei la Curtea de Argeş


52. Întrebare: Cînd aţi definit ce s-a întîmplat în decembrie 1989 drept " Contrarevoluţie" ?

Răspuns: Am ştiut că este contrarevoluţie din 17 de- cembrie cînd tovarăşul Alexoiu (era din Socialism cel mai fidel colaborator al meu în Mişcarea de Rezistenţă) m-a informat ce se spune prin "Latrina Europei", precizînd că sînt sute şi mii de morţi, ştire care, confirmată în răstur-narea efectului produs de jocul imbecil (ori superinte-ligent) al ştirilor şi imaginilor din televizorul nostru, m-a blocat şi m-a cutremurat... " Să fie, îmi ziceam, un nou Gdansk al lui Gomulka ?" Şi la ce cotă ! Ori se apropie furtuna ?
Din acea zi m-am îmbrăcat în doliu şi aşa am rămas, de fapt, pînă la 3 ianuarie 199O. M-am dus (cred că împre-ună cu tovarăşul Alexoiu) la preacucernicul Ene, bunul şi prietenosul meu vecin, unde am ascultat îngrozit emisiu-nile "Latrinei"... Mă convingeam că se repetă măcelul din Polonia, iar eu mi-am asumat rolul, moral, cetăţenesc, po-litic, patriotic, de capitală importanţă, de a mă opune cri-minalilor. Nu-l numeam încă pe Preşedinte (eu nu-i zi-ceam pe nume de peste 2O de ani, ci numai "Vodă", "Bîl-bîilă" ori "Vodă Bîlbîilă") şi insistam către tovarăşul Alexoiu (din 17 decembrie !) să fiu primit în partid şi să organizăm rezistenţa împotriva contrarevoluţiei (pe care am crezut-o la început "complot", dar nu puteam stabili care sînt oponenţii). Aveam în vedere, pentru forma de rezistenţă, structura de partid, dar tovarăşul Alexoiu îmi repeta categoric, zeflemitor, dezarmant şi debordant "Par-tidul e terminat !"
Neputînd accepta şi suporta ca într-un regim demo-crat autentic să se tragă în muncitori (nu ştiam că nu este adevărat), am numit de atunci Dezmăţul drept contrarevo-luţie (evident, de vreme ce era îndreptată împotriva Socia-lismului, fiind lăudată de Latrină, expresie certă şi su-premă a Răului), angajîndu-mă să lupt contra ei, fiind pregătit să mă plasez într-un loc potrivit, de unde să orga-nizez eventuala luptă.
Am proiectat atunci, pentru ipoteza că tovarăşul Alexoiu va rezolva primirea mea în partid, un program ur-gent de adunări şi conferinţe de partid locale şi judeţene, cu congresul extraordinar al P.C.R. la 29 ianuarie 199O; nici un pecerist nu a fost sensibil la proiectul nostru. Toţi erau anticomunişti şi, spre uşurarea lor, declarau ritos"Par-tidul e terminat !" Dominaţi de idioţie, nu pricepeau că în joc este mult mai mult decît soarta partidului: sînt amenin-ţate viaţa Statului socialist şi existenţa Neamului...
Am ştiut că a învins contrarevoluţia pe la ora 18,3O în 22 decembrie, cînd la televizor a apărut tovarăşul Iliescu care, în cazul unei victorii a revoluţiei, ar fi trebuit pus la răcoare, iar la Radio, Televiziune, în manifestări publice, continuau să flecărească şi să se mişte liberi ca măscăricii: Dinescu, despre care unii ziceau că e poet, Blandiana, Caramitru (ce batjocorire a talentului !), Doina Cornea (în sfîrşit, o Muma-Pădurii reală), Brateş...
În nopţile de 22-23, 23-24 şi 24-25 decembrie, Comi-tetul Popular Revoluţionar al oraşului a fost dus in corpore la subsol şi ţinut sub paza armatei (exact cum erau ţinuţi ofiţerii de Securitate), singura care ştia ce se întîmplă, deci se autoindica drept nucleu al contrarevolu-ţiei şi care l-a propulsat pe tovarăşul Iliescu în frunte pen-tru a se masca, iar acesta a acceptat ca pe un fapt împlinit, care-l proteja, îi susţinea vanitatea de "marginalizat" şi îi hrănea visul de mărire (poate, într-o fază, chiar de corectare a Socialismului, ghiocel plăpînd, iute şi definitiv zdrobit şi înmormîntat sub munţii de gheaţă ai contrarevo-luţiei).
Acolo, la subsol, şezînd turceşte pe ciment, cu mili-tarii înarmaţi la uşă ("pentru a ne apăra"!), avînd documen-tele revoluţiei în sîn (ştiau despre ele numai tovarăşul Peli-nescu şi tovarăşul Moscu), am explicat tuturor -care as-cultau înlemniţi- că a învins contrarevoluţia, de vreme ce Latrans vorbeşte liber la televizor şi trasează liniile di-rectoare ale nimicirii neamului, statului şi democraţiei; cei mai mulţi erau contrariaţi, consternaţi, năuciţi, - în special intelectualii- intraseră în golul mental şi psihic (vid de trăire şi de conştiinţă), în care a intrat întreg poporul şi nu a ieşit încă ...
Singurul cunoscut, tovarăşul Pelinescu, le confirma încremeniţilor lupta mea veche împotriva ciocoimii, nea-vînd însă tăria să valideze justeţea aprecierilor despre mo-mentele pe care le trăiam. Ba chiar, la sublinierea mea că "a învins contrarevoluţia", dumnealui replica surîzînd su-perior că avem de-a face cu "cea mai radicală revoluţie" (apreciere comparativă faţă de celelalte, deja scurse în isto-rie); era clar că ne aflam în antinomie perfectă: desăvîrşit comunist - desăvîrşit anticomunist (ceea ce explică neve-rosimila concurenţă dintre noi, de mai tîrziu, pentru func-ţia de Primar al oraşului, concurenţă absolut inadmisibilă între coechipieri, dar a învins vanitatea politică a dumnea-lui, dacă de vanitate poate fi vorba şi în politică ).
La Curtea de Argeş au avut loc momente diverse, şi tragice, şi comice, şi tragi-comice, avînd în centru persona-je locale celebre: prim-secretara Piţigoi, vicepreşedintele Valerie Georgescu, revoluţionarul Sebastian Moscu, sau procurorul revoltat Marian Stănciulescu, procurorul şef Petre Arsenescu (a cărui ultimă condamnare politică o executasem, ca amendă, în 21 decembrie 1989 !) sau cele-brul doctor jurist Constantin Crişu...
De regulă, ciocoii imbatabili şi impenetrabili, plini pînă ieri de orgolii şi damfuri zeieşti, îşi declamau acum, în faţa unor spectatori de circuri -între care eu, străvechea lor victimă comună preferată- vocaţia lor ancestrală de luptători anticomunişti şi victime nevinovate ale tiraniei cu care s-au confruntat (nu confundat !) dur, conştient, pre-meditat şi în public, de secole şi milenii... Nu mă puteam dedulci îndeajuns !
Unii afirmau că n-au înţeles (infantilism intelectu- al ?) şi n-au acceptat o iotă din doctrina comunistă, motiv pentru care, ca spurcăciunile, rupeau în bucăţele ori dă-deau foc crîmpeiului sfînt de legămînt roşu pe viaţă, purtat la inimă, pentru care luni şi ani în şir au făcut teme şi temenele, sluj de pupăndoşi, spre a reuşi să-l simtă cald şi ocrotitor peste coarda lor verde-bolnavă...
Ştiam şi am afirmat cu tărie că a învins contrarevo-luţia, pentru că toţi hămăiau la mine (aparent titularul în-vingătorilor) să le "dau voie" s-o aresteze pe "tovarăşa Prim-secretar" ! Tovarăşul procuror şef avea în mînă şi-o hîrtie (probabil o cerere scrisă în acest sens), iar, drept motiv, la cererea mea, mi-a precizat că este vorba de... luare de mită... Corpul delict era format din zecile de nimi-curi, "atenţii" mărunte (cele mai mari se... evaporaseră) gă-site de ingenioşii revoluţionari prin sertare. I-am precizat tovarăşului procuror şef că voi studia cererea după ce îmi prezintă şi pe coîmpricinaţi (fiind vorba de dare-luare de mită). Nu a revenit niciodată cu cererea; probabil îşi văzu-se victimele în juru-i ...
Am observat şi notez pentru istorie că toate notabi-lităţile peceriste aveau liber să intre la mine în birou, dar tovarăşul Alexoiu nu a putut pătrunde niciodată dincolo de uşa de la intrare, motiv pentru care am fost lipsit, chiar în momentele cele mai importante, de sprijinul esenţial şi de-votat; eu consideram că se impunea destituirea, de urgenţă şi irevocabilă, pentru cel puţin o sută de ani, a tuturor con-ducătorilor din nomenclatorul de partid, a tuturor procu-rorilor şi a tuturor judecătorilor, care să fie scoşi definitiv din sistem şi depuşi la instanţe cu dosare în arhiva curentă. Subliniez că ei înşişi aveau atunci aceeaşi convingere (cre-zînd că este vorba de revoluţie), dar repede şi-au luat sea-ma că e pe-ntoarselea şi vor rămîne în picioare urcînd; căci trasa linii directoare la Bucureşti marginalizatul lor, su-prem ideal de împlinire anticomunistă…



„Partidul e ter-mi-nat !”


53. Întrebare: Cum e cu cererea din 22 decembrie 1989 de a vă înscrie în partid ?

Răspuns: Totul este şi foarte clar şi foarte simplu, aşa cum am spus-o deseori prin interviuri.
Declanşată, contrarevoluţia va putea produce mari şi grave perturbări în viaţa întregului popor, iar misiunea apărării Socialismului revine- iarăşi foarte clar şi foarte simplu- partidului comuniştilor, deci comuniştilor.
Eu, fiind ales preşedinte al Comitetului Popular Re-voluţionar, dovedisem, în cel mai cumplit moment grav al istoriei poporului nostru, de după 23 august 1944, că sînt comunist, dar ad validitatem trebuia să fiu primit într-o organizaţie, să mi se dea carnet, să mi se încredinţeze, chiar la cererea mea, o funcţie (în partid).
Aşa am făcut cea de-a şaptea cerere de primire în P.C.R., rămasă fără ecou ca şi celelalte (deşi cea din 1966 fusese, temporar acceptată) deoarece la Cicăneşti nu mai funcţiona Comitetul comunal (comuna fiind desfiinţată prin actul criminal din ianuarie 1989, cînd fusesem zadar-nic în audienţă la Preşedinte) şi am fost "îndrumat" la comuna Albeşti (pe care năvlegii o scriu Albeştii) de Ar-geş, unde însă nu acceptam eu să mă ploconesc, nici chiar pentru primirea în partid -care merita orice sacrificiu- şi unde nu se mai considera actuală aripa "ocrotitoare" asupra "fostei" comune Cicăneşti, întrucît noi am proclamat, chiar în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, sub puterea lega-lă şi formală a Socialismului şi a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, revenirea localităţii Cicăneşti la rangul răpit ilegal, prin votul partizilor trădători, de comună.
Singura şansă de a fi primit, rapid şi eficient, în P.C.R. rămînea tovarăşul Alexoiu care era Secretar de partid la Oeşti (comuna titulară a naşterii mele) sau Cor-beni dar acesta replicase invariabil, înălţînd neputincios din umere (gest şi comportament improprii unui comunist) şi silabisind (nu ştiu de ce ironic-sarcastic-maliţios, ca şi cînd al meu, ci nu al dumnealui era Partidul) "Partidul e-ter-mi-nat !". Îmi părea mai mult decît o constatare: era o satisfacţie, o răutate, o prăbuşire, un haz-de-necaz tipic neamului dacic ?
"Partidul e-ter-mi-nat !" Era o desacralizare, o lepăda-re de esenţe, o disociere conceptuală, o revenire la diabo-lic, o trecere la antinomie, cam ceea ce numesc evreii în religia lor, a cristosului, Anticrist, adică opus-opusului ! "Partidul e-ter-mi-nat !" Şi terminat a fost; de aceea n-am putut numi Comitetul Popular Revoluţionar ceea ce aş fi vrut să fie: Comitet de Partid şi de Stat; ar fi fost o mojicie din partea mea să-mi arog o calitate pe care nu mi-au acor-dat-o cei în drept, o dovadă, în fapt, că nu eram comunist autentic. O asemenea denumire era obligatoriu s-o aibă un organism, dacă era revoluţionar, la Bucureşti, care nu suna ca naiba, cum zicea Naiba !
Ulterior am concluzionat că am făcut o eroare capita-lă: dacă numeam organismul revoluţionar drept comitet de partid şi de stat, formula putea fi preluată de alte ori de toate organismele locale, apoi judeţene şi aceasta ar fi sal-vat Partidul, ceea ce era cea mai mare realizare pentru cel puţin un secol de suferinţe, umilinţe, înjosiri şi decăderi in-imaginabile, care ne aşteaptă, în raport cu care cei zece ani scurşi sînt firave experienţe neconcludente.



Ciocoii pecerişti decapitează Revoluţia


54. Întrebare:De ce nu aţi rămas în funcţia de Preşedinte al Comitetului Popular Revoluţionar (care a devenit C.F.S.N.) ?

Răspuns: Aduşi de diverse viituri, adieri, vînturi şi vîntoase, membrii Comitetului Popular Revoluţionar, go-liţi mental cel mai tîrziu la mijlocul zilei de 22 decembrie, nu stăpîneau nici o noţiune de politică, ori se comportau sub imperiul unei zdruncinoze generale psiho-mentală, ca efect al cretinomaniei, care îi transformase, fără excep-ţii, în Burţi goale...
Îngăduiţi-mi să folosesc prilejul şi să spun, într-o paranteză, poate pentru o discuţie separată, că tot poporul nostru s-a transformat după, 22 decembrie 1989, într-un popor de Burţi: cîteva se umplu pînă la explozie, milioa-nele pînă la ... implozie !
O entitate, profund marcată de această boală, şi-a lăs-tărit în creier şi a împroşcat cu glas mare în sala de şedinţe, unde Comitetul Popular Revoluţionar îşi ţinea, seara, cea de-a doua şedinţă a sa, că "democratic este să nu avem funcţii, ci să conducem în grup", toţi egali, toţi puternici, toţi şefi...
Propunerea (incredibilă, pentru un om întreg la minte) a declanşat idioţenia mimetismului de la învăţămîntul poli-tico-ideologic şi a eliberat deşirarea ismelor: "fără func- ţii !", "fără funcţii !" Prima dată atunci m-a dezamăgit tovarăşul Pelinescu (devenit Secretar al Comitetului, la propunerea mea). Ca jurist, cunoscut de mulţi din sală (an-gajaţi la "Electroargeş" unde dumnealui funcţiona ca juris-consult), recunoscut chiar de adversari (tatăl său suferise o lungă condamnare politică în Socialism şi scrisese un text absolut remarcabil, fiind de formaţie jurist), putea să mă susţină în argumentaţia contra aberantei idioţenii, dar n-a făcut-o. Cum aberaţia avea o singură ţintă- subsemnatul şi mişcarea revoluţionară însăşi, pe care doar eu o reprezen-tam ideologic, politic, organizatoric- intervenţia putea fi indusă de la vreun centru de comandă, drept formă de de-capitare a revoluţiei, ceea ce, desigur, îi convenea şi, cum s-a văzut, i-a folosit din plin.
A fost doar un început al prăpăstuirii revoluţiei noas-tre, cufundată treptat şi înăbuşită în contrarevoluţia naţio-nală, mai ales că imediat au apărut (în... inspecţie !) ciocoi de prim rang de la judeţ, pe care îi concepeam, după 22 de-cembrie, numai la... odihnă ! Ei însă, aveau lumina în faţă şi nici cu umbra nu ştiau de asta şi catadicseau, în primele zile, să se erijeze... în şefi şi să dea ordine, pînă au început, din cauza mea, să ne ocolească.
Dacă rămîneam preşedintele Comitetului, aşa cum am fost proclamat de către mulţime -ci nu un membru oarecare, ca fiecare dintre ceilalţi- puteam direct şi singur să reprezint revoluţia noastră, combătînd contrarevoluţia de la Bucureşti. În plus, a trebuit să duc luptă cumplită ca să-i lămuresc pe ciocoii deveniţi stăpîni absoluţi la Piteşti (tovarăşul Doru Pop Hotăran, tovarăşul Niţu, tovarăşul Barbu, tovarăşul Berechet chiar etc. etc.) că nu au nici o competenţă asupra judeţului şi că singurul organ revolu-ţionar competent teritorial la nivel judeţean ar fi un comi-tet constituit din totalitatea conducătorilor locali; crîncii însă n-au priceput şi au continuat să conducă, ilegal, jude-ţul pînă în iunie 199O cînd guvernul petro-romanesc a dat cea mai cruntă lovitură din istoria neamului dacic -desfiin-ţînd toate organele locale, singurele alese direct de poporul revoluţionar, şi înlocuindu-le cu cei selectaţi de clica lui, autoimpusă la Bucureşti, fără nici un drept de autoritate legală în ţară. Fiind şefi pecerişti la nivel judeţean sau naţi-onal, au considerat că de la sine devin şefi anticomunişti la judeţ sau centru !
Fiind ales pentru eventualul Comitet Revoluţionar Ju-deţean şi în cel naţional, m-am prezentat, cu acte în regulă, la Bucureşti, încercînd să pătrund în acel misterios "C.F.S.N.", al cărui membru eram dsemnat din partea judeţului, dar nu a fost posibil. Păstrez cartuşul glontelui cu care am fost "salutat" la Comitetul Central, iar la insis-tenţele mele, considerate deplasate, de către şeful militar (care şi.a spus şi numele, dar nu l-am reţinut) la care am fost dus, acesta mi-a restituit hîrţoagele "de acreditare" spunîndu-mi "verde-n faţă" că pălăvrăgeala aceea de la televizor (prin care tovarăşul Iliescu declara că aşteaptă delegaţii judeţelor pentru "C.F.S.N."), invocată de mine, era pentru proşti, dar "membri ai C.F.S.N. nu sînt şi nu vor fi decît cei aleşi de tovarăşul Iliescu. Te văd om serios, ar trebui să înţelegi..." m-a admonestat.
Nu am înţeles, dar nici nu am pupat "C.F.S.N." în care a intrat totuşi un figurant de la Piteşti, drept "repre-zentant" al judeţului Argeş nereprezentîndu-ne; contrare-voluţia îşi devora toate susţinerile revoluţionare din loca-lităţi şi judeţe...



Ciocoii nu m-au suportat niciodată


55. Întrebare: Spuneţi-mi, mor de curi-ozitate pentru cititorii mei, cum v-au suportat ciocoii ?!?

Răspuns: Tocmai asta e, că nu m-au suportat. Pro-fesional, am fost mai întîi numit director provizoriu la şco-ala din comuna natală, la 1 decembrie 1965, (act consi-derat curînd o eroare, deşi eram singurul profesor localnic calificat !) şi apoi schimbat în ritm de ... Laiotă Basarab.




Parazitul tipic în Socialism


56. Întrebare: Relataţi cîteva momen-te mai reprezentative.

Răspuns: Prima dată, era Prim-secretar la raion to-varăşul Mohan. Frate-său, Gheorghe, îmi spune că acela are o puşcă de vînătoare de vînzare. Iar eu, ca năvlegul, (nu aveam nici un respect particular pentru cei cu funcţii), mă duc într-o zi de audienţă, aştept să se termine progra-mul (eu nu mă consideram într-o adevărată audienţă, nevrînd aşadar, să deranjez) şi, la plecare, îl abordez pe trepte. "Iertaţi-mă, sînt Cutare, mi-a spus fratele dv. că ... şi eu sînt amator..."
-"Te-a minţit pe dumneata !" mi-a bubuit în urechi şi mi-a întors spatele. Neam de ţăran, ciobănit pe coclauri, am tur-nat o replică spontană, incredibilă pentru ce eram noi doi (un ţînţar şi-un armăsar !), pe care a avut timp s-o audă : "E fratele dumneavoastră, nu al meu !" şi am plecat.
A doua zi s-au prezentat la şcoală cu hîrtie de schim-bare din funcţie şeful secţiei de învăţămînt, Ion Barbu, şi tovarăşul Gheorghe Păceşilă, al doilea părinte politic al meu, după Anca Pavel, pentru care aveam sincer respect profund, admiraţie, deschidere şi încredere.
În prezenţa mea, şeful Secţiei îi argumenta Secreta-rului raional, şef peste Învăţămînt şi Cultură, ocrotitorul meu din liceu, (în particular îl numesc "colaborator", dar nu îndrăznesc s-o fac şi în public), motivarea schimbării: "Tovarăşul Ungureanu este neserios !" "De ce, tovarăşe ?" îl întreabă Secretarul. "În loc să-şi vadă de treabă, fu răs-punsul terifiant, urmează cursurile la a doua facultate..." De notat că (ulterior am aflat) Primul secretar se plînsese Şefului că l-am ...persuflat (cu ocazia discuţiei despre arma de vînătoare) !
Peste douăzeci de ani, am avut ocazia să trăiesc o nouă acuzaţie de ...persuflare din partea tovarăşului Zanfir, controversatul Prim-secretar judeţean (care a impus Secretariatului judeţean cel de-al doilea ... exil al meu)...
Altă dată, un berbec bolund, nou instructor de partid, poposeşte la cancelarie (eram din nou director, pentru un an, în 197O-1971) şi ne propune, amabil, persuasiv, să dis-cutăm sincer şi deschis, liber, despre orice temă, ca în felul acesta să evidenţiem idei şi propuneri utile pe care le-am putea aplica. Sugerase că discuţia ar putea fi ca la o cafea.
Făceam şi atunci (în 1971) cafea, pe furiş, în şcoală şi, dată fiind sugestia, chiar am adus ibricul plin şi ceşti pentru fiecare, iar eu, ca amfitrion, oferindu-i cafeaua, am deschis acceptata discuţie "amicală" propunînd tema "Instructorul de partid". A tresărit şi, neştiind cît de imper-tinent pot fi (cum mi-a spus-o, peste cinci ani, în şedinţa consiliului profesoral, Umflatul, inspectorul şcolar gene-ral), se şi imagina, ca acela, mîngîiat pe burtă !
Am continuat tot eu, sugerînd să lansăm de la înce-put definirea personajului. Toţi colegii şi el însuşi au încre-menit cînd am emis ca "axiomă" : "Instructorul de partid este personajul tipic al parazitului social în Soci-alism !"...
Glonţ a ieşit din cancelarie, iar a doua zi a venit cu inspectorul general, Florian Diţuleasa -care depusese imense eforturi pe lîngă Ciotu, primarul, ca să accepte no-ua numire a mea. Acum, abil, în prezenţa agasantă a para-zitului tipic, a obţinut de la mine, mai mult sugerîndu-mi, "solicitarea" verbală de a fi eliberat din funcţie, avînd în vedere "dificultăţile create de creşterea primului copil". Am lămurit-o pe colega, Marioara Pulpă, să primească funcţia şi instructorul-berbec a plecat satisfăcut. Am auzit că vita a ajuns profesor universitar şi... decan (evident, la Ştefan Gheorghiu), dacă nu chiar ... rector ! (S-au mai văzut uluitoare urcări pe scara socială-profesională, pornite de la modificări... fonetice !)
Cu acel inspector general, dascăl de mare calibru şi personalitate aleasă, am avut multe întîlniri ulterioare (ne-programate) în care îşi exprima admiraţia pentru compor-tamentul meu cetăţenesc şi profesional; de la dumnealui am auzit ceea ce am ca principiu din propria-mi trăire, dar îl citez : "Aşa ar trebui să reacţioneze fiecare !".
Altă dată, mai fusesem la ministrul Ştefan Bălan, tot pentru a reclama o schimbare ilegală din funcţie, şi la în-toarcere, după ce am fost repus în drepturi de şeful secţiei regionale, Vasile Morărescu, am mers pe jos, într-o noapte cumplită de iarnă, de la Bascov la Cicăneşti (peste 45 de kilometri), unde am ajuns la ora cinci dimineaţa, înotînd printr-o zloată care m-ar fi ucis dacă aş fi abandonat lupta.
La altă schimbare, am fost la ministrul Jean Livescu; mereu schimbat, mereu repus în drepturi, pentru scurtă vreme, răstimpul minim necesar P.C.R.ăului pentru a-mi scorni alte pricini, iar acestea erau cu duiumul, căci le atră-geam cu aceeaşi abilitate cu care le spulberam...
În 1986, cu referendumul, am votat NU, singura op-ţiune normală, după opinia mea, pentru un nedegenerat ur-maş al dacilor milenari, iar inspectorul şcolar Sorin Simion s-a dat de ceasul morţii şi a insistat să-mi retrag şi să-mi schimb votul, să falsificăm documentele, căci altfel va fi vai şi amar de viaţa dumnealui şi a colegei, profesoara Vasilica Popescu, şefa Comisiei de referendum, (care, însă, nu a schiţat nicio intervenţie), asigurîndu-mă că mă va recompensa oridecîte ori va fi nevoie şi ocazie; au fost curînd ocazii: mi-a oferit o sancţiune pentru că am promo-vat un elev căruia nu-i ieşea exact aritmetic media (dum-nealui, ca specialist în matematică, socotise fără greşeli).
A doua zi, la inspectoarea generală Irina Nicolăescu, am avut o dură conversaţie, prolog pentru cea de seara, de la Secretariatul Comitetului judeţean. Generala nu înţele-gea cum de nu sînt capabil să pricep că trebuie să aplicăm întocmai "politica partidului nostru". A paralizat, dînd în muţenie, la replica mea spontană: "Da' ce am eu cu politica partidului dv. ?!?" Matematicianul, teritorial pentru zona noastră, devenise obiect de desen animat suspendat în în-cremenire, cu poză de broscoi mortificat.
(Am mai avut odată o întîmplare cu "partidul nos-tru". Era în 1974, mă înscrisesem pentru examenul de gra-dul II, care se admitea, mai întîi, pe cale "administrativă". În urma depunerii dosarului, s-a prezentat comisia de in-specţie, condusă de tovarăşa profesoară Ecaterina Turcu de la Corbeni. Prima vizită în birou la directorul şcolii, de fa-ţă fiind, în afară de mine, secretarul de partid din şcoală, tovarăşul Vasile Popescu, învăţător. "Ne-am prezentat pen-tru a face inspecţie de gradul II tovarăşului profesor Ungu-reanu..." a deschis discuţia tovarăşa Turcu, arătînd delega-ţia oficială. Directorul şcolii, operativ şi "franş" a replicat preîntîmpinînd irosirea timpului, fie şi pentru discuţii nu-mai: "Noi nu sîntem de acord să faceţi această inspecţie !". "De ce ?" "Pentru că este împotriva politicii partidului..." "Care partid ?" am intervenit intempestiv şi obraznic eu, ştiind că nu era membru al partidului cunoscut. "Partidul nostru !" mi s-a subliniat aspru ca o condamnare sau ca o graniţă impusă în mijlocul ţării de un inamic invincibil nelăsîndu-se învins şi fără urmă de sfială, exact cum spun alogenii despre cristosul evreesc, "domnul nostru". "Da' ce am eu cu partidul ... dumneavoastră !?!"
Nu am avut nimic, dar Comisia a plecat şi n-am pu-pat gradul II la timp, ca şi gradul definitiv, ca şi gradul I, unde pocinogul a fost teribil, berbecele fiind secretarul-ad-junct-şef-cu-vorbele-deşarte ! Să subliniem că cel care-mi cerea să nu mai fiu contra politicii partidului lor, nu era membru al P.C.R. Deci, care era partidul lor, al peceriş-tilor ? (Întrebare pentru sine).
Primul secretar a dictat insistent Secretarei Aurelia Petrescu (secretară judeţeană de partid, nu tehnică !) textul pentru organul de Securitate şi al procesului verbal de în-temeiere a măsurii finale: "darea afară din ţară", pentru un şir de motive, între care cel mai greu atîrnau două mereu repetate: faptul că am făcut "investigaţie" -vorbisem pretu-tindeni în public, în gura mare, de necesitatea ca toţi să votăm NU (adică să fim contra dezarmării ţării) şi pentru că (iarăşi !) îl ... persuflasem şi pe dumnealui !
În toată perioada de terorizare de la Secretariat am fost pregătit să-i fac o găurică la burtică Primului secretar, cu briceagul, dacă m-ar fi lovit, cum se zicea prin judeţ şi părea a face; nu a fost cazul. De altfel, vreau să notez -aşa, ca pe o amendă morală, cum am mai spus-o- cred că tova-răşul Zanfir a fost un comunist autentic, motiv pentru care a fost cel mai ponegrit în judeţ; măsurile lui privind cule-sul, în special la porumb, erau excepţionale, în condiţiile batjocurii la care ajunseserăm, cei de la IAS, CAP şi noi, cadrele didactice însoţitoare ale elevilor ...
Notez cu satisfacţie atitudinea şefului securităţii care a refuzat, la ordinele repetate ale Primului secretar, din acea şedinţă, să mă aresteze, deşi ştiu (de la un cumnat al meu, tot colonel) că îmi era adversar declarat şi îl chema colonelul Diţă. Îmi era clar tot timpul -şi poate că aceasta era explicaţia reală a comportamentului Securităţii- că această instituţie ştia precis -spre deosebire de Partid- că eu nu sînt duşman al Socialismului, ci sigur şi singur devotat...
De faţă fiind, directorul meu, profesorul Ion Chiţu, un alt beneficiar al altruismului meu genetic, care m-a recom-pensat cu "replici" complexe, atît rele, cît şi bune (ca fiu de ţăran, format prin muncă !); în timpul cît am aşteptat în hol împreună pentru a intra la "eşafod", a fost de mai multe ori şi întîrzia îndelung, la oficiul unde şi regele intră singur. Nu m-a atacat, deşi nu-mi iertase -cum singur afir-mase în urmă cu zece ani- pentru că i se spusese că, pestriţ la maţe şi ascuţit la limbă (semănam cu tatăl meu) îl poreclisem, onorîndu-l, cu nobleţe simbolică de muncitor, Rindeaua.
Prezentă şi Minciunica, primăriţa, nu m-a atacat nici ea; cred că era mîndră că a fost eleva unui astfel de profe-sor, cum am auzit că se exprimase prin sat (înnobilată tot de mine cu această mîngîiere, căci fusese şefa vorbelor deşarte, adică secretar adjunct cu propaganda), o fostă isteaţă şi frumoasă elevă a mea, cu note bune la Limba romînă, fiica unui tezaur folcloric local şi nepoata lui Nea Ştefan Popescu, uriaşul din Bărăşti cu care dădusem pri-mul "război cetăţenesc", de mine cîştigat, pe cînd aveam nouă ani, martor fiind, ci nu autor, la arderea clăilor, ţar-cului şi hodăiţei de la Livadie, focul fiind pus, în joacă ne-săbuită, de Ionel al Popii şi de Năiţă al lui Nea Constantin Ureche (subiect de lungă povestire de sine stătătoare). La proces, tatăl meu, întrebat, a răspuns ca la război: "Nu plătesc ! Copilul meu nu e vinovat; el e un om sincer şi nevinovat !"
Pot spune că l-am admirat pe tatăl meu ? Ar fi prea puţin, iar zeificarea este artă, deci imaginaţie... Pot lăsa însă taţilor de acum, de oricînd şi de oriunde vorbele astea simple care m-au făcut puternic, cel puţin cît o nemărginită oştire neînvinsă ori invincibilă: Copilul meu e un om sincer şi nevinovat !
Nu l-am dezamăgit, cel puţin în problemele majore, dar nu înţelegea, în 1988, de ce eu -de vreme ce vreau- nu am ajuns Ministru, ori Preşedinte, "în locul lui", şi-l îm-pungea cu degetul pe Tovarăşul, în ziar sau în radio ...
Încă o persoană s-a comportat incredibil. A spus: "Sînt de patru ani în funcţie (Secretar judeţean, răspundea de învăţămînt), dar nu am auzit decît lucruri foarte bune despre tovarăşul Ungureanu" (ca şi inspectoarea generală, de altfel), iar cînd Primul secretar îi dicta ce să scrie în concret pentru Securitate şi Procuratură,(părea hotărît să mă extermine) care sînt infracţiunile grave săvîrşite de mine, tovarăşa Aurelia Petrescu (despre dumneaei este vorba, locuieşte aici în Curtea de Argeş, în fostul sat Mari-na, şi acum) şi-a ridicat privirile, pe care le-a înfipt în faţa Primului secretar şi i-a spus, fără nici o undă perceptibilă de umor, ceea ce a consternat pe toată lumea şi a spălat toată suferinţa mea: "Lăsaţi, tovarăşe Prim-secretar, e de datoria lor să califice faptele !". Pe această tovarăşă, dacă ar solicita, aş primi-o în partidul meu, al comuniştilor ne-pecerişti, căci s-a comportat ca un comunist adevărat, nu-mai apărînd interesul legal şi oficial, periclitîndu-şi inte-resele şi soarta.
Iată, credeţi ? Era posibil, este adevărat ! Nu vorbise-răm nici o dată, nu am dovezi că soţul dumneaei, tovarăşul Petrescu (îmi făcea impresia că nu mă mai ştie) i-ar fi vorbit despre mine din perioada cînd, elev de liceu, eram unul dintre cei mai activi utemişti din liceu şi din raion.
Aceeaşi persoană mi-a dat cam pe sub mînă, fără Se-cretariat şi fără acordul Comitetului comunal al PCR, şi avizul pentru înscriere la Doctorat, ani în şir refuzat, cu indignare, de toţi ceilalţi care-au ocupat acea funcţie. Unul, în 1971, mi-a aruncat mînios, turtindu-mi solicitarea:"Eşti profesor şi vrei să ajungi medic ?!?". "Nu, doctor !"."Doc-tor ?!? Cum să fii doctor, dacă nu eşti comunist ?!?" I-am donat, hîtru, replica acidulată, la care cred că mai transpiră şi acum spre a o descifra: ”Scuzele mele ! Nu sînt mem-bru, dar comunist sînt, exact invers decît mulţi ... doc-tori !"
Ne-a ieşit esenţa: comunist, am fost comunist; de aceea nu mă suportau ciocoii pecerişti (care nu aveau nimic comun cu Socialismul şi cu atît mai puţin cu doctrina comunistă, pe care nici n-au învăţat-o, nici n-au înţeles-o) ! Iar nesuportarea a produs atîtea şi atîtea, încît sînt necesare multe cărţi spre a le prezenta: grea încercare pentru bieţii cititori !
Mi s-au provocat toate cele posibil de încadrat în sfera noţiunii de reprimare, cu excepţia uneia -nu am fost omorît, dar şi aceasta a fost pusă în operă, însă victima a fost altă persoană. Din nefericire, nu ştiu amănunte, dar cazul petrecut în septembrie 1972, în ziua inaugurării Transfăgărăşanului, mi-a fost relatat de (ex)ofiţerul care a executat misiunea, după mulţi ani (dar înainte de 1989). Am fost urmărit cu autoturisme şi un elicopter, ca în filme, prin Chei şi, într-un jgheab cumplit, mi-aş fi găsit sfîrşitul; s-a raportat cu uşurare şi satisfacţie maximă ...
A doua zi am apărut; eu fusesem la tatăl meu, la Aref, punctul "Glod", urmărit, dar la prea mare distanţă, de tova-răşul Zevedei, şeful de Post, am luat o vacă (dată mie, ca zestre, de părinţi) şi am dus-o, cu fratele meu Vasile, la Corbeni unde am predat-o la o "Bază", cum era atunci ...
Altă urmărire palpitantă, de o zi şi o noapte întreagă a fost în ianuarie 1989, cînd am fost la Preşedintele Republicii, ca şi la 26 decembrie 1988, chemat oficial, cu audienţă aprobată. Ce bine era atunci ! Puteai să ceri audi-enţă la Comitetul Central, la Consiliul de Stat sau chiar la Preşedinte, prin scrisoare sau telegramă, biciuind pe orice ticălos, inclusiv Miniştri ori Prim-secretari şi -culmea- te primea politicos cineva, iar reclamatului nu-i era cald după aceea. Nu ca tovarăşul Catană, care s-a uitat cu spatele la mine, după ce, dintr-un condei. mi-a subtilizat ... aparta-mentul !
Ştiam mereu că sînt urmărit, de cele mai multe ori, urmăritorii lucrînd antiprofesional şi, uneori, intram în joc. Tovarăşul Emilian ştie ce i-a păţit sufletul în ianuarie 1989, dar şi ce trai i-a asigurat soţiei (şi copiilor) într-o zi şi-o noapte... Dar cînd tovarăşul Grigorescu (urmaşul tova-răşului Măgureanu, căruia nu i-am cerut adeverinţă, căci el însuşi, din proprie îndatorire, mă cita public, evident după decembrie, între cei care pun în pericol statul contrarevolu-ţionar: just !) îmi eliberează adeverinţa că am făcut obiec-tul preocupărilor organelor de Securitate, filele anilor 1987-1989-1999 erau ... decolorate !
Au fost şi oameni care m-au suferit, au înţeles lupta mea şi m-au ajutat. O figură exemplară de comunist îmi pare colonelul Gheorghe Negrilă, ultimul şef al Securită-ţii din Curtea de Argeş. Cu sprijinul lui am introdus carte-la, la propunerea deschisă a mea, pentru produsele alimentare de bază care îmi deveniseră inaccesibile datori-tă ciocoimii peceriste şi altora: pîine, ulei, zahăr, unt, car-ne, ouă ...
Cartela era singura soluţie raţională pentru a scăpa de pacostea-pacostelor: consecinţele neroziei săvărşită de acceptarea Clauzei naţiunii celei mai (ne)favorizate ! Propunerea adresată Primăriei Curtea de Argeş pentru introducerea cartelei a fost susţinută oficial, după ce l-am convins de această necesitate, de către şeful Securităţii (în secret), dar a fost pretextul (ori motivul adevărat ?) al săpunelii pe care am primit-o în 23 noiembrie 1986 la Secretariatul judeţean al PCR.
Elogiez figura acestui ofiţer distins pe care îl ştiu din 1963, pe cînd era slab, mereu îmbrăcat într-un balonzaid alb, îndelung prespălat şi nu ştiu dacă din fire era iubitor de dreptate şi democraţie, ori va fi avut vreo influenţă se-cretă Veronica, soţia sa, în numele unei frumoase preţuiri sau admiraţii care i-a înnobilat o vreme colegialitatea din liceu (nu ştiam că îi este soţie); l-am văzut trist, îndoit, prăbuşit, după moartea ei cumplită, iluminat de-o întune-care profundă care l-a tras repede după ea. Regret că niciodată nu am întîlnit-o de la terminarea liceului; oare ştia că eu sînt cel mai mare Diavol din ţara asta, cu care se luptă, îndoit de nedumeriri, soţul ei ?
Şi tatăl meu l-a cunoscut prin anii 1962-1963 cînd, după ce ne-am despărţit în oraş, a fost "ridicat" de prin pia-ţă şi dus la beci, unde l-au dezbrăcat, l-au descălţat şi l-au întins, gol, pe o masă pentru... interogatoriu. A observat semnul de întrebare al bătăuşului şi negarea fermă prin gest a şefului de post din comună, Teodor Vladu, prezent şi el. (Scena îmi apare specifică pentru reprimarea adver-sarilor politici sau pentru… recrutare !). Probabil legiona-rii-pecerişti intraseră în panică ştiind că în curînd eu voi absolvi facultatea şi mă voi întoarce în sat, cum scrisesem într-un articol publicat în "Secera şi Ciocanul"... (Atunci toţi citeau ziarul în sat; "Secera şi Ciocanul" se tipărea în 5O.OOO de exemplare !)
"Tînărul ala în balonzaid, slăbuţ şi blajin m-a scăpat de haidamaci, m-a dus la el în birou, mă tot întreba de tine şi dacă am fost liberal. Liberal ! Eu, liberal !" respingea cu indignare, deseori, tatăl meu. "Liberali erau numai punga-şii !" Dar tînărul, pe care şi eu l-am observat, chiar atunci, în urmărire (plecam la Bucureşti) i-a plăcut şi, tîrziu, în anii 7O-8O se mira de ce mai sînt ţinta Securităţii, de vre-me ce acela avansase, ajungînd apoi chiar şef; era în stare să meargă el, ca tată, curajos şi drept, luptător ca ostaş la Nistru, ai cărui tată şi bunic muriseră eroic la Primul măcel mondial, iar străbunicul Radu, revenit în sat cu patalamaua de Erou de la Rege şi de la generalul Cernat..., era în stare să meargă el la tînărul de demult, devenit "rotund la faţă şi frumos", pentru a mă apăra...
Colonelul însă, mă apăra singur, prin nepătarea o-noarei de ofiţer de Securitate, prin devotamentul faţă de lege, repulsie comună faţă de ciocoii pecerişti, îndoială (cel puţin) faţă de judecători şi procurori (pe care eu, încurajat sau nu, îi numeam în prezenţa lui şi chiar în discuţii cu el, bestii, criminali, bandiţi), atitudini bazate pe o înţelegere profundă, nealterată a gîndurilor, proiectelor şi faptelor mele curate, de comunist, izvorîte din esenţa moralităţii şi dăruirii: altruismul.
La 2O decembrie 1974 am intentat faimosul, uni-cul (cunoscut), proces Preşedintelui Republicii şi Pri-mului ministru, urmat de renunţarea la cetăţenia romî-nă (am stat fără buletin şapte ani), citez "... în semn de protest faţă de abuzurile, ilegalităţile şi samavolniciile săvîrşite împotriva mea şi a intereselor mele şi ale fami-liei".
Au urmat cercetări, confiscarea puştii şi muniţiei de vînătoare (nerestituite pînă acum, în 2.OOO !), percheziţii, arestarea, închisoarea, judecarea şi condamnările (după ...eliberare !), toate cele posibile, confiscarea manuscrise-lor literare şi politice (cinci dintre ele încă nerestituite nici pînă acum, în 2.OOO !) şi, ca să scurtăm nesfîrşitul şir, confiscarea apartamentului şi executarea (oprită de tovară-şul Colonel Negrilă) evacuării din el...
De subliniat că pentru apartamentul confiscat ilegal la 28 mai 1988, am intentat proces împotriva Statului, potri-vit legii, dar dosarul zace zăcerea zăcutelor zăcăminte ză-uitate, la Tribunalul Bucureşti, unde judecători şi procurori ...echidistanţi şi apolitici, sînt peceriştii de soi !
În vremea asta, pupăndoşii care mă atacau spurcaţi, plini de gol şi impotenţă, nalţă ode şi imnuri gunoaielor istoriei construind Capitalismul şi declarîndu-se în public anticomunişti milenari, dacă nu ancestrali şi genetici ! La închisoare fiind eu, japiţa cea mare din comună, Primarul Ciotu şi Secretar de Partid, a trimis -la cererea conducerii închisorii- un răspuns tăios care mă caracteriza absolut şi total negativ, iar despre obiectul procesului cu Preşedintele şi Primul-ministru, se însăila că "...pretinde a fi proprieta-rul terenului" care-mi fusese cotropit de feudalo-ciocoi-mea peceristă.
O colegă, care oficiază funcţia de directoare a mea de după 1989, invitată de mine să suplinească la începutul carierii, după absolvirea liceului -şi să-şi facă, de fapt, o carieră- se întreabă consternată: "Aţi fost la închisoare ?!? Cînd ?" uitînd că soţul dumneaei a fost primul care m-a în-tîmpinat, la cîrciumă, în seara revenirii, 26 martie 1975, şi a povestit deseori cum m-a îmbrăţişat, ca semn, riscat în public, de preţuire şi, poate, de frondă împotriva Nedreptă-ţii crase, chiar de faţă cu nelipsiţii miliţieni ...
Trei ore şi 25 de minute m-a ţinut la săpuneală, în bi-roul său, tovarăşul Ion Dincă, înainte de a fi arestat; proba-bil, îi revenea dreptul de-a arăta cartonaşul, în cazul lui Scaraoschi-cel-mare-şi-fără-egal. Tovarăşul Alexoiu îmi spunea că la o şedinţă cu propagandiştii fusesem numit, în sală, ca exemplu negativ tipic, cu adăugarea calificativului derbedeu, pe lîngă celelalte, justificate sau nu, dar nedegradante: antipartinic, antistatal, anticomunist, contrarevoluţionar...
Se întrecea în confirmări Umflatul, cea mai nevino-vată şi ştearsă poreclă pe care i-am găsit-o bestiei, aflată în funcţia de inspector şcolar general. I-am plătit însă în ianu-arie 199O cînd, avînd neruşinata îndrăzneală să candideze la repetarea funcţiei, am declanşat o huiduire la scenă des-chisă (la care a participat activ şi colega directoare) cum nici n-am mai auzit să fi existat pe undeva; mîţa înjunghia-tă, cu poză de leu, n-a renunţat, n-a plecat, nu s-a sinucis; a ieşit gîmf şi dîmf să-şi pîrţîie meritele, pentru care candi-dează, înceţoşat probabil de cele două-trei susţineri la ram-pă, între care (vai, colega !) a unui distins profesor şi coleg (viitor) de inspectorat, Gheorghe Oprescu ...
Nu ştiu în ce colţ de văgăună voi fi nemurit sau uitat nedescifrat în amintirile tovarăşului Dincă, dar eu nu ştiu nici acum care este scriitorul şi care opera numit Pi-li-pi-de în care ar apărea chipul real luminos (nu hidos, egocen-tric şi ceţos, ca al meu !) al unui comunist adevărat cu care mă înghesuia, deseori balansînd o carte din imensul raft pe care îl avea în birou...
Uneori trecea cu privirea pe memoriul meu adresat Preşedintelui şi adnotat personal de acesta, cerîndu-mi să îmi definitivez poziţia, în sensul de a-mi retrage trei-patru cereri şi acuzaţii şi de-a accepta două sugestii (ale Preşe-dintelui ? ale sale ?): aceea de a face o nouă cerere de intrare, fără condiţii, în partid şi de a-mi primi buletinul de identitate şi livretul militar, expediate Preşedintelui (îm-preună cu epoleţii militari de ofiţer şi petliţele). În aceeaşi zi, ar fi urmat să fiu primit în partid la Cicăneşti, să reve-nim la Piteşti şi să mă întorc acasă cu doritul carnet, dar pămîntul cotropit de bestiile pe care le reprezenta şi le apăra mai-marele, nu-mi va fi restituit decît dacă am drep-tate în susţinerea mea de proprietar (că am act, adică, de proprietate), ceea ce va stabili ulterior o comisie. Dă, tale, pe călător izmene de frăţior ! Răspunsul a fost "NU", căci, ţăran cum sînt, nu-mi batjocoresc folclorul !
M-a condus amabil, respectuos, cu vorbe prieteneşti, mi-a dat telefonul său direct, rugîndu-mă să nu-l ocolesc oridecîte ori vin prin Piteşti.
Nu l-am ocolit, căci nici o dată nu m-a primit, nu
mi-a răspuns la cereri sau scrisori, la audienţe, nici la Pi-teşti, nici la Bucureşti... Am vrut, în schimb, să-l vizitez eu la închisoare, dar nu am putut suporta proiecţia întîlnirii, mai ales că era unul dintre principalii vinovaţi de victoria contrarevoluţiei, de răpirea, sechestrarea şi asasinarea mi-şelească a Preşedintelui.
Nu atunci m-a dezamăgit, ci la "Procesul celor patru mari" şi, mai ales, la închisoare, prin comportamentul la-mentabil de lepădare biblică, atît faţă de Preşedinte (şi Se-cretar General, pentru dumnealui), cît mai ales faţă de doc-trină; lamentîndu-se în genunchi zeilor, falsitate supremă, s-a neghinit indescifrabil.
Comportament similar a avut la Putere, în funcţie, to-varăşul Gheorghe Năstase, dar care şi-a permis (incredibile visu !) şi tăria (sau slăbiciunea ?) să-mi facă o vizită acasă, la cocioaba mea din Cicăneşti, lămurindu-se atunci -cînd nu mai avea atu-uri, devenit, el însuşi, victimă- de ce-i ziceam eu locuinţei... bordei ! Şi-a cerut scuze că nu a pu-tut rezolva cererile şi propunerile mele, dar m-a asigurat că citea cu atenţie toate scrisorile mele ...
Vă daţi seama cît de fericit puteam fi, ca orice om normal: scrisorile mele erau citite cu atenţie şi, poate, cu înduioşare personal de către Conducătorul judeţului ! Compătimeam ... împreună, am putea spune...
Iubire pentru alţii aveam, fiind comunist, deci altruist, iertător sînt din fire, ca fiu al mamei, ideal de bunătate şi înţelegere; aş putea avea nesăbuinţa să mă cred ... fericit ?



Naţionalism şi integrare


57. Întrebare: Aţi numit deseori, me-taforic, unic şi sugestiv, actul de inte-grare europeană a ţării noastre de după decembrie 1989. Explicaţi, vă rog, pe larg, poziţia dv., subliniind dacă este comunismul integrator, cum vi se repro-şa pînă în 1989, sau este naţionalist, cum vi se reproşează acum ?

Răspuns: Sînt iarăşi nevoit să corectez ipotezele în-trebării. Mie şi partidului meu nu mi se reproşa nimic, de-oarece nu existam oficial. Numai autorităţile -în prezenţa tăcută dar simpatizatoare a colegilor- îmi reproşau că sînt contrarevoluţionar şi antipartinic, iar după 1989, s-a afir-mat constant că am fost anticomunist şi ... dizident.
Nu am fost şi nu sînt nimic din toate acestea, ci doar antipecerist, cu precizarea că eram, în fapt, anti-ciocoime (nu uitaţi că de şapte ori am cerut intrarea în P.C.R. !).
Fiind comunist, nu pot fi integrator, ci naţionalist şi internaţionalist, ultimul termen însemnînd acceptarea colaborării între partide, naţiuni, popoare egale, care con-sideră patria şi statul suveran şi independent princi-palele valori ale comunităţii internaţionale, iar toate co-laborările internaţionale nu pot avea, sub nicio formă, sta-tut de stat, ci, cel mult, de organizaţie în care fiecare enti-tate are vot egal cu fiecare dintre toate celelalte, adică toţi egali, ci nu diferiţi în raport de cine-ştie-ce parametri năs-cociţi pentru deghizarea neocolonialismului imperialist !
De aceea am respins şi respingem formele interme-diare de autodesfiinţare de tip Valev sau Transcarpatia ori Sud-Ucraina, precum şi năstruşnicul concept imperial al Uniunii Europene pe care l-am numit, nu numai ca meta-foră, ci ca Godzilă plauzibilă, Imperiul Cotroman Ro-mano-German de la Strasbourg...
Integrarea în acest imperiu, propusă sau mai bine zis impusă nouă, este expresia unui neocolonialism barbar, iar acceptarea ei este o demenţă incalificabilă, de înaltă trădare, faţă de care trebuie, neapărat, reintrodusă şi aplica-tă pedeapsa capitală.
O asemenea catastrofă naţională nu trebuie admisă nici ca discuţie de cafenea. Acceptăm însă orice idee de unire cu ţări vecine şi prietene -cum ar fi, de exemplu, Iu-goslavia- într-o formă de colaborare statală supranaţională, cu condiţia sine qua non a egalităţii totale şi perfecte pe baza principiului "un stat - un vot" şi cu prezervarea, fără explicaţii, a dreptului de VETO.
Altfel noi vom fi, ca acum la Strasbourg, şapte pă-duchi rebegiţi alăturaţi celor 693 de elefanţi, mîndri, or-golioşi chiar, că le putem şuşoti, în front comun, cu pas propriu, tropăim, tropăim !
Atenţionez asupra faptului că, în ultimele două din-tre multele milenii de istorie a poporului nostru -dac, din Dacia- ne-am sacrificat în lupte, totdeauna pentru apăra-rea Vatrei, mai multe zeci de milioane de fii, cei mai tineri şi cei mai viteji şi-am înălţat la rang de Eroi pe conducă-torii lor întru împlinirea pohtei ce-am pohtit-o, anume re-cucerirea, menţinerea, consolidarea independenţei, ca a-cum să-i rugăm pe Barbari, aceiaşi pe care i-am fuscuit de-a lungul secolelor şi mileniilor- cu genuflexiuni adînci şi cu lacrimi în ochi- gîdilîndu-i slugarnic la rînză şi osînză, să ne primească, în pas de pripas, în tîrla lor, unde să ne zervudechească pentru orice truc, vreun necru-ţător, atotputernic, imens minuscul... CAM ...DE SUS !
Reamintesc uitatul, prăfuitul răspuns atît de actual, pe care ar trebui să-l despachetăm din cronici şi să ni-l punem motto, scut de taină şi mister, de frumuseţe şi bărbăţie, la orice afront de acaparare: Mă bucur să se lărgească imperiul tău, dar nu peste ţărişoara mea !






N.A.T.O. - Godzilă


58. Întrebare: N.A.T.O., eterna durere sau speranţă, ce reacţii vă provoacă ?

Răspuns: Ca orice organism, NATO se autodefi-neşte prin actul de constituire, confirmat cu definirea dată de fapte. În principiu -ar fi bine să reţinem- că, din per-spectivă istorică, orice fapt se defineşte prin actul său (juridic).
Prin constituire -deşi toată lumea cunoaşte şi recu-noaşte scopul şi caracterul agresive ale organizaţiei- NATO şi-a propus apărarea statelor membre în cazul unei agresiuni (în teritoriul lor).
Faptele NATO -în toţi cei peste 5O de ani de exis-tenţă- au definit şi au confirmat caracterul exclusiv agresiv şi barbar, toate provocările, măcelurile şi războaiele fiind îndreptate împotriva a nenumărate state din întreaga lume, fie că barbarii aparţineau tuturor statelor din OTAN, fie că numai unora -U.S.A., Anglia, Franţa, Belgia- culmea agre-siunii, prin amploare, forţe implicate, cruzimea atacurilor sau consecinţelor, fiind consemnată în Iugoslavia (cea mare) sau Iugoslavia cea mică, de fapt, Serbia. Dar este bine să ştim ori să nu uităm nici bestialităţile din Coreea, Vietnam, Libia, Irak dar mai ales să subliniem înfrîngerea meritată pe care au suferit-o, chiar în frunte cu generali fai-moşi, bestiile de peste Ocean în Coreea şi în Vietnam, ţări şi popoare pentru care nobilul titlu de Erou este prea mic...
După ce au ras din temelii teritorii întregi, cum ar fi Krajna, în măceluri care echivalează pe fasciştii germani, actualii fascişti, cu germanii între ei, au dezlănţuit, în fapt, cel de-al treilea război mondial, cumplitul măcel anti-sîrbesc din 1999, la care au participat toate statele lumii, unele ca beligerante agresoare, Serbia victimă, iar altele ca susţinătoare, active sau tacite (în cadrul Organizaţiei de Nimicire a Umanităţii - O.N.U.). Să notăm că această parte a celui de-al treilea măcel mondial este continuarea înce-putului cataclismului european din 1989 şi apoi irakian din 199O; lumea a intrat într-o gaură neagră dominată de Barbari...
Escaladarea agresiunii şi a vandalismului agresorilor fascişti din NATO revine ca răspundere majoră celor două mari puteri pozitive ale lumii contemporane - Republica Populară Chineză şi Rusia- membre permanente, cu drept de VETO, în Consiliul de Securitate, devenit Cuţitul de Scalpare, care n-au dat la timp peste rît nemernicilor. Pe plan mai profund, în viziune istorică, răspunderea o poartă popoarele celor două ţări la care se adaugă cel al agreso-rilor (dacă conglomeratul mozaical nord-american poate fi numit popor...)
Responsabile sînt, de asemenea, toate statele lu-mii şi, mai ales, cele din Consiliul de Securitate, care au transferat bandiţilor rolul de jandarm fascist.
De menţionat că ţara noastră, neimplicată în gene-ral, în milenara-i existenţă, în agresiuni sau în acţiuni mili-tare în afara graniţelor, a participat activ la agresiuni îm-potriva statelor suverane alături de barbari, împotriva victimelor, acoperindu-se de ruşine şi de ocară, defăimîn-du-ne istoria şi neamul, de cînd gunoaiele istoriei au ieşit la suprafaţă şi i s-au pus pe ochi...
Pete mari de pecingine vor rămîne pe obrazul nostru neobrăzat şi strîmb: Irak, Somalia, Angola, Bosnia, Albania (sora noastră din vechime), Serbia cu inima sa, Kosovo... Ne vor putea, oare, ierta sau uita bunii vecini şi prieteni, fraţi în vechi şi multe suferinţe, colaboratori de-votaţi la bine şi la greu ? (Am scris despre aceasta şi o poezie, publicată, dedicată tovarăşului Slodoban Miloşe-vici, Preşedintele-Erou). Mă înclin adînc în faţa Marelui Erou al Serbiei şi al Iugoslaviei, cum au făcut toţi concetă-ţenii săi care au arborat pe piepturile lor gata de sacrificiu ţinta pentru bestiile atacatoare, şi vă citesc poezia cu dedi-caţia Se dedică Eroului Naţional al Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, cu ocazia "Nopţilor de poezie de la Curtea de Argeş":

" SENVICI "


Nopţi -de-poezie lîngă Nopţi-de-groază:
Două vechi popoare se contrariază;

Au înscris, eroic, la Kosovopolie,
Pagină de aur în neagra istorie;
Înfrăţiţi prin moarte, înrudiţi prin sînge-
Azi, batjocorită, istoria plînge;

Basarabii cată mai adînc să intre
În pămîntul negru, greu de oseminte;
Mor şi înviază ca-n vise, pe moment,
Cînd vecinii cîntă sub bombardament;

S-a pornit Godzila să-i ucidă-n masă,
Căci viteazul moare, robit nu se lasă;

Lacomă, hidoasă şi descreierată,
Fiara Barbariei, crimei destinată,
Arde de dorinţa de-a-nghiţi un senvici
Din Eroul lumii, Slobod Miloşevici;


Ca orice jivină, cinică, haină,
Victimei Godzila inventează vină:
Că nu stă cuminte să o ciopîrţească
Şi-astfel să ajungă în borta-i diavolească;

De cînd sînt, Barbarii au rînjit în cor
"Moarte !" cui s-opune poftei oarbe-a lor;

-O, Godzilă, trage, port pe piept un semn -
Bestia ucide, eu şi mort sînt demn;
Nu ai, dezmăţato, (şi n-ai pricepe, dară),
Dragostea fierbinte şi jertfa pentru Ţară !

Ne-ascultăm vecinul şi-i deplîngem soarta,
Sîntem surzi la ruga-i şi facem pe moarta;
Frăţia de veacuri ne-am abandonat-o:
Sîrbii luptă singuri, Dacii-s slugi la NATO ...

Nopţi-de-poezie lîngă Nopţi-de-groază:
Două vechi popoare se contrariază.
("Vorbe", nr. 1 /1999).

Cum să numim flecăreala unui Prim-ministru care se angajează la înlăturarea din funcţie a Preşedintelui-Erou Slobodan Miloşevici, deşi ştie că toţi concetăţenii, în afara vînduţilor şi, poate, a oligofrenilor, îl aprobă, îl admiră şi-l iubesc pe Miloşevici Eliberatorul ?!?
Cel mai cumplit curs al demenţei conducerii noastre îl exprimă însă hotărîrea şi insistenţa bolnavă de a intra în gura lupului, adică NATO ! Remorcarea la trena de mă-celuri a metresei U.S.A. ar constitui de facto dispariţia nu numai ca forţă militară, ci şi ca entitate naţională a sta-tului nostru, care ar deveni un simplu poligon-groapă de gunoi pentru teatrul de războaie ale NATO şi în special ale USA, ceea ce ar însemna şi ţintă favorită a unor mari pu-teri militare (Rusia, poate Germania, poate altele din Sud, din Est, din Nord, din Sus ...)
De notat că, pentru prima oară s-a creat pericolul final al ştergerii pentru totdeauna, din orice preocupare, din orice inimă sau minte, a ideii de Unire a ţărilor romîne de pe pămîntul Daciei, dacă Romînia va fi îmbrîncită în Haz-naua Istoriei, NATO.
Rusiei îi revine misiunea de maximă urgenţă şi im-portanţă de-a opri flecărelile belzebuţilor care ne conduc şi înaintarea Godzilei pe pămîntul Daciei, mai ales că vreo jumătate se află sub "ocrotirea"-i directă. Poate că salva-rea Neamului Dacic va veni de la trista frumoasă Basa-rabie nefericită !
Suspectă este însă bălăbăneala rusească; poate un tratat secret a reglementat toată chestiunea, iar pe noi ne lasă să fîsîim ca proştii în căldare ...



Bolşevismul – suprema expresie a Democraţiei


59. Întrebare. Vă întreb acum despre cel mai controversat şi, poate, cel mai hulit termen-bolşevismul. Care este opinia dv. despre acest cuvînt, de ce îl resping, în egală măsură, Dreapta şi Stînga, atît -să nominalizăm- C. Coposu cît şi I. Iliescu?

Răspuns: Punctez, mai întîi, că dv. faceţi aceeaşi mare greşeală sau confuzie, pe care o fac de-a valma toţi ziariştii şi toţi politicienii, confundînd sau confuzionînd, prin disocieri ridicole, Dreapta cu Stînga, dovadă certă fiind nominalizările dv.
În realitate la noi nu există organizată oficial Stîn-ga, ci tot ceea ce există, peste o sută de găşti peceriste, este numai Dreapta, care are, este adevărat, două nuanţe: o Dreaptă istorică (Coposu - Cîmpeanu - Cunescu = trei C) şi o Dreaptă isterică (FSN, cu toate aripile lui: PDSR, PD., FSN, APR, PNR, PUNR, PRM), inclusiv nişte isme verzi şi verzulii; toate descind, fără excepţie, şi sînt organi-zaţii desprinse şi deghizate strategic din PCR, partea pozi-ţionată superior - ciocoimea.
Reţineţi, vă rog, nedumerirea retorică a oricărui citi-tor: cum să fie de stînga conducătorul contrarevoluţiei antisocialiste, antipopulare şi antinaţionale, care a lichidat expresia politică a stîngii - P.C.R. ?
Încă o dovadă peremptorie este respingerea în forme extrem de categorice, de către această "stîngă", a bolşevismului ! Deşi acesta, bolşevismul, este cea mai înalt cuprinzătoare expresie a principiului democratic în organizarea şi conducerea politică a societăţii.
Curent politic, principiu organizatoric, mod concret de conducere în partid şi în comunitate, bolşevismul ma-terializează ceea ce eu am numit calitatea supremă în politică: numărul.
Termenul însuşi, uşor de explicat, ne spune totul eti-mologic: больше "mai mare", în opoziţie cu меньше "mai mic", a marcat victoria celor mulţi -comuniştii auten-tici- împotriva celor puţini -slugile împăduchite printre co-munişti ale burgheziei (cei cunoscuţi deja de peste 15O de ani ca "social-democraţi").
Iată de ce întreg spectrul atotcuprinzător al politicii noastre -foarte îngust raportat la votanţi- neagă, insultă şi calomniază, la unison, cea mai frumoasă expresie a demo-craţiei în practica ei social-istorică - bolşevismul.
Experimentat, chiar cu multe erori, denaturări şi abu-zuri, bolşevismul a dat şi continuă să dea fiori adînc răscolitori şi ireversibili burgheziei şi pocitaniei menşevi-ce: social-democraţia.
Contaminaţi -gravisissime rerum !- de cumplita boală impusă de contrarevoluţie, am numit cretinomania, chiar "bolşevicii" hulesc bolşevismul, dovadă a lungului de-zastruos drum al întoarcerii la Socialism, care ne aşteaptă; căci cel mai mare rău posibil este, totuşi, cel făcut de tine însuţi ! Iată marea prăbuşire pe care a adus-o, la noi, 22 decembrie 1989 !
Exemple strălucite de reprezentanţi şi conducători bolşevici vor rămîne peste veacuri şi milenii: V.I.Lenin, I.V.Stalin, Mao-Tze-dun, Ciu-En-lai, Deng-Xiao-ping, Ho-Şi-Min, Fidel Castro, Kim Ir Sung, Gheorghi Dimi-trov, Todor Jivkov, Iosif Broz Tito iar la noi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.



Matca degradării Neamului


6O. Întrebare: Dacă există învinuiri temeinice, adică justificate, la adresa celor mulţi, pentru starea în care ne aflăm, care ar fi acestea ? Explicaţi-vă poziţia.

Răspuns: Pornind de la celebra exprimare a învinu-irii adresată comunităţilor, voi spune cu deplină certitudine că fiecare popor are conducătorii pe care îi merită. De aceea consider că nu sînt vinovaţi -în orice caz, nu în primul rînd şi în nici un caz în mod exclusiv- conducătorii care îşi execută mandatul, dat prin alegeri sau votare, cum este cazul Ce De Răului.
Pentru Răul imens şi atotcuprinzător în care ne-a cu-fundat contrarevoluţia antisocialistă din 22 decembrie 1989, definitivată la 3 şi 17 noiembrie 1996, vinovat ex-clusiv este segmentul majoritar al Poporului, adică Muncitorimea şi Ţărănimea, care formează, împreună, peste 8O % din electorat, iar prima vină este neimplicarea în ceea ce este mai important între esenţele fundamentale ale comunităţii: politica.
Fără vorbe mari, judecaţi: 25 % nu participă la votare (cu atît mai mult la alegeri, desigur), 25 % din voturi se aruncă la coş, prin esenţa antidemocratică a legii electorale (reţineţi că, în acest an, au fost validaţi în Consiliul jude-ţean din Argeş cinci consilieri, iar în Consiliul Local din Curtea de Argeş patru consilieri, cu cîte un vot, în vreme ce eu am fost respins cu … 1.825 de voturi !), deci nouă milioane (din 18) sînt şterşi din calcul. Din cele 5O pro-cente de participanţi, circa 5 % sînt adjudecate de gaşca numită PNŢCD, care conduce ... ţara !
Nici o altă învinuire nu mai este necesară, toate de-curgînd din această matcă a degradării neamului.
De precizat însă cauza acestei vini tragice axiale a neamului nostru, indusă de străini în miezul conştiinţei fiecăruia prin mistificarea şi alienarea folclorului, operă a permanent trădătorilor şi lepădătorilor intelectuali, toţi educaţi de circa trei-patru sute de ani la seva antidacică a centrelor fumigene-ceţogene de la Harkov, Kiev, Lwow, Buda, Pesta, Wien, Praha, Berlin, Paris, Roma, Milano...
Toţi, progenituri ulterioare antidacice, ne-au învăţat pe noi, întîii pe aceste meleaguri, că sîntem urmaşii urmaşi-lor noştri ! Şi, ca să fie siguri că ne însuşim ideile lor năs-truşnice, au ticluit o exprimare de tip folcloric, împotriva tăriilor noastre ancestrale nescrise, dar granitice: Dacă ai carte, ai parte ! Obligîndu-ne să citim, ca să avem parte, am ajuns să ştim numai ce au vrut să ne înveţe duşmanii şi demolatorii noştri ! Ar trebui să reflectăm, căci de acolo a putut să înceapă răsturnarea de proverbe.
Se împlineşte zisa: Fiecare pasăre pre limba ei piere ! Iar limba -principalul mijloc de comunicare între oameni (I.V. Stalin)- este unealta şi sabia, aripa şi lutul, adierea sau tornada cărturarilor, cei care, prefigurîndu-şi trădarea şi vina, îşi ocolesc acum numele şi renumele, evitînd ori ezitînd să-şi zică intelectuali, recurgînd la om-de-idei, om-de-spirit, spirit luminat sau chiar intelighenţia !



Evoluţia postdecembristă a peceriştilor


61.Întrebare: Cum au evoluat pece-riştii după 22 decembrie 1989 ?

Răspuns: Simplu de răspuns, toţi ştiu: au devenit, în public, ceea ce erau, de fapt, în secret: anticomunişti. Voi puncta cîteva exemple şocante, dar relevante pentru com-portament tipic.
Chiar în decembrie 1989, pe cînd eram conducătorul oficial, recunoscut, respectat, admirat şi invidiat al Revolu-ţiei din oraş, îl întîlnesc în faţa magazinului "Vidraru", pe unul dintre " iepurii" fugiţi din Primărie la 22 decembrie, un fel de "colaborator" de altfel, cunoscut de zeci de ani, chiar cel care mă anunţase în aprilie 1975, în faţa Căminu-lui cultural din Cicăneşti, în prezenţa lui Marin Stancu, re-prezentant al inspectoratului şcolar, de faptul că s-a hotărît, sub viza tovarăşului Prim-secretar Năstase, în mod oficial, la Comitetul judeţean, repunerea mea în drepturi...
La întrebarea de complezenţă, cu rol de bineţe, "Ce faceţi ?", eu răspund invariabil (şi acum) din acea zi a prăbuşirii istoriei, 22 decembrie 1989, cu vorbele clare, de mesaj intangibil, Lupt pentru construirea Socialis-mului ! "Ce faceţi ?!?", ripostează retoric tovarăşul Gheorghe Ologu, bine absorbit în nişte şpriţuri. "Lupt pentru construirea Socialismului !" repet provocator. Atunci am primit prima lovitură de topor, cred că era în 23 sau 24 decembrie 1989, în inima frunţii: "Al dracu' de Socialism !". Aşa îşi încheia o perioadă de trei-patru decenii de "muncă" profesională de activist, un "stîlp"al regimului: sub semnul ocării celei mari; acesta a fost drumul tuturor !
Cea mai mare surpriză, dintre cele dureroase, mi-a produs-o unul dintre "dascălii" mei politici, Gheorghe Pă-ceşilă. Mergeam, în acele zile ale lui decembrie-întunecat, în zona fabricii de pîine, cu treburi oficiale (eram un fel de ...Prim-secretar mai mare, doborîtor de... primi-secretari !). Brusc îmi apare în faţă (dumnealui locuieşte pe acolo) acest "dascăl", un tip plăcut, cu privire blîndă, de cadru didactic, prietenos şi, parcă în ce mă priveşte, prietenesc. "Ce faceţi, domnule ?!", mă salută prioritar, deşi nici-odată pînă atunci nu scăpasem ocazia de-a iniţia eu salutul mai vîrstnicului îndrumător politic.
N-am avut vreodată atac mai cumplit la adresa mea şi a bunului simţ general uman decît acest cuvînt insul-tător de spurcat. Răspund însă implacabil "Lupt pentru construirea Socialismului !"
- Socialismul ?!? Al dracu' să fie ! ( "E clar, gîn-desc, au toţi un răspuns-parolă, poate comandat").
Se surpau peste mine tăriile cerului, îmi secau rădă-cinile, se retrăgeau în deşerturile adîncurilor, dispărea ire-mediabil ozonul din Atmosferă, iar cuvintele viaţă, devo-tament, jurămînt, iubire, dăruire, deveneau simple za-ruri netrebnice: ele şi, o dată cu ele, eu deveneam pleavă, plevuşcă pe-o Pleaşă pleoştită sub plaiuri prăfuite sub ples-netul universal şi puterea vîntului turbat !
Atunci am hotărît să n-am alt răspuns la salut decît moartea peceriştilor: "Lupt pentru construirea Socia-lismului !" Dar tovarăşul Păceşilă şi-a reluat şi redibăcit atacul pînă la măiestrie, prin 1997, cînd a nuanţat formula-rea prin care m-a oripilat:
- Să trăieşti, domnule ! Cum o duceţi ? răspunse la salutul meu.
- Bine, mulţumesc. Lupt pentru construirea Socialismu- lui !
- Da, adăugă înţelept şi împăciuitor, furat de sinceritatea generalei revolte cotidiene împotriva CeDeRăului, deja hulit de toţi, n-am dus-o rău nici atunci !!!...
Nu mi-ar fi ajuns munţii, mările şi oceanele, Univer-sul însuşi, pentru un mortal reproş adecvat, motiv pentru care m-am mîngîiat în sine-mi că nu am fost totuşi murit atunci cînd tovarăşul o ducea bine şi-mi predica nevoia de altruism şi de jertfă pentru Cauză, în numele căreia -qui pro quo- eram dus deseori, căţel afurisit, la... reeducare.
Dezvălui acum un sfielnic gînd nemernic: la puşcărie fiind, adesea m-am străluminat cu amintirea preopinen-tului de-acum, dorind să afle că sînt acolo, căci astfel, imediat, aş fi fost liberat...
În 22 decembrie am găsit, în sertarul altui activist, deja prezent în discuţiile noastre, ciornele cu numele, date-le şi formulările privind tragerea la răspundere pentru acte-le huliganice ale celor din oraşul Curtea de Argeş care simpatizaseră cu mişcările contrarevoluţionare din perioa-da 16-22 decembrie; toate aveau, desigur, scopul legitim şi legal, să le apere ciocoilor Binele lor !
Punctez aici ceea ce le spuneam, zilnic, celor care frecventau Centrul Naţional de Rezistenţă (cum numea profesorul Gheorghe Piele locuinţa mea şi, mai ales, ce constituiam noi toţi, împreună) că victoria noastră în-seamnă, neapărat, supravieţuirea faţă de trădarea cioco-imii peceriste !
Supravieţuind, deşi proscris general, activ şi energic, am putut rămîne viu şi după condamnarea la moarte pe care mi-a executat-o tovarăşul Păceşilă prin replica dureros de îngăduitoare, semn că am datoria să supravieţuiesc şi contrarevoluţiei antisocialiste. O voi face: fie cu fapta, fie cu gîndul, fie cu dorul, fie cu cuvîntul, fie cu visul. Dacă citiţi prezenta, aveţi dovada victoriei mele. E datoria mea sfîntă pentru secolele şi mileniile următoare, ale Pla-netei noastre şi ale altora, căci pretutindeni, pentru oameni sau pentru neoameni, trebuie să învingă umanismul în democraţie, adică Socialismul.



Există şi pecerişti pozitivi !


62. Întrebare: Nu mă aşteptam, recu-nosc resemnat, să existe pecerişti pe care să-i vorbiţi de bine; mai există şi alţii ?

Răspuns: O, desigur, dar nu eu îi vorbesc de bine, ci viaţa lor îi prezintă astfel, prin ceea ce au realizat, respec-tîndu-şi jurămîntul dat şi subsemnat, faţă de partidul care
i-a făcut tari şi mari.
În urmă cu 35 de ani am cunoscut la Cicăneşti, în casa unui coleg, Corneliu Popescu, un tînăr simpatic, iscu-sit meşter instalator, care peste vreo 2O de ani era Prim-secretar şi Primar la Curtea de Argeş. După vreo zece-cincisprezece ani i-am trimis o scrisoare propunînd o solu-ţie concretă pentru reluarea şi terminarea construcţiei spi-talului local, angajîndu-mă ca eu să formez şi să conduc un Comitet cetăţenesc în acest scop; mă mutasem de curînd cu domiciliul în oraş şi aveam o bogată experienţă şi sete de acţiuni obşteşti.
Deşi prim-secretar -care ştia deci ce bandit îi scrie, eu fiind cunoscut printre partizii de frunte ca iapa popii- n-a pus la coş hîrtia, ci m-a invitat la birou (nu ne mai cunoşteam personal) şi, după o mică discuţie protocolară, la un semn al său, au intrat în sală (după cum mi i-a prezentat) membri Comitetului de partid şi ai Comitetului Executiv orăşenesc şi am asistat stupefiat la o prea aspră dojană -mai cumplită fiindcă se oficia în prezenţa Tartoru-lui şef, din cauză că nu ei, ci "acest tovarăş, profesor şi cetăţean excepţional, a venit cu soluţia salvatoare pentru spitalul care zace părăsit ca odinioară Mănăstirea ..."
Mi-a mulţumit şi m-a condus la ieşire, după care s-a întors la coechipierii săi, care respirau uşuraţi că scăpaseră de teroarea Banditului care-i ţintuise în scaunele-tronuri de competenţă şi autoritate. Am găsit, iată, prilejul să mă "re-vanşez", cu toate că Primul-secretar, Nicolae Zevedei se numea, îşi făcuse doar datoria sa înaltă de comunist (eu aşa l-am socotit atunci), ceea ce nu vedeam în fiecare de-ceniu. (Un coleg de profesie, incredibil, dar adevărat, îi ţi-ne la loc de cinste şi acum, în 2.OOO, portretul pe post de icoană în casă, pentru un bine, legal, făcut, în urmă cu vreo douăzeci de ani).
L-am reîntîlnit, ca adversar, la "alegerile" din 1996 pentru funcţia de Primar al oraşului. N-a avut clarviziunea şi eleganţa de altă dată şi în plus era exponentul Contrare-voluţiei; se îngrăşase şi se prezenta ca patron (ce cuvînt oribil !) dacă nu mă înşel, pe la Piteşti; a acceptat să se bată şi cu burghezii din propriile tabere, între care tovară-şul V. Mohan, şi cu mine, deşi eu am marcat în general că ei, cei 2O de adversari, reprezintă ciocoimea contrare-voluţionară, iar eu alternativa. Dacă ar fi fost alegeri ci nu votare, ei toţi ar fi obţinut 3-5 % din voturi, împreună; mascarada însă a fost totală: eu am obţinut 98 de voturi (din peste 28.OOO de votanţi)...
În studenţie aveam un colaborator (şef, de fapt şi numai în intimitate l-am gîndit de "colaborator") la U.T.C. şi Asociaţia studenţilor, cadru didactic universitar, serios, echilibrat, îndatoritor, sever şi prietenos, blînd şi înţelegă-tor, cu glas ondulat şi mîngîietor, care mă "fotografiase" corect, după cum am observat atunci şi o cred şi acum.
Mă susţinea să fiu primit în partid, înfruntîndu-i pe adversari, dar n-a putut nimeni trece peste legionarii-pece-rişti din comună (şi de peste tot); aceasta însă nu l-a împie-dicat să-mi încredinţeze orice sarcină (deşi nu aveam func-ţii pe linie de UTC) şi să-mi acorde drepturile ori cinstirea şi recunoaşterea care mi se cuveneau ori mai mult decît atît. Ştiu că pentru aceasta se "bătea" cu secretarii de partid şi cu şefa cadrelor, iar unul dintre secretarii pe institut, profesorul Iosif Rişavi, mă preţuia în mod deosebit, ca şi rectorul însuşi, profesorul doctor docent Anghel Mano-lache.
Am lucrat intens şi multilateral în Asociaţia studenţi-lor (în comisiile Socială, Culturală, Organizatorică), asigu-rînd, între altele, nominalizarea şi distribuirea ajutoarelor materiale pentru studenţii săraci ori pentru cei merituoşi. Mă văzuse, desigur, că am degetele ieşite prin pantofii dă-ruiţi de profesorul Victor Stoleru, impetuosul asistent de la Literatura romînă, ştia că palton nu am avut niciodată (în anul I, mi-am cumpărat primul pardesiu din viaţa mea -şi singurul pînă astăzi- cu banii de la fratele meu Costel, muncitor forestier, pe Topolog, la Stîna Mare) şi nici cos-tum. Tovarăşul Gheorghe Z. Ionescu, aşa se numeşte co-munistul cel adevărat de la Universitatea Bucureşti, luînd acordul Preşedintelui Octavian Păun şi al Secretarului Gheorghe Curcă, ambii profesori, de aleasă ţinută, superi-orii mei în Consiliul Asociaţiei (cu 2.4OO de studenţi), care mă aprobau şi chiar mă elogiau fără jenă, deşi eram ca un ciumete în evidenţele Partidului şi Cadrelor, mi-a adău-gat numele în tabelul cu zecile de studenţi beneficiari, în-tocmit cu maximă rigoare şi responsabilitate de mine, în colaborare, mai ales, cu marele prieten, Ion C. Ştefan, ac-tualul poet şi prozator (locuieşte la Bucureşti).
Am fost chemat urgent (eu nu ştiam de adaosul din tabel) la magazinul "Confecţia" de pe Calea Victoriei, colţ cu "6 Martie", vizavi de Librăria Academiei, m-am dus fără nici o teamă ştiind că nu am greşit şi m-am întors des-cumpănit, potopit de fericire, cu primul meu costum, pri-mul palton, prima cravată, primii pantofi ai mei, parte din al nostru pentru care muncisem, daruri de la Popor, prin extraordinara politică de construire a Socialismului, pe ca-re o înfăptuia partidul muncitorilor şi ţăranilor... De fie-care dată cînd cerşesc acum cîte un dram de izbîndă cuve-nită, mă gîndesc la mizeria din viaţa studenţilor de astăzi, copiii noştri, şi reînnoiesc jurămîntul dat pentru vecie, fără carnet şi fără onoruri, ideii de Libertate, Dreptate şi umanism, în desăvîrşirea lor, adică Socialismului, ca materializare a doctrinei comuniste... Numai prin ea, cu ea, pentru ea voi trăi; luaţi aminte, cei mulţi şi obidiţi, exploataţi şi înjosiţi, salvarea voastră este una şi numai una singură: doctrina comunistă
Din păcate, tovarăşul Ionescu nu a acceptat să cola-boreze la Partidul Comuniştilor după 1989, cu toate că îmi ştia şi îmi preţuia şi lupta din ilegalitate (cum scăpase, prin anii 7O, un gras de la judeţ, Ilie Purcel, nume cu renu-me); este singurul care a încercat chiar să mă viziteze la în-chisoare. Bandiţii însă (eu le restitui întotdeauna epitelele, nedorind să rămîn dator !) nu au permis un contact între noi; comportamentul său impecabil îl înscrisese, probabil, şi pe dumnealui pe vreo listă ...



„Părţile sociale” şi Socialismul


63. Întrebare: Discutînd despre propri-etate, aţi dezvăluit cel mai uluitor con-cept al doctrinei comuniste, Socialismul fiind -după dv.- singura societate care apără cu adevărat proprietatea. Refe-rirea la "părţile sociale" este, de ase-menea, unică la noi.

Răspuns: Da, şi normal se petrecea aceasta pentru că nimeni din găştile peceriste, singure atotconducătoare, nu acceptă să se mai ştie şi să se vorbească despre proprieta-tea particulară, privată, din întreaga economie socialistă de la noi, proprietari fiind toţi cei 12.ooo.ooo de angajaţi, caz unic în sistemul socialist.



„Privatizarea” specifică Socialismului


64. Întrebare: Unic a fost şi modul dv. de reacţie la introducerea acestui fel de proprietate.

Răspuns: În adevăr, în toţi anii cînd a fost obliga-toriu sistemul cumpărării părţilor sociale (denumire abso-lut improprie), dar nu legal obligatoriu, eu nu am accep-tat şi nu am plătit nici o parte socială, dar nu eram sin-gurul (doar în Sindicat eram singurul angajat din Romînia, neînscris !), căci în aceeaşi situaţie se afla colega, tovarăşa profesoară Gabriela Pelinescu şi, probabil, deşi nu am auzit, şi alţii din toată ţara.
"De ce ?" vă observ întrebarea. Pentru că întreaga avuţie de stat din economia naţională era deja proprie-tate a noastră prin Constituţie, ca "bunuri ale întregului popor", iar a cumpăra ceea ce era al nostru îmi părea un joc stupid, periculos şi paradoxal, de tip calambur, care ne transforma, pe toţi şi pe fiecare, în evrei întorşi.
M-am opus nu numai de facto, ci şi de jure, contes-tînd legalitatea jefuirii salariilor noastre, precum şi politic, făcînd pledoarie contra invenţiei diabolice, menită să ne facă... dubli proprietari !
Şi-au luat seama ciocoii şi au schimbat legea (multe legi s-au schimbat la intervenţia sau ca pedepsire a mea), părţile sociale devenind obligatorii, în mod legal. Prin aceasta Capitalismul era instalat de drept şi de plano la noi făcînd inacceptabilă, ridicolă şi imposibilă contrarevoluţia, -ea fiind deja înfăptuită în economie, prin aberaţiile pece-riste -nu ştiu de ce admise de către Preşedinte- care au început cu măscărirea unor restaurante predate hoţilor de-veniţi... mandatari ! Aceştia au reprezentat primul element, nu ştiu dacă plănuit, dar oricum real şi eficient, al intro-ducerii Capitalismului prin nefericita admitere a Clauzei defăimate, impusă nouă după august 1968.
Cînd străinii şi-au văzut măcelul decembrist împlinit, au rămas blocaţi în faţa problemei-cheie a Capitalismului -capitalul- care nu putea fi sporit în buzunarele infractori-lor, căci economia avea, în totalitate, pe toţi cetăţenii, de două ori, proprietari. De aceea contrarevoluţia şi-a început partea economică cu exproprierea proprietarilor şi naţi-onalizarea întregii proprietăţi industriale mixte (de stat, cooperatiste –de producţie, agricole, comerciale, prestări de servicii), oamenii muncii fiind despăgubiţi prin restitu-irea fondurilor investite, dar nu şi cu adaosurile legale, fie-care primind de la valoarea de 1/2 dintr-un autoturism pînă la un întreg şi chiar mai mult. Gîndiţi-vă, aceasta înseamnă de la şase la douăsprezece milioane de autoturisme (sau a-partamente) ! Nimeni, dar absolut nimeni, nu vorbeşte de-spre aceasta; totul este tabu, ca şi comandarea contrarevo-luţiei de la spurcatul microfon din München al "Latrinei".
Astfel, deposedaţi, proprietarii s-au bucurat pentru "cîştigul" imediat, iar aceasta a pregătit jaful cel mare, rea-lizat prin inventarea "certificatelor de proprietate", care aveau, la început, o valoare nominală -şi reală- de un milion de lei, dar care au fost apoi -şi sînt- achiziţionate, de către competenţi infractori, pe nimic -am auzit chiar şi de 5O.OOO lei, adică vreo zece lei în valoarea reală, deşi prin sporul produs, socotită şi devalorizarea, acum în anul 2.OOO, un certificat ar trebui să valoreze cel puţin 3O.OOO.OOO lei. Dar cum se mai îmbogăţeau infrac-torii ?!?



Alegere şi votare


65. Întrebare: Am remarcat că vă referiţi, întotdeauna, la alegeri cu ghilimele şi îi opuneţi termenul "votare". Ce disocieri explică această opinie, scuzaţi sublinie-rea, iarăşi singulară ?

Răspuns: Vă mulţumesc şi vă felicit pentru sesizarea disocierii şi pentru sublinierea poziţiei noastre, ceea ce vă onorează, iar pe noi ne încîntă.
Cei doi termeni nu numai că sînt diferiţi, dar ei sînt opuşi, formînd, în existenţa noastră ante- şi post-decem-bristă o serie antonimică perfectă. Uşor de explicat este termenul cel mai puţin uzitat: votare. El exprimă acţiunea tehnică, de lucru manual, prin care fiecare luăm buletinul de vot, îl deschidem undeva şi, după ce aplicăm iute ştampila, de teamă că se va usca tuşul (care ne mai trebuie şi pentru celelalte buletine, fiindcă nu putem fi acreditaţi cu nemărginita încredere de-a avea, în cabine, tuşierele pe care le au membrii Comisiilor pe mesele lor !), împache-tăm şi dăm drumul buletinelor într-o urnă, nemaiputînd şti nimic dacă aceste buletine sau altele vor mai fi deschise şi numărate sau dacă rezultatele numărătorilor din localităţi vor fi însumate pe judeţe sau alte cifre prestabilite; nimeni niciodată nu a publicat, după 22 decembrie 1989, rezulta-tele votărilor pe localităţi...
Această operaţie manuală, mecanică, nu are nimic co-mun, nici tangenţial, cu ceea ce se numeşte, dar nu se găseşte, alegere ! Nefiind implicaţi în politică, oamenii muncii nu ştiu că, obiectiv, nu au ce alege, şi-şi fac, zadar-nic, reproşuri că n-au reuşit să se orienteze corect. Nu au ce alege, căci alegerea este un act raţional, de săvîrşit cu mintea, ci nu cu mîna şi nici chiar cu inima, fiindcă nu este şi nici nu trebuie să fie nici emoţional.
Ca să pui în funcţie raţiunea ai nevoie de cel puţin două soluţii, spre a realiza comparaţia şi alegerea. Cum so-luţiile politice sînt patru -Capitalism, Oportunism, Fas-cism, Socialism- din care trei de-o esenţă (Robie) şi cea de-a patra de alta (Libertate), pentru a alege votantul tre-buie să aibă, neapărat, variante din ambele alternative. Dar, vai, tot ce am avut noi în buletinele de vot, de la 5 martie 1961, dacă am reţinut bine, (cînd am votat eu pentru prima dată) şi pînă astăzi (cu excepţiile ultimului deceniu unde am fost eu însumi candidat) a reprezentat o variantă unică. De aceea am afirmat că noi sîntem ţara (care îi întrecem şi pe turci) cu cea mai cruntă reprimare a alternativei politice.
"Vina ?!?" Vina aparţine celor mulţi, cum din bun simţ înţelegem că nu hoţii sînt vinovaţi -cum o spun adesea, insistent, în public, zavragiii- ci aceia care îi obligă să fure (pentru că nu au locuri de muncă sau pămînt).
Soluţia este foarte simplă: momentan oamenii mun-cii să candideze ca independenţi (iată explicaţia candida-turii mele la "alegerile" locale, judeţene, parlamentare şi prezidenţiale ca independent), iar în timp să se organizeze de sine şi pentru sine, sub aspect politic, pe unicul prin-cipiu politic, al claselor sociale, adică, simplu spus, să intre în partidul comuniştilor, lăsîndu-i pe candidaţii celor 1OO de partide să fie votaţi de categoriile lor sociale, care pot obţine, împreună, 1 - 3 % din voturi.
Am exclus din calcul 1O-12 % pătura intelectualităţii care, dacă vrea să-şi asigure o existenţă onorabilă şi o recunoaştere adecvată, trebuie să-şi părăsească tentaţia ge-netică a trădării şi oportunismului şi să se întoarcă cu faţa la izvoare: ţărănimea şi muncitorimea.
Concret, aceasta ar însemna că intelectualitatea trebu-ie să recunoască esenţialul pentru caracterul democratic al constituirii Puterii: prezenţa în Putere a tuturor ca-tegoriilor sociale, proporţional cu întinderea lor.
Observaţi, vă rog, modul absolut nelimitat în care concepem Democraţia, Puterea şi alegerea: nu excludem pe ciocoi, pe burghezi, pe moşieri, pe nimeni. Facem pre-cizarea însă că nu acceptăm pe extremişti (cei care neagă dreptul la existenţă al altora) şi pe fascişti (cei care îi împiedică efectiv pe ceilalţi să-şi exercite drepturile, folosind pentru aceasta nu politica, ci forţa, cum spune un coleg de profesie, a cărui armă de luptă politică, singura eficientă şi necesară, la noi, ar fi ... cura de mitralieră !)
Deci, în noiembrie 2.OOO vom avea votare (ca mereu), ci nu ...alegeri !



Adversitate şi duşmănie


66. Întrebare: Aveţi, din nou sin-gular, un concept ciudat despre adversi -tate şi duşmănie în politică. Prezentaţi, vă rugăm, esenţa acestui concept.

Răspuns: Totul este simplu şi decurge firesc din doctrina comunistă -conceptul global şi indestructibil de-spre Libertate.
Fiind un sistem de concepţii şi idei despre organi-zarea şi conducerea societăţii, politica este nu numai accesibilă, ci, mai ales, necesară fiecărui cetăţean, claselor sociale, comunităţii în întregul ei, poporului.
Eu am devenit politician -cum mi-a plăcut să mi se spună din adolescenţă, ori să mă numesc eu însumi- la 13 ani şi jumătate, în 18 decembrie 1955, cînd am fost primit în Uniunea Tineretului Muncitor, în urma unui sever "exa-men", datorat lui Gheorghe Caravan, Prim-secretarul de atunci al raionului, pe care l-am întîlnit, spre bucuria mea, după decembrie 1989- care a confirmat că pot primi înaltul titlu (deşi nu aveam vîrsta minimă absolut obligatorie), dar şi cu sprijinul secretarului UTM pe comună, Ion Aldea.
Ca politician comunist ştiu şi am acceptat întotdea-una fără rezerve că orice om liber recunoaşte altora tot ce pretinde pentru sine, astfel încît orice grupare politi-că se transformă faţă de fiecare şi faţă de toate celelalte în adversar.
La înţelesul noţional corect şi deplin nu ajung însă, în epoca noastră, decît foarte puţini, ca oameni, persoane fizice, şi nici unul dintre partidele post-decembriste, toate - fiind în fapt organizaţii deghizate ale P.C.R.- sînt exclu-siviste, totalitare, extremiste, dictatoriale, tiranice, despoti-ce, iar unele chiar fasciste, începutul fiind sesizabil (şi sesizat de mine în scris, oficial, în septembrie 1989 !) în comportamentul antedecembrist al unor ciocoi, cu rang înalt în conducerea de Partid şi de Stat.
Întru acestea să nu uităm: P.C.R.ăul, în nume pro-priu, era "forţa politică conducătoare"; deghizat, la prima culoare, cerea "Să demolăm structurile !", la cea de-a doua culoare hămăia "Izgoniţi lupii !", urmată de fascismul pur (chiar dacă, într-o formă, îşi zice P.N.L.-plat) în expresia neîndoielnică şi clară "Comuniştii trebuie exterminaţi !", lătrată chiar de către cei care erau, mai ieri, gata să te ... extermine dacă nu erai ... pecerist !
Adversitatea este cea mai curată, mai blîndă, mai frumoasă, mai necesară şi mai respectabilă relaţie de colaborare în politică. Ea înseamnă, etimologic vorbind şi noţional, "opinia mea faţă de a ta"; nimic mai delicat, mai prietenos şi mai necesar !
Astfel de opinii, ca nuanţe, infinite, dar ca tipuri des-chise sînt două: una pro-capitalistă, iar alta pro-socialis-tă, ambele fiind egal admisibile, dacă nu sînt extremiste sau fasciste.
Alte două tipuri mai există: una vulpească – oportu-nismul, cuprinzîndu-i pe capitaliştii autonumiţi "social-de-mocraţi" ("democraţia socială" este o gogomănie ridicolă, lipsită de orice sens, rudă bună cu oligofrenia), iar alta lu-pească -violentă, fascistă, legionară, care neagă în fapt orice politică, ea vrînd să domine exclusiv, folosind pentru aceasta, forţa, acea incredibilă "cură de mitralieră", expre-sia decrepitudinii scrîntite şi a scrîntelii decrepite ...
Considerăm pe toţi politicienii şi partidele care ne re-cunosc, drept adversari, cu care vrem şi ne place să cre-dem că putem lupta (pentru cucerirea Puterii, desigur), hotărîţi să-i învingem şi să-i respectăm ca învinşi, iar pe toţi politicienii şi partidele care ne exclud, drept duşmani, pe care, din vina exclusivă a lor, îi negăm şi îi vom des-fiinţa cînd Puterea ne va aparţine.
Înţeleg că vreţi exemple; cu plăcere şi îndatorire. După 22 decembrie şi pînă astăzi nu avem adversari, cel puţin între partidele parlamentare, căci nici unul nu şi-a exprimat o opinie rezonabilă privind înregistrarea oficială a noastră, ca partid politic organizat, existent şi activ. Dintre cele neparlamentare putem numi: Partidul Socialist Romîn (al tovarăşului profesor Florian Petrescu, în prezent condus de tovarăşul Vasile Orleanu), Partidul Socialist Muncitoresc Romîn (al tovarăşilor Pandele şi Mihai Petre Romulus), Partidul Muncitoresc Romîn (al lui Ion Niculae Cristian) precum şi partidele comuniste (cele cinci nead-mise la înregistrare de către justiţia contrarevoluţionară, inclusiv P.C.R.-Tîrgu Jiu, al tovarăşului Victor Hîncu).
Duşmani sînt cei care nu-şi cunosc şi nu-şi recunosc statutul de adversar.
Dintre oamenii politici ne-comunişti, unul singur s-a afirmat public, drept adversar rezonabil, plăcut, distins şi prietenos: Ioan Raţiu. Îmi fac o plăcută datorie de onoare să confirm respectul şi consideraţia pentru memoria sa, cum i-am comunicat şi personal, apreciindu-l şi admirîn-du-l pentru conceptul neîntinat, în esenţele lui, despre De-mocraţie, pentru aprecierea nuanţată a personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu.
Destăinui că, la întîlnirile noastre, nesecrete, distin-sul om politic Ioan Raţiu (pe care l-am votat la Preşedinţie în 199O) mi-a exprimat respect şi chiar simpatie pentru activitatea mea de comunist, mai ales pentru latura naţi-onală şi patriotică, nesupărîndu-se nici pentru refuzul şi nici pentru motivarea acestuia, cînd m-a chemat în condu-cerea P.N.Ţ. (aflînd că am fost adversar al P.C.R., neştiind că am fost, sînt şi voi fi comunist...).
Comparaţi, dacă vreţi, atitudinea acestui om politic –de toţi considerat a fi de dreapta- cu a altui politician, Adrian Păunescu –cel mai mare poet romîn în viaţă- consi-derat, iarăşi de toţi, a fi de stînga (ce eroare ridicolă !) care, ca şef de ziar, ne apostrofa întrebînd Comuniştii nu se mai termină ? sau trompetînd, cît ţine pagina, cu roşu şi majus-cule COMUNISMUL NU MAI ARE VIITOR !



Decretele ridicole


67. Întrebare: Ce este cu decretele ridicole despre care aţi scris şi aţi vorbit deseori ?

Răspuns: Menţionînd că am numit astfel atunci acele decrete, pe cînd pupăndoşii făceau arie în palme, scurte-n gît, noduli în clape şi-şi ţăndăreau rotula, încovri-gîndu-se în temeneli, devenind astăzi competenţii con-structori ai Capitalismului...
Decretele ridicole au fost lovituri crunte sub centu-ră, date maselor populare, membrilor de rînd ai P.C.R. şi iubitorilor devotaţi ai Socialismului, aducînd în acelaşi timp apă la moara clevetitorilor în sec de tipul "Latri-nei"...
Unul dintre decrete ne obliga, stupid şi paradoxal, să ne spunem tovarăşe, ceea ce era revoltător la culme, căci, firesc, normal, simplu, respectuos şi plăcut ne spuneam cum ne simţeam: tovarăşe.
Jigodiile, jivinele, jagardelele, javrele, jigăniile nu-şi mai ziceau demult aşa (şi nici nu şi-au zis) căci decretul, pe cît de ridicol, pe atît lipsit de ... decret era !
N-am spus nici o dată spurcata vorbă "domnule" de-cît duşmanilor Socialismului şi ai Omului în general: burghezilor şi popilor (pe aceştia, în calitatea cetăţeneas-că, domestică, i-am onorat respectuos, ca nimeni, şi le zic "Prea cucernice"), dar am atacat virulent decretul, spre stupefacţia autorităţilor, care, rarissime visu, nu aveau nimic a-mi reproşa, dar gîndeau, desigur -cum mi-a arun-cat Umflatu în obraz în noiembrie 1976, că am muncit pentru şcoală şi pentru comună, pentru societate, în general, în mod special, ca prin aceasta să mă pot apăra, în cazul judecăţilor viitoare.
Cum să obligi pe cineva să rostească cuvîntul-dor, cuvîntul-alean, cuvîntul-dragoste, cuvîntul-viaţă, cuvîntul-desăvîrşire, cuvîntul-sublim, cînd acesta îi curge de la sine din străfunduri, din orice şi cu orice picătură şi fărîmă a vieţii ? Bestiile care-l ţineau prizonier pe Preşedinte i-au vîrît sub nas această supremă insultă la adresa Socialis-mului, care tindea să demoleze în totul construcţia-mira-col: societatea Frumosului împlinit.
Mai mult decît orice, cuvîntul-nectar, cuvîntul-apă-vie, tovarăşe ne vine de la Tărtăria, de opt milenii, fundament de cremene şi amnar al rostirii şi rostuirii dintîi de pe Terra, cînd toate celelalte nu erau nici rădăcini, nici tulpini, nici flori şi nici fructe imaginate cu seminţe ...
Tovar -muncă şi obiect al muncii în limba dacă- in-strumentul ridicării Omului din ţărînă, al dezîncovoierii lui, este centrul comunicării speciei, deci al relaţiei dintre toţi şi toate, cuvînt-miracol, preluat de limbile surori ale dacăi -paleoslava, paleogreaca - precum şi de fiicele înstrăinate -hitita, sanscrita, etrusca, pelasga, latina- este blazonul nostru de cea mai înaltă onoare, pentru care nu poate exista obligaţie, deci decret, care devine, dacă vine, stînd pe vine, plin de vine, indestructibil, ridicol !
Am scris autorităţilor şi nu m-am supărat de ne-răspuns ori de neînţelegere ...
Dar cine nu murmură cu plăcere şi respect, cu încîn-tare şi nostalgie, o dată cu secolele trecute, unul după altul:

Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru Vodă trece
Cu tovarăşi zece

sau o dată cu Eminescu:

Ce frumos era în crînguri,
Cînd cu ea ne-am prins tovarăşi;
De unde eşti, revino iarăşi
Să fim singuri !

Un cumplitisim decret ridicol a fost cel cu condam-narea ţăranului pentru accidentala valorificare a drep-tului sfînt de proprietar care îşi vinde ori îşi friptureşte viţelul propriu.
Aş putea spune că întreaga catastrofă a neamului nostru, începută la 22 decembrie 1989, de aici porneşte şi, pentru că, mai mult decît convingerile mele, contează fap-tele pe care ar trebui să le ştie şi să nu le uite urmaşii de peste multe decenii şi secole, ba chiar şi milenii, vă voi prezenta un fapt autentic, pe care acum, fiindcă trăiesc, îl pot confirma toţi consătenii din Urecheşti, satul meu natal.
Nenea Ion Dicăl, fiu şi nepot de eroi de la Războaiele cele mari, el însuşi Erou-Veteran de la cel de-al doilea Mă-cel Mondial, om cu minte clară şi inimă înaltă, cu vorbă rotundă, deschisă şi frumoasă, m-a rugat să-l ajut spre a-şi rezolva un caz grav pentru dînsul şi "fomeia" sa, anume să scape de o vacă, parcă turbată, rea şi violentă, care le pu-nea viaţa în pericol dumnealor, cum a făcut-o deja cu bie-tul Nenea Lampie, vecinul.
Am scris (ca de alte multe zeci de mii de ori, pentrru cetăţeni din judeţ şi din alte judeţe) cereri, plîngeri, contes-taţii, memorii, reveniri, ameninţări, rugăminţi, declaraţii de război, insinuări, blesteme, pînă mi s-au buricit deştele şi
s-a uscat seva umoristico-tragico-ilară, dar nimeni nu-l ajuta pe Nenea Ion, ciocoii pecerişti vomîndu-şi răspunsu-rile cu silă, dispreţ, atenţionări şi trimiteri la asprimea legii...
Dator pentru o replică înaltă, de zeu, dată mie de Nenea Ion, (care este socrul fratelui meu, Costel,) privind construirea şcolii la Urecheşti, mărturisesc acum, cu o des-chisă şi profundă mea culpa, că i-am confirmat ca înţelept şi lipsit de primejdii, gîndul de-a duce în pădure vaca (ceea ce, în secret, mă bucura nespus de mult, ca simbol al dege-nerării Epocii, degenerare pe care o doream confirmată prin fapte certe, indubitabile, evidente pentru conducere) pentru a o lăsa legată acolo, apreciind ca mai înţelepte ji-găniile pădurii din Pîrău ăl Mare, decît jagardelele de stat şi de partid, îndelung sîcîite, dar fără succes ...
Ne-am bucurat peste cîteva zile amîndoi şi ne-am plîns soarta, fericindu-le pe fiarele înţelepte şi iertătoare ale pădurii care au scos din chinuri -vorba lui Galaction- pe sărmana cornută faţă de care se condamna Nea Ion însuşi, pentru care a început o nouă cavalcadă -nevoia de-a demonstra că lupii, ci nu lupoii - i-au salvat vaca şi de unde...
Juristul din mine, îndelung tracasat de bandiţi, şi sfă-tuitorul de decenii al năpăstuiţilor, au găsit la timp soluţi-ile, iar autojefuirea s-a încheiat cu, aşa de relativul, bine... Demonstrasem răsturnarea de proverbe, incriminînd şi punînd în chingi înţelepciunea ancestrală bătută-n neste-mate, acum ruginite: I-a fătat vaca ... (Înţelepciunea aceasta am cules-o de la un consătean, Vasile Onea, mare meşter de vorbe sucite-răsucite).
Un alt decret ridicol, desăvîrşit de incredibil, este cel referitor la circulaţia alternativă cu numerele pare şi impare ale autoturismelor; cred că pentru această invenţie denigrantă şi-au adus contribuţia toate eminenţele cenuşii ale Occidentului capitalist şi imperialist: mai urma să fim programaţi, alternativ, la WC, la sex, la moarte ...
Culmea idioţeniei a fost atinsă, însă, de decretul pri-vind schimbarea ceasului, măsură prin care Capitalismul şi-a dresat de multă vreme inşii să se mişte ca titirezii; impunerea idioţeniei la noi era o mare încercare a rezisten-ţei la dependenţă a Preşedintelui. Nu ştiu de ce şi cum, dar a cedat caraghios de uşor...
Se dovedise doar neatîrnat vremelnic, ci nu indepen-dent ! Erau urmările lui august 1968 ?
Atunci, în 198O, a apărut expresia folclorică de con-damnare a acestei bîţîieli de maimuţă: "Ce-a adus anul 198O ?" Răspuns: "O vară nu prea fierbinte, Ceasu' cu-o oră mai 'nainte Şi Viaţa lui Kunta Kinte !" Sărmanul războinic Mandinka, strămutat în otrăvitul pămînt străin, a sfîrşit prin a-şi zice ... Tobi !
Aşa şi noi: ne-am ales cu praful de pe ... tobă ! Noroc însă cu Măria Sa, Ţăranul, care nu şi-a sucit tic-tacul după fîţîielile "competenţilor" lumii şi-ale lor slugi d(r)ăceşti !
Ultimul tragic "decret" din această serie a fost rostit şi dăltuit în sîngele de Martir-Erou Naţional al Preşedintelui asasinat: în chiar clipa morţii pe care i-au dăruit-o ocrotiţii din apropiere, prin soldaţii pe care el, Comandantul Su-prem, îi comanda, ne-a lăsat drept înroşit testament îndo-liat ceea ce avea să devină Imnul naţional: "Deşteaptă-te, romîne !" Nici nu se putea ideal mai înalt pentru un Erou care piere prin demnitatea sa. Dar Măria Sa, Martirul, era în mare eroare: versurile prohodite cu timbru de Doftană, brusc izvorît în sine în momentul suprem, pline de altru-ism naţional, nu fac corp comun cu restul textului care este anti-naţional, anti-dacic, anti-istoric şi ne-demn; ele pro-slăvesc pe barbarii care ne-au distrus în urmă cu două mii de ani şi pe cei care ne vor distruge în curînd: romanii, prin progeniturile lor degenerate, şi evreii, prin invenţiile lor înrobitoare !
În plus, textul şi melodia adecvată, antiimnică, ofici- ază un ritual al imbecilizării, înţepîndu-ne creierul, în culcat şi-n sculat, cu formula, evidentă pentru orice vieta-te, în afara vitelor: Prostule, "Deşteaptă-te, romîne !", Ne-totule !!!. De aceea, poate, cei mai mulţi dintre daci şi-au acceptat porecla stropşită de barbari şi se consideră nu nu-mai romîni, ci şi proşti; o fi ştiind ceva şi tovarăşul Brucan şi rătăcitul acela de la Paris...



Concurenţă cantitativă şi calitativă


68. Întrebare: O opinie specială am remarcat şi în legătură cu tema concu-renţei pe care o respingeţi în accepţiu-nea ei capitalistă. Nu cumva susţineţi întrecerea ... socialistă ?!?

Răspuns: De ce sînteţi ironic ? Singura concu-renţă reală, corectă şi productivă este întrecerea soci-alistă ! Ea este superioară şi, în fapt, este concurenţă autentică, deoarece se petrece în zona calităţii, urmărind realizarea de produse care să corespundă ţelului social-economic al Socialismului: să fie bune, ieftine şi de durată, pentru a contribui efectiv şi eficient la creşterea nivelului de trai material şi spiritual al întregului popor.
Un asemenea scop poate fi identificat şi în Capita-lism, cu unele corecturi: creşterea nivelului de trai trebuie să fie rapidă, pregnantă şi diferenţiată, pentru întregul ... grup minuscul de infractori ! Întru aceasta produsele trebuie să fie simandicoase, impozante, în fapt gratuite, necontînd preţul -pentru cei aleşi- şi proaste, scumpe, inaccesibile, rapid perisabile pentru prostime ("stupid people" cum s-ar juca de-a interviul tovarăşul Brucan, dublu-multiplu agent comunisto-capitalisto-imperialistic). Chiar aşa prostime, li se spune claselor sociale productive, spre a fi diferenţiate de... tăietorii de cupoane. De fapt, prostime sîntem de vreme ce noi producem, iar infractorii înfulecă rezultatele muncii noastre, nepermiţîndu-şi răgaz decît pentru a-şi spune, încruntaţi, cum sîntem noi: leneşi, beţivi şi curvari !
Aş dori să fac aici o mică paranteză spre a evidenţia o foarte interesantă teză progresistă, de tip materialist-dialectic a tovarăşului Moammer Kadhafi, Conducătorul Revoluţiei Populare Socialiste din Libia, care se şi numeş-te Socialistă, iar tezele proprii despre Socialism sînt reuni-te sub o doctrină numită "Cartea Verde" (nu are legătură nici cu legionarii şi nici cu farseorii ciuperciţi în ultimele decenii pe toate continentele, verzii-ecologişti !). Doctrina "celei de-a Treia Căi" se aseamănă în multe puncte cu doc-trina noastră comunistă şi cred că ar fi de maxim interes o colaborare între noi, mai ales că atît noi cît şi Libia sîntem puşi pe lista raderii de către Bestiile Fasciste care dirijează treburile publice nord-americane ...
Singurul moment important în ciclul economic din Capitalism este Piaţa, iar în Socialism este ... Viaţa ! De aceea concurenţa este în Capitalism speculaţie (în sensul pozitiv) comercială, afaceristă, cu gîndul tuturor exclusiv la acelaşi lucru, profitul, în vreme ce în Socialism concu-renţa este calitativă, urmărind superioritatea valorii de întrebuinţare a bunurilor produse.
Într-o asemenea concurenţă, bazată pe sporirea pro-ductivităţii muncii şi reducerea preţului de cost, cîştigăto-rul livrează pieţii socialiste produse mai bune, la acelaşi preţ cu ceilalţi producători, încasînd, ca semn al calităţii superioare a muncii lui, o diferenţă sau o diferenţă sporită între preţul de cost şi cel de desfacere -supravegheat de stat, la acelaşi nivel pentru toţi, în interesul întregului popor, plusul săltînd nivelul de trai al tuturor oamenilor muncii, nu numai al patronilor şi slugoilor lor, concomi-tent contribuind la reluarea în condiţii îmbunătăţite a pro-ducţiei lărgite, ceea ce determină o nouă sporire a calităţii, o nouă reducere a preţului de cost, un nou succes în între-cerea socialistă, un nou alt impuls dat creşterii neconteni-te a nivelului de trai material şi spiritual al întregului popor.
Concurenţa, numită mai corect capacitate, (nu este vorba de spectacolul curicu lu-M. ridiculum din învăţă- mînt !) este în Socialism expresia obligatorie a calităţii dovedite pusă în sluja societăţii.
Spre deosebire, esenţială, de aceasta, în Capitalism competenţa este priceperea hoţilor de a-i jefui pe proşti, numiţi, cum am văzut, de către competenţii înşişi, stupid people, sau, ca la Dămăroaia, prostimea.
Prostimea ! Cine este aceasta ? Toţi vă întrebaţi, reto-ric, eu răspund, cu glasul voalat al burgheziei fudule, su-nînd a gol: cea care a însăilat hribul de minune-a-minuni-lor, Casa Republicii, Şarpele-de-Stîncă printre Făgăraşi şi nori, Şarpele-de-Apă peste Dobrogea, încinsă-n apă vie, Balaurul-de-Foc pe sub Bucureşti, ca-n închipuirile julver-niene, Şarpele-de-Stele îndrăgostit de Bistriţa, de Argeş, de Olt, de Dunăre, Şarpele-de-Lavă de la Galaţi, Balaurul de la Cernavodă, atîtea şi atîtea alte minunăţii minunate ... Toate încinse-n brîul de tricolor al Crăiesei noastre, Pa-tria, inima străvechii Dacii !
Pentru toate acestea, drept răsplată, muncitorii şi ţăranii sînt decoraţi cu blazonul Brucanului, iar mai nou, competenţii cred că ar fi bine, pentru trupurile şi sufletele lor istovite "în lupanare de cinisme şi de lene", ca cei să-raci şi cei fără studii să nu mai fie tîrîţi pe drumurile obo-sitoare şi întortocheate ale secţiilor de votare, lăsîndu-i să trudească în aceste locuri cumplite numai pe cei care vin cu limuzinele, cu licenţele sau îşi pot plăti taxiurile. Săra-cii e bine să-şi conserve, sărmanii, eforturile pentru o pîi-nică şi-o opincă, pentru doi-trei cenţi, spre a fi ... decenţi !
Mă pişcă la limbă o replică poetică dată atît celor care parlagesc despre patriotism cît şi celor care, din fire sau prin educaţie, desconsideră această coloană vertebra-lă a trăirilor popoarelor mari, cum este cel dac:

Patriotismul ?

Sentiment ce nu se-afirmă,
Ci prin fapte se confirmă;
Vorbe goale îl infirmă,
De rămîne-o simplă firmă,
Lozincardă şi ...infirmă !



„Presa” post-decembristă


69. Întrebare: Mult discutata "A patra putere", Presa, vă intră acum pe mînă. Sînteţi publicist "de zeci de ani" mi-aţi spus, "ziarist cu carnet de la întemeierea S.Z.R.", director şi redactor şef de publi-caţii, prezentaţi-vă ca ziarist şi ca om politic în raport cu Presa.

Răspuns: Am colaborat la multe publicaţii, începînd cu "Secera şi Ciocanul" (1958) în calitate de "corespondent", cu ştiri, note, informaţii (de presă), repor-taje, opinii, articole, studii, poezii, epigrame (debut în 1963), propuneri, recenzii etc.
În 22 decembrie 1989 am iniţiat publicarea revistei Meşterul Manole, aici la Curtea de Argeş, împreună cu cîţiva colegi, chemaţi de mine, unii colaboratori din Rezis-tenţă. Revista, gîndită anterior de mine (aveam pregătite materiale şi macheta, ba chiar şi instrumente tehnice, spre a o publica, în ilegalitate, la 1 ianuarie 199O), este prima nouă publicaţie postdecembristă din ţară. Precizez, pentru răsplătirea colegilor colaboratori, necontînd evolu-ţia ulterioară a fiecăruia (profesorii Gheorghe Piele, Petre Hirică, Ion Popescu, Liviu Groza), că numele revistei, aşa cum a apărut, acceptat de mine, a fost propus de dumnea-lor, proiectul meu numindu-se Dreptatea socială. Eu am publicat în numărul inaugural o replică, frumoasă, cred, la "Limba noastră" a lui Alexe Mateevici (replică pe care o citisem la Casa de Cultură -în Socialism existau asemenea lăcaşuri, aproape de neconceput astăzi !- într-o consfătuire anuală a cadrelor didactice, cu cîţiva ani înainte, în prezen-ţa tovarăşei Dumitra Smarandache, şefă de rangul al doilea judeţean la Partid, iar profesorul Nicolae Lupulovici, vecin în sală, se topise, înlemnind, în scaun...)
În iunie 1994 am scos cea de-a doua publicaţie, Scîn-teia Socialismului, la care se referă tovarăşul Iliescu (în Revoluţia trăită, pp.1O-11) ca organ de presă oficial de partid, titlul fiind stabilit după îndelungi "negocieri" cu conducerea Partidului Socialist Romîn, în special cu tova-răşul Preşedinte, profesor Florian Petrescu (pe care eu l-am cunoscut, iniţial, în 199O la P.D.M., în strada Olari, 12), dar la o jumătate de an, prin stăruitoarea şi eficienta grijă a tovarăşului Ilie Voicu din Piteşti, am fost îndepărtat din funcţia de Vicepreşedinte al P.S.R. şi de Prim-secretar al Comitetului judeţean din Argeş şi mi s-a "furat" publicaţia (nu am reacţionat, de dragul cititorilor şi al partidului, deşi tovarăşul Nicolae Meianu şi conducerea partidului au sem-nat Comunicate anonime prin care m-au bălăcărit), motive pentru care, în decembrie 1994, am înscris în istoria noas-tră zbuciumat-întunecată, încă un licurici, Pentru SOCI-ALISM !, cu subtitlul elocvent "Publicaţie a comunişti-lor romîni".
Dorind să probez cum trebuie să arate un ziar inde-pendent (nu doar declarat astfel), am scos, în august 1999, tot la Curtea de Argeş, cea de-a patra publicaţie, VORBE, cu explicaţia "Ziar cu-de-toate-pentru-toţi", dar, evident, nu erau "de toate", căci nu puteam mîzgăli în ea biletar in-fantil, sau horror-scoape, ori biseri-mizeri-funduisme, sexicoisme, băloşeli pupăndosiste...
Prima publicaţie, Meşterul Manole, a fost repede, în aprilie 199O, suspendată din ordinul Primăriei, iar şeful ti-pografiei, tovarăşul Ursu, a declarat inclusiv în public, re-petat şi constant, că a fost arestat şi dus la miliţie, de unde a putut pleca numai după ce s-a angajat că nu mai tipăreşte ziarul antiguvernamental şi antistatal al lui Ungureanu. Spontan şi neştiut de nimeni, ca-contrarevoluţia de la Bu-cureşti, colectivul de tipografi de la Curtea de Argeş a pro-testat in corpore, inclusiv în scris, împotriva publicării re-vistei, pe motiv că este ... comunistă !
Am mai scos-o, cu greu, tipărind-o la Piteşti, Bucu-reşti, Bacău, pînă în 1992, iar de atunci, cîte un număr anual, în grafie tradiţională, zace pregătit din lipsă de fon-duri: salariile au scăzut mereu şi drastic (o tipăream cu parte din rodul muncii mele la serviciu), viaţa s-a cufundat rapid şi sigur în noroiul Capitalismului; nimeni n-a scos o consoană la murirea revistei. Cînd însă au pierit petece ciocoieşti, zarva a curs în diluviene valuri apocaliptice ...
Am început deja să definesc ceea ce dv. numiţi, generos, Presa actuală... Regret, pentru că sînteţi ziarist, dar la noi nu există presă; în acest Ev Cristoiu presa nu este decît maculatură, plină de pîrţuri, fîsuri, incote şi hi-hote, toate declarate neutre şi independente, exact ceea ce nu se vede pe... nicăieri.
Toate pline de bale şi spume, sînt vădit şi premeditat contra tuturor celorlalte, ceea ce le autodefineşte ca ne-presă ori anti-presă, simplă trombonoză şi trombonoxă de gaşcă, homoxexualitate în public, ori maculatură devora-toare de munţi şi deltă ...
Toate titlurile firitisesc, pe voci multiple şi stridente, Socialismul din care au purces fătătorii, cu sedii, abonaţi, fonduri şi condei, unele păstrîndu-şi total sau parţial chiar numele-renumele pe care îl dezonorează.
Dacă n-ar fi nevoia de ştiri sau de împachetări gos-podineşti, nici o publicaţie n-ar depăşi tirajul record de ... două-trei mii...
Ziariştii toţi, mai ales cei de după 1989, scriu la fel ca atunci, toţi contaminaţi de şcoala făcută de Excrementul zilei...
Dacă sînt şanse de revenire ? Da, sigur, cînd peceriş-tii vor scrie la Scînteia, iar ceilalţi la Tăciunele, toţi gata
să-şi tipărească, sub numele reale, alături, articolele de dinainte şi pe cele de după Scînteia Poporului.(Eu voi da, într-o carte specială un astfel de exemplu). Macazul făcut de cele două numere decembriste ale Scînteii rămîne expressia stigmatului suprem, absolut şi definitiv, faţă de ipostazele, himerice, de Om şi de Ziarist...
Deci, cum să fie Putere o aşa de slabă şi evident confuză forţă ?!?



Scrierea Dacă tradiţională


7O. Întrebare: De ce aţi conceput conti-nuarea revistei de cultură "Мешmерул Маноле" scrisă în ceea ce numiţi "scrie-erea tradiţională a limbii noastre" ? Este o altă ciudăţenie singulară ?!?

Răspuns: Este în afară de orice îndoială că limba noastră a avut, timp de un mileniu (de la sfîrşitul primului mileniu -anul 863- şi pînă la 1859) o scriere proprie, spe-cifică şi specială, creată pentru ea. Această scriere, numită chirilică după numele lui Kiril, unul dintre creatorii ei, este atestată de secole, primul document care ni se păstrea-ză fiind "Scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung" de la 1521, dar este sigur că au existat şi există multe alte docu-mente şi, de fapt, cărţile care există în limba slavonă, sînt scrise cu alfabetul limbii dacă, alfabetul chirilic.
Împrejurări dezastruoase prin care a trecut pămîntul nostru în secolul anterior au determinat abandonarea- prin grave acţiuni de trădare naţională- a scrierii tradiţionale, cu scopul de a ne înfăţişa lumii numai cu ceea ce am început să scriem în străinul alfabet latin, din 1859 ... Ticăloşii, circarii, veneticii puteau spune, în gura mare, despre noi -răsăriţi aici de veşnicii- că sîntem nou apăruţi, fără cultură, fără istorie, fără trecut; abia acum, în 1859, am împrumutat alfabetul !
Pentru a da o replică practică (am dat şi una ştiin-ţifică, în 198O, cînd am prezentat la Congresul mondial al istoricilor, de la Bucureşti un material elocvent, întitu-lat Dacii nu sînt strămoşii noştri; dacii sîntem noi !), am hotărît să scot revista în scrierea dacă tradiţională, Мешmерул Маноле.
Din aceleaşi considerente, predau elevilor mei un curs opţional de Limba romînă - scriere tradiţională, în cadrul căruia descifrăm minunate texte vechi ale limbii de miere, care rămîn în afara cunoaşterii celorlalţi elevi şi ce-tăţeni. Astăzi nici intelectualii, poate nici filologii, nu mai ştiu că limba noastră a avut, timp de un mileniu, o altă scriere, cea tradiţională, proprie şi specifică, pe care o vedem, din fericire, în nenumărate pisanii şi cărţi vechi, care ne îndulcesc, oridecîte ori vrem, ca un fagure de miere. Iată o "mostră" de pe monumentul "Fîntîna lui Manole" din Curtea de Argeş, cu menţiunea înscrisă pe el (nu de mine) "monument din secolul al XVI -lea"
(1) În scrierea tradiţională


(2) Transliteralizare în alfabetul latin

Cursul apei din fîntînă, cînd iaste reace şi bună: la ea mult norod să adună.
Ca setea să-ş potoloească, inima să-şi răcorească: vederea să-şi veselească.
Şi cine bea mulţămeaşte, şi pre ctitor proslăveaşte: cu toţii îi fericeaşte.
Şi pănă cînd apa curge, pomenirea nu să stinge: ci şi mai mult să adaoge.
Că curge cu-ndestulare, aceasta sfîrşit nu are: să ia să bea fieşicare.
Acest izvor era tăinuit, din vechime negîndit: pănă acum cînd s-a înnoit.
Făcîndu-să întîiu cercare, pentru gustul care-l are: aşa au şi găsit cu cale.
Că-ndată cum o au aflat, într-acest loc o au mutat: bun lucru cu adevărat.
Prea sfinţia sa stăpînul, Iosif, a, episcopu: cu Meletie iconomu .
Căci şi aici s-au ostenit, şi nu puţin au chieltuit: la cişmelele ce-au făcut.
Cum şi alte lucruri multe, cu mari chieltuieli făcute: pre afară şi în curte.

Notez cu amărăciune că observ deseori colegi de specialitate (Limba şi literatura romînă) care se uită ca la Neant la cea mai importantă piesă a rezistenţei noastre naţionale, după existenţa însăşi a Poporului: scrierea spe-cială a limbii proprii (pe care nici nu o numesc cu nu-mele-i specific) ...
Se deschide perspectiva ca să pierdem toate elemen-tele specifice, iar aceasta se va încheia cu dispariţia noastră ca popor, căci fiecare are doar ce poate apăra, iar noi nici nu mai vrem să ne apărăm nici scrierea şi nici chiar limba !



Stînga şi Dreapta în politică


71. Întrebare: La fel, am remarcat tratamentul dv. diferit pentru noţiunile politice uzuale Stînga şi Dreapta. Chiar nu aveţi nimic comun cu ceilalţi politi-cieni ?

Răspuns: Exact, mulţumesc, aţi prins în întrebare răspunsul nostru. Nu avem nimic în comun cu gîndirea politică cunoscută de dv., tînăr cum sînteţi, adică "oficială" şi nici nu s-ar putea altfel, cum aţi deduce uşor din răspun-surile la celelalte întrebări. Aceasta pentru că toţi ceilalţi reprezintă una, sau a doua, ori a treia (variantă) din aceeaşi emisferă a doctrinelor politice fundamentale, în vreme ce noi reprezentăm pe cea de-a patra, adică cea-laltă emisferă, total diferită şi opusă, antonimică.
Lăsînd la o parte partidele politice neparlamentare, menţionate deja în discuţia noastră, toate cele o sută de partide existente (între 3OO şi 6OO în anii 1989-1996) sînt de dreapta şi exprimă exclusiv politica Dreptei, adică a claselor, mai bine zis păturilor şi, mai corect, gru-pusculelor, găştilor sociale de bogătaşi, care sînt aproape exclusiv infractorii ante- şi post-decembrişti.
Toţi cei care susţin că sînt "de stînga" ori sînt învinuiţi de aceasta, din proprie iniţiativă, din ordin sau cu plată, o fac din oportunism, pentru a culege voturile Stîngii. Este cazul emblematic al F.S.N. -exponentul contrarevoluţiei- precum şi al avortonilor: P.D.S.R., P.D., P.S.M., P.S. , P.R.M., P.N.R., A.N. (aceasta din urmă clonată cu scopul lichidării rezistenţei naţionale transilvănene, a P.U.N.R.).
În realitate, Stînga politică nu este şi nu poate fi de-cît una: cea autentică, formată din Stînga socială, deci din oamenii muncii, şi susţinînd, exprimînd şi apărînd interesele acestora -muncitori şi ţărani, în primul rînd- între care nu au loc graşii şi groşii, conducători, exponenţi şi beneficiari, ori direct profitori ai Contrarevoluţiei antiso-cialiste.
La noi, în Parlament locul Stîngii este complect gol, cele 85 % de locuri ale ei sînt uzurpate de Dreapta oportunistă, totdeauna periculoasă, dar cu atît mai pericu-loasă cu cît îşi aieptează mai subtil, adică mai înşelător, principiile, sloganurile şi minciunile.
Dreapta este zona bogaţilor, deci a infractorilor; ea cuprinde, în medie, cca 1O % din populaţie în ţările colo-nialiste, imperialiste şi 3-5 % în ţările normale. Pe catego-rii sociale, este vorba de burghezie, moşierime, diverse grupări îmbogăţite fortuit, mercenari declasaţi, profitori, mistici, pere-mălăieţe...
Aceştia toţi dispreţuiesc Munca şi Proprietatea, Patria şi Neamul ; ei nu au decît un stăpîn şi o slugă - Banul, administrează o singură cale de-a se impune - Forţa, care adesea poartă nume penal- Crimă. Nu întîm-plător un partid de la noi se autodemască (prosteşte, prin propria-i decizie), ca toţi fasciştii, Ordine, adică Forţă şi Bani !
Nici un om al muncii nu trebuie să bage în seamă şi să voteze asemenea escrescenţe hidoase, cancere sociale create de prăpăstii fără şir şi fără limite; uitaţi-vă la repre-zentanţii Dreptei gata să vă înfulece: fălcile sînt ele însele arme.
Centrul, zona intermediară, aparţine unor categorii sociale stabile, dar oportuniste: cu un ochi la avere, cu altul la spadă, cei din această zonă uită, de regulă, izvorul, pregătind şi al lor şi al celor mulţi sfîrşit.
O singură şansă de salvare are Centrul: să nu fie promovat în Putere decît cu infinite precauţii şi la un nivel sub procentul real din societate ocupat de clasele sociale.
Într-o ţară democrată, Dreapta niciodată nu poa- te fi majoritară, cu excepţia basmelor şi, poate, vremel-nic, vreo ţărişoară-farfurie, invadată de imense bogăţii temporare (petrol, sare, uraniu, aur ...).
Ca să nu-şi distrugă soarta -a sa, a clasei proprii şi a ţării- votantul trebuie să ştie unde se află pe eşichierul politic, să propună şi să aleagă pe cel care-i seamănă, iar aceasta nu se poate fără partid ! Partidul nostru este organizaţia celor 85 %, dar pînă cînd va fi găsit de cei pe care îi apărăm, aceştia nu au decît o singură, firavă şi greu de atins şansă: aceea de a candida ca independenţi. Un independent -care spune pretutindeni, în gura mare că este comunist- va putea obţine mandatul în fiecare judeţ şi astfel comuniştii s-ar putea regăsi în Parlament cîte 42 în fiecare Cameră; ar deveni deja principala forţă, iar la alegerile următoare s-ar numi cu numele propriu.



Preşedintele-cel-Mare, Erou-Martir Naţional


72. Întrebare: Aţi formulat neimagi-nat de multe şi grave rezerve, ba chiar acuzaţii, la adresa lui Nicolae Ceau-şescu, pe care îl numiţi, totuşi, "Preşe-dintele-cel-Mare","Eroul-Martir Naţio-nal" şi sînteţi primul care i-aţi organi-zat comemorarea la cel mai înalt grad de cinstire. Justificaţi-vă !

Răspuns: L-am întîlnit de cîteva ori pe Preşedintele Republicii, de două ori înainte de-a avea această funcţie. Am scris despre acestea într-un material, Fiul Partidului, pe care l-am citit la 8 mai 1971 într-o adunare publică dedicată împlinirii a 5O de ani de la crearea Partidului Comunist Romîn.
Cuvîntul meu, de fapt citirea exactă a textului, a constituit cauza unor mari şi cumplite peripeţii, din care am ieşit printr-un bob de isteţime, reuşind să substitui textul cu altul aparent identic (refăcut în noaptea următoa-re, avînd presimţirea -dată în vis într-un scurt şi tulburat somn- că a doua zi îmi va fi cerut textul, ceea ce s-a şi întîmplat identic visului).
Vă reamintesc faptul că pînă în aprilie 1968 îl simpa-tizam, dar de la acea dată pînă în ianuarie 199O nu i-am rostit nici o dată numele într-o comunicare proprie; în martie 1965, la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (eu am aflat chiar în momentul cînd murea, la ora 17,43 în 19 martie), eu eram de partea lui Gheorghe Apostol, favorit al muncitorimii, pe care îl preferam, mai ales că era singurul în viaţă care mai deţinuse funcţia supremă în partid în peri-oada Socialismului, iar un cuplu Chivu Stoica (Preşedinte) şi Gheorghe Apostol (Prim-secretar) ar fi fost net superior şi cred că, în frunte cu o asemenea echipă, ţara ar fi evitat contrarevoluţia din 1989, cu trena ei de consecinţe catas-trofale care se vor prelungi şi se vor resimţi cel puţin peste cîteva decenii sau un secol, ori, poate, secole mai multe.
Atunci conducerea de partid a acţionat nătîng, singu-rul succes, temporar, fiind ulterioara despărţire a funcţiilor supreme, dar curînd, la numai trei ani de la Declaraţia din aprilie, aceasta a fost, practic, anulată prin hotărîrile Con-ferinţei Naţionale a P.C.R. din decembrie 1967 care pre-ceda paradei de forţă din cadrul şedinţei plenare din aprilie 1968.
Intrarea ţării în ghearele şi apoi în gura hidrei impe-rialiste era asigurată, exact în sensul invers al declaraţiilor publice sau chiar al voinţei şi convingerilor Preşedintelui. Independenţa în cadrul Tratatului defensiv de la Warşovia nu se obţinea prin dependenţa faţă de imperialişti şi, mai ales, faţă de marii agresori - U.S.A. şi Germania !
Exact acest rău s-a întîmplat: am devenit un fel de ca-zan în mijlocul sistemului socialist, unde se colcăiau inte-resele Capitalismului imperialist: abia după 1973 Preşe-dintele şi-a dat seama în ce prăpastie ne-a introdus mutarea din 1968, iar pentru eliberarea ţării a plătit, groaznic şi stu-pid, cu viaţa, dar cel mai rău a fost, crescendo, că aceasta a costat viaţa a încă 1.2OO de victime nesăbuite sau nevino-vate, nimicirea partidului, abandonarea Socialismului, dis-trugerea economiei naţionale, transformarea ţării în groa-pa de gunoi a Europei şi a lumii, locul unde hidra im-perialistă îşi deversează dejecţiile în speranţa propriei revigorări, fie şi vremelnice...
În calitate de Comandant Suprem al Armatei, şef al Statului şi al Partidului (din nefericire, pentru el şi pentru noi) unic, s-a comportat impropriu, noi avînd convingerea, chiar şi numai din acest episod, că Preşedintele era prizo-nierul unor bandiţi, dar ca cetăţean reprezentînd poporul dac, cel mai vechi din Europa, s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, pe linia marilor noştri Eroi Naţionali, pe care îi şi întrece. Aceasta prin aceea că, devenind simbolul apără-rii Socialismului, Preşedintele s-a ridicat deasupra tutu-ror eroilor din istoria multimilenară a Daciei, el împle-tind eroismul naţional (caracteristic pentru ceilalţi eroi) cu eroismul social (ilustrat la cea mai înaltă cotă).
De aceea am apreciat că merită cinstirea maximă şi că el a devenit Farul unic spre care să ne orientăm în lupta împotriva contrarevoluţiei şi pentru reluarea constru-irii Socialismului. Pe această bază de convingeri şi pro-iecţii clare, am iniţiat constituirea Comitetului Naţional pentru Cinstirea Memoriei Preşedintelui-cel-Mare, Nicolae Ceauşescu, în numele căruia am organizat anual procesiuni de cinstire a Eroului-Martir Naţional la mor-mîntul acestuia, pe care l-am numit sfînt, subliniind, de fiecare dată, în faţa auditorilor şi a presei că Mormîntul Preşedintelui va deveni, fără îndoială, cel mai impor-tant loc de pelerinaj îndoliat al Neamului Dacic şi, poate, al Europei.
Nici unul dintre circarii care acum blehăie în jurul acestui mormînt şi chiar se declară adepţi ori urmaşi legi-timi ai Preşedintelui ori ai Partidului său, nu accepta să rostească numele Eroului asasinat, Nicolae Ceauşescu, ori cuvîntul comunist altfel decît împachetat în ocările şi huli-rile cele mai zornăitoare...
În primul an am fost singur şi am pus, urmărit de toţi paznicii şi nepaznicii din jur, trei flori şi trei lumî-nări aprinse la Mormîntul Sfînt al Neamului; privitorii erau uluiţi şi muţi, poate îngroziţi, căci nu aveau curajul să-mi întîlnească privirile. O pancartă simplă, scrisă de mine, sublinia gestul...
În al doilea an au fost trei participanţi; ceilalţi nu intrau pe poartă şi pretutindeni mîrîiau, mieunau ori mîrlă-neau ocări lîngă termeni ca (selectez) împuşcatul, ciurui-tul, tiranul, dictatorul, sau (incredibil !!!) odiosul... Iar toţi cretinii, pupăndoşi de talie regală, care au apucat cu ghiotura reportofoane şi microfoane, camere de luat ve-deri, mimînd pe reporterii, gîndeau şi chiar ziceau despre mine că sînt un personaj ... pitoresc ! Ceea ce este deja expresia oligofreniei...
An după an au venit zeci, apoi sute şi mii... Poporul întreg va veni să-l plîngă pe cel hulit, cinstindu-l astfel, numai pentru că nu vor mai avea ce mînca, ce îmbrăca şi unde locui, după ce l-au asasinat prin intermediul unor creiere degradate şi inimi sterpe, apoi iar hulit, dar el, răstignit neputincios la picioarele lor stă pururi mărturie că netrebnicii trebuie să sufere, dar suferinţa pasivă şi singură nu mîntuie pe nimeni; fapta e cea care încoronează gîndul !
Din 1998 nu am mai fost la mormînt, împiedicat fiind psihic, moral şi raţional de cîţiva maimuţoi lascivi care ve-neau acolo să-şi descarce logoreea bolnavă, acoperind pe Preşedinte (şi la propriu mormîntul său) cu spîrcîieli fără noimă şi fără şir, enormă denigrare a marii personali-tăţi istorice, oricum conducător de un sfert de secol al ţării.
Acţiuni deosebite nu am putut organiza întru împli-nirea proiectelor şi a datoriei noastre cetăţeneşti şi patrioti-ce; singurul membru al Comitetului nostru, care a dat o contribuţie în acest scop fiind tovarăşul Mircea Teodo-rescu din Bucureşti. Dar ştiu că va veni momentul cînd îi vom ridica Marelui Erou un Mauzoleu Naţional.
În numele Comitetului (din care fac parte şi doi cetăţeni din America, USA), am adresat critici dure la adresa conducătorilor contrarevoluţiei şi, mai ales, la adresa tovarăşului Iliescu, am chemat pe oamenii muncii la organizare politică, la înscrierea în Partidul Comuniş-tilor, pentru a lupta împotriva burgheziei, împotriva con-trarevoluţiei, pentru înlăturarea regimului politic actual şi pentru reluarea construirii Socialismului...
Rătăciţi de tot soiul, bătrîni, vîrstnici, tineri, angajaţi şi pensionari, săraci şi cerşetori, mă îndemnau mereu "să facem unirea Stîngii !" Care Stîngă ? În ce partid sînteţi înscris ?” "Nu sîntem !" răspundeau. Păi, ce să unim ?!? Zero cu zero fac zero, pretutindeni şi oriunde !” Plecau tîmpi, pentru ca anul următor să repete neghiobia...
Au trecut 11 ani de la Dezmăţul Naţional şi, toţi, vin cu aceeaşi propunere năroadă -"Unirea Stîngii !", dar Stîn-ga nu există. Oamenii muncii n-au înţeles că, asasinîn-du-l pe Preşedinte, criminalii ne-au asasinat Istoria, ne-au desfiinţat drepturile democratice, ne-au spulberat visurile.
Abia cînd toţi cei mulţi se vor întoarce cu faţa la Far, vom începe reînvierea; aceasta peste cinci-şase de-cenii. Suficient pentru ca toţi, inclusiv asasinii, să percea-pă cît de mare le-a fost Victima...





„Cartea Neagră” şi „Memoria Socialismului”


73. Întrebare: Aţi propus, încă din 1989, prin programul Frontului Popular Co-munist, o Carte Neagră la care aţi reve-nit deseori, inclusiv prin proiectarea Fundaţiei "Memoria Socialismului". Ce aveţi în vedere ?

Răspuns: Este clar că, de mulţi ani, se pregăteau de explozie revoluţionară acumulările cantitative care au fost folosite de contrarevoluţie în 1989. Aceste multe şi mă-runte abuzuri, degradări, deturnări, abandonări şi trădări ale Socialismului trebuie să fie, în totalitate, contabiliza-te, analizate şi menţionate în viitoarele programe politice ale Socialismului, pentru a nu se permite repetarea lor.
"Memoria Socialismului" are îndatorirea de a realiza această Carte Neagră în toate cele 42 de judeţe şi în toate cele 27OO de localităţi (comune şi oraşe).
La nivel central naţional, sînt deja clasificate în faţă cîteva jaloane fundamentale precum:
- despărţirea totală dintre forţele (partidele) politice şi organele de stat,
- neamestecul politic de partid în activitatea autorităţi-lor statului,
- limitare riguroasă a duratei mandatului de conducere în stat,
- acces liber la justiţie în materie civilă, dar, mai ales, penală, cu înlăturarea procuraturii din partea pregătitoare, administrativă, a procesului penal actual, în toate cazurile cînd persoane fizice ori persoane juridice private sînt părţi vătămate, ci nu Statul,
- sporirea, prin dublare sau triplare, a pedepselor apli-cate pentru infracţiuni săvîrşite în timpul serviciului sau de către membri partidului (partidelor) comuniştilor, aflate în Putere, Administraţie sau Justiţie; este o şarlatanie a regi-mului despotic actual declararea ca apolitici, neutri şi echidistanţi a celor care lucrează în Justiţie şi în unele posturi din Administraţie, Justiţia fiind astăzi complect de-turnată de la definirea şi rolul ei, comportîndu-se ca treanţă în mîna burgheziei şi Muma-Pădurii pentru cei mulţi, cu judecători absolut improprii pentru sfînta misiune a jude-căţii (ei fiind, mai întotdeauna, ...nejudecaţi !),
- sancţionarea penală a tîlhăriei (terorismului) de stat, armă tabu astăzi în mîna marilor infractori, toţi cu ghearele pe cîrmă,
- libertate deplină de a accede la Putere, pentru fiecare persoană ori grup politic, cu eliminarea definitivă şi totală a oricăror limitări despotice, de natură procentuală, esenţi-almente antidemocratice,
- scoaterea din uz a oricăror referiri la minorităţi sau categorii etnice; orice cetăţean al statului este egal în drep-turi şi obligaţii, fără nici o discriminare, în afara intimităţii domiciliului,
- eliminarea oricărui mod de impozitare pe bază de venit; toţi cetăţenii participă la rezolvarea nevoilor Sta-tului,
- independenţă totală a monedei naţionale faţă de orice monedă din lume,
- interzicerea oricăror activităţi de investiţii şi de comerţ străine în ţară,
- comerţul exterior - monopol total de stat.
Folosesc prilejul acesta pentru a mobiliza pe orice ci-titor, adept al unei societăţi umane şi democratice -am numit Socialismul- să se înscrie de îndată în partidul co-muniştilor şi să organizeze acţiunea locală de întocmire a Cărţii Negre din comuna sau oraşul său, consemnînd sin-cer, clar, sine ira et studio toate abaterile de la morala, politica şi legea socialiste, săvîrşite între 1948-1989, cu menţionarea exactă a numelor, datelor, circumstanţelor, mijloacelor de probă.
Vom învăţa să ne construim (reconstruim) Socia-lismul numai ştiindu-ne petele negre din cel trecut; iată scopul Fundaţiei "Memoria Socialismului". Evident, pen-tru împlinirea acestui scop de excepţională importanţă socială şi naţională, Fundaţia trebuie să blocheze, prin rezultatele activităţii ei, orice acces al peceriştilor spre Putere.
Am lăsat la urmă cel mai important, după părerea mea, învăţămînt: bararea accesului la Putere al intelec-tualilor, trădători siguri ai Cauzei, cum au demon- strat-o; îndepărtaţi de Muncă, incapabili s-o mai înţelea-gă, intelectualii sînt primii care o batjocoresc, chiar dacă (sau cu atît mai mult cu cît) sînt fii de ţărani sau de muncitori: funcţionează total şi permanent axioma ţiganu-lui ajuns împărat !
De aceea, pentru a se menţine puritatea propor-ţională a claselor sociale reprezentate în Putere, aceasta va fi constituită, sub sancţiunea nulităţii absolute -care poate fi invocată oricînd şi de oricine- din reprezentanţi ai claselor sociale în proporţie strictă cu realitatea socială.
Constituţia socialistă viitoare trebuie să prevadă, ca remediu irevocabil în cazul dat, uzurparea insurecţiona-lă a Puterii de către masele populare în orice moment al unei Administraţii, dacă o instanţă specială sau chiar auto-rităţile, confirmă că nivelul de trai a scăzut sub o limită rezonabilă, la o treime (sau o zecime) din populaţia ţării, în absenţa unor cazuri de forţă majoră acceptate de popor, eventual prin referendum: calamităţi naturale, războaie, ca-tastrofe, epidemii naţionale ...
Pentru menţinerea însă a democraţiei şi a puterii de a-i uzurpa pe uzurpatorii interni sau externi, Poporul tre-buie să fie permanent înarmat ! Toţi tinerii trebuie să facă stagiul militar obligatoriu, iar la lăsarea-la-vatră fieca-re pleacă acasă cu armele şi cu muniţia, cu ordin să execute "foc", fără altă comandă, cînd cineva a uzurpat Puterea Poporului sau cînd vreun străin ne calcă pămîntul cu noroi; aşa se pregăteşte şi se asigură războiul întregu-lui popor, imperios necesar atîta vreme cît există, în inte-rior sau în afară, duşmani ai Democraţiei. Exemplul Eroi-cei Cube Socialiste, de sub conducerea tovarăşului Fidel Castro, desăvîrşit şi eficient, este singurul care a concre-tizat, sublim, concepţia Preşedintelui nostru.



Celebrităţile Cicăneştiului


74. Întrebare: Aud deseori vorbin- du-se, în glumă sau în serios, despre "celebrităţile Cicăneştiului", dv. fiind unul dintre cei vizaţi. Cum apreciaţi gluma ?

Răspuns : Gluma este frumoasă şi ea exprimă spiri-tul robust, sănătos al ţăranului dac şi al condeierilor (pentru că, pare-mi-se, ei au inventat metafora).
Dar, de fapt, cu riscul lipsei de modestie, în ceea ce mă priveşte, nici nu este vorba de glumă şi vă spun aceasta în mod serios, ca om politic, ci nu ca epigramist. Iar după ce voi prezenta pe cele trei celebrităţi din Cicăneşti, vă veţi convinge de adevăr.
Prima, în ordinea expunerii alfabetice, este Gabriel Bobic, cîştigător, în 1995, al unui sac imens de bani, obţi-nuţi corect la un joc incorect, aleatoriu (nu ştiu cum se numeşte, una dintre invenţiile burgheze): 1.179 de milioa-ne de lei !
Un blînd şi cuminte elev de-al nostru, băiat aşezat, calificat (din greacă înseamnă construit, devenit frumos) mecanic, respectuos şi harnic, fiul unui şofer corect, serios, politicos, cu care am făcut frumoase drumuri lungi prin ţară cu excursii şcolare, el însuşi elev (la fără frecvenţă) al meu, ca şi soţia sa, nepot al lui Nea Vasile Bobic, unul dintre primii comunişti din comună (propus pentru funcţia de Primar la începutul Socialismului), om integru şi echili-brat, ţăran harnic şi respectat, Gabriel, miliardarul, este şi nepotul unui real personaj legendar, Nea Gheorghe al Despii.
L-am cunoscut pe acest bătrîn pe la mijlocul anilor '6O; mergea greu, cocoşat şi zicea repetînd, greu inteligibil (mie mi-au tradus alţii, fiul său Ion şi nora, părinţii mamei lui Gabriel): Unde-i ou' nu e ocu'; unde-i ocu' nu e ou' !
Voia să spună despre cine-ştie-ce înţelepciune ori conclu-zie ancestrală a dezamăgirilor întîmplătoare din luminarea întunecimii istorice: "Unde-i Omul, nu e Norocul; unde-i Norocul, nu e Omul !"
Îl ascultam confuz, ca un tîmp interzis privindu-i şi fotografiindu-i "casa" prin care ploua de mulţi ani şi pentru care venisem, trimis de către Primar, spre a i se întocmi acte pentru un ajutor social (atunci toţi oamenii care se aflau în imposibilitate de întreţinere primeau ajutor de la statul socialist). Nimeni şi nimic nu-mi sugerase că este prezicător...
Cîştigînd fabuloasa, incredibilă, sumă, Gabriel a de-venit cea mai cunoscută persoană din ţară, după Nico-lae Ceauşescu.
Cealaltă celebritate din Cicăneşti, nu numai naţio-nală, ci şi -iertare pentru clişeu !- europeană şi mondială este Doctorul Gheorghe Păun, specialist notoriu în ling-vistică matematică, un tînăr fermecător, tăcut, cu imagine de adolescentă timidă, mereu cu un fragment de zîmbet pe buze -restul o fi încruntare sau încrîncenare interioară ?!?- elevul lui Solomon Marcus, personalitate notorie pentru oricine citeşte, fie şi numai un ziar.
Doctorul Păun ne-a apărut, pe neaşteptate, cu efigie şi certificare academică, matur, înconjurat de mai multe du-zini de cărţi de ştiinţă şi de beletristică proprii, deşi eu continuam să vorbesc despre cum i-am dactilografiat pri-mul articol de specialitate şi l-am îndemnat să-l publice, la începutul studenţiei, prezentîndu-l mereu ca "tînărul emi-nent consătean".
Zilele acestea l-aţi cunoscut într-o ipostază proprie marilor celebrităţi: conducea, chiar la Curtea de Argeş - unde şi locuieşte de-o vreme, temporar- un simpozion in-ternaţional în cadrul căruia alte celebrităţi din 3O de ţări
i-au apreciat o nouă, epocală, invenţie: calculatorul cu membrană, "P-sistem".
Nu ştiu să explic altceva decît că "P" exprimă, mo-dest, numele autorului al cărui simbol este; probabil că ceea ce acum se imaginează în povestiri fantastice, va deveni elementar instrument universal, iar numele acestui "ac de siguranţă" sau "o sculă genială" cum zice imprevizi-bilul Arghezi este P - Păun. Celebritate, nu ?!?
Citindu-i prima carte de matematică distractivă, i-am prevăzut un viitor de scriitor, iar după o vreme mi-a scris că îmi va face o surpriză ... nematematică. S-a ţinut de cu-vînt şi Cicăneştiul se poate mîndri acum, că este partener egal, în hora frumoaselor Vatre ale creatorilor de Fru-mos literar din jur: Aref, Corbeni, Albeşti, Valea Danu-lui, Cepari, Şuici, iar în centru, ca o inimă, Cicăneşti.
De două decenii l-am cuprins în lista oficială de lecturi particulare ale elevilor din şcoala unde el însuşi a învăţat, ca elev eminent; mulţi îl citesc, dar găsesc cu greu cărţile lui (am convenit, în principiu, să-i editez o culegere selectivă de povestiri ştiinţifico-fantastice pentru elevi), sătenii îl ştiu şi se laudă, ca Budulea lui Slavici: "Sînt din satul lui Păun, Academicianul !"...
Cu voia dv., cea de-a treia celebritate din Cicăneşti, de două ori "celebră", este cel care vă vorbeşte, mai întîi pentru nenumăratele unice peripeţii din timpul Rezis-tenţei antipeceriste, în calitate de ne-pecerist, de pînă în 1989 (cu cîteva episoade evocate în acest interviu), apoi pentru preluarea steagului comunist şi întemeierea Par-tidului Comuniştilor (care are o mare organizaţie în Cică-neşti, mai mare decît a peceriştilor de pînă în 1989, deşi peceriştii -cum era firesc- sînt, toţi, la partidele contra-revoluţiei).
În această calitate, lupt împotriva contrarevoluţi-ei, pentru reluarea construirii Socialismului, fiind cu-noscut în judeţ, în ţară şi în lume, cu imagini reale sau cu interpretări idiotico-istericeşti ale slugilor capitalismu-lui despotic feudalo-ecleziastic instaurat o dată cu victoria (vremelnică) a contrarevoluţiei antisocialiste, antipopulare şi antinaţionale din 22 decembrie 1989.
Recunosc drept adversari politici pe oricine mă recu-noaşte în aceeaşi calitate şi am un singur duşman politic: P.C.R. Apreciaţi dv. gogomănia ziarului "Argeşul" sub directoratul lui Mihai Golescu în raport de faptul că mă numeşte "activist perpetuu al P.C.R.", deşi este în afară de orice îndoială că toţi ştiu că nu am fost niciodată mem-bru al acelui partid, care mi-a refuzat toate cele şapte cereri... Or fi existat în P.C.R.şi comunişti ?!?
Sînt conducătorul fondator al singurului partid activ al comuniştilor din singura ţară din lume unde nu are drept de activitate oficială un partid democrat şi -cum aţi obser-vat de fiecare dată- autor al actualizării, concretizării şi chiar corectării doctrinei comuniste, în raport cu situaţia de după contrarevoluţia antisocialistă europeană din 1989 şi cu perspectivele de durată seculară şi milenară ale Soci-alismului.
Nevoi esenţiale ale luptei noastre pentru salvarea Neamului şi a Democraţiei, au impus şi am organizat Miş-carea Naţională "Rezistenţa Comunistă", iniţiind, de asemenea, organizarea, ca embrion al Puterii viitoare, Gu-vernul Opoziţiei Revoluţionare (Comuniste), pentru ca-re sînt disponibil să accept orice colaborare.



Victimă a regimului politic pecerist permanent


75. Întrebare: Aţi fost una dintre victimele regimului trecut. Ce drepturi vi s-au recunoscut în această calitate, mai ales că sînteţi "cu acte în regulă" cum ziceţi, revoluţionar, participant la răs-turnarea produsă în 1989 ?

Răspuns: Nu "una dintre victime", ci singura, deoa-rece eu am fost singurul luptător, critic şi adversar nepu-păndos, al nemernicilor care rodau (şi ... rodeau !) Soci-alismul. Observaţi, fac disociere totală între mine şi cei aflaţi la polul opus -duşmanii Socialismului- care se aflau, după 1964, în una din două ipostaze: fie căţăraţi în toate funcţiile de Partid şi de Stat, transpirînd în aplauze publice şi în înjurături private la adresa conducerii şi, în special, privindu-i pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe Nicolae Ceauşescu, fie executau condamnări pentru infracţiuni de drept comun - hoţie, delapidare, speculă, tîlhărie ...
Pentru ambele situaţii au solicitat şi au primit -imediat după 22 decembrie 1989- patalamale de deţinuţi ... politici, cu toate onorurile şi recompensele prevăzute şi ne-prevăzute de legi, partide şi asociaţii.
Eu nu am obţinut nici o recunoaştere a calităţii de vic-timă şi nici nu am cum să obţin, căci comisiile care le a-cordă sînt formate, exclusiv, din ciocoii care mă asupreau.
Astfel, dosarul meu cu acte privind Decretul-lege nr. 118/199O se află prin instanţe din 1993, fără şanse de so-luţionare pozitivă în această viaţă*), reprimarea activită-ţii mele cetăţeneşti şi politice fiind şi mai dură după vic-toria (vremelnică) a contrarevoluţiei.
Reţineţi un posibil argument: "d-l" preşedinte al Co-misiei judeţene -care mi-a respins încadrarea în Decretul-lege nr.118/199O-, judecătorul M.C., mare victimă a re-presiunii "comuniste", este jenat să accepte acum că eu am fost condamnat pentru că l-am chemat în judecată (în de-
cembrie 1974) pe Preşedintele ţării şi pe Primul-ministru (Manea Mănescu), pentru simpla chichiţă că preşedinte al

*) Recunosc cu satisfacţie că, totuşi, mi s-a admis acţiunea în revizuire a abuzivelor hotărîri anterioare de respingere şi, prin decizia numărul 681/R-C, pronunţată la 22 noiembrie 2004 în dosarul nr. 922/R/CONT/2004, Curtea de Apel Piteşti mi-a acordat de jure drep-turile legale, pentru care felicit public, pentru neîncovoiere în faţa tiraniei peceriste, pe tovarăşii judecători Elena Bordeanu, preşedin-te, Denisa Stănişor şi Ion Rebeca (Cinste lor !!!!) dar evidenţiez per a contrario că Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie Ar-geş respinge cu dacică cerbicie concretizarea de facto a drepturilor, chiar şi după punerea în executare silită, în 2006, a deciziei salvatoare a onoarei "justiţiei" romîne mult preapătate. Tovarăşa juristă şi secula-rul şef de serviciu I. Vidroiu doresc, probabil, să aştept recompensele simbolice cît durata reprimărilor diabolice !
completului care m-a condamnat pentru că m-a găsit vino-vat ca autor al acestei spurcate ofense adusă Preşedintelui, Republicii, era chiar... "tovarăşul" judecător M.C. !
Pentru că atunci, în 1976, respectivul tovarăş domnit acum era în poziţie de infractor, împreună cu alţi judecă-tori de la judecătoria din Curtea de Argeş şi de la tribunal, am cerut trimiterea lor în judecată penală.
Apărători dîrzi ai legii şi ordinii socialiste, "tovară-şii" m-au trimis din nou la condamnare, ceea ce au făcut cu profesionalism desăvîrşit tovarăşii procuror şef P. Arse-nescu şi procuror T. Teodosescu, eu executînd ultima con-damnare în... 21 decembrie 1989, motiv pentru care nu
mi-am putut valorifica salvatoarea cartelă pentru ulei, za-hăr şi unt, fiind nevoit să le explic celor cinci copii că ne vom (h)răni cu ... lozinci !
La cîţiva ani de la detronarea (la iniţiativa colegilor săi) din funcţia de procuror-şef, folosind şirul de susţineri peceriste, tovarăşul Arsenescu (despre care se spune că este bun specialist) a fost din nou propus pentru aceeaşi funcţie de conducere, dar mie mi s-a refuzat pînă astăzi anularea condamnărilor politice, inclusiv cea donată de dumnealui !
Peste încă o zi ne hrăneam cu cea mai abominabilă expresie a zdruncinozei unui neam: "Cine poate ţine o armă în mînă, la luptă !", cum titra "Scînteia Poporului" cea mai decrepită sminteală de pe pămîntul Daciei, din întreaga sa istorie.
Peste ani, ajuns cu procesul la Curtea de Apel Bucu-reşti, preşedinta completului de apel- care mi-a respins cererea de a dispune procuraturii să trimită la dosar ordo-nanţa de arestare şi depunere la puşcărie- mi-a replicat firesc şi simplu, dar supărată "De unde ştiu că nu te-ai dus de bunăvoie acolo ?!?!" Îi prezentasem dovada că am fost la închisoarea specială de deţinuţi politici, dar îmi cererea ordonanţa de arestare (care mie nu mi s-a prezentat nici-odată !), expresie a unei stupidităţi oligofrenice relevante, căci s-a motivat în sala de şedinţe, la obiecţia mea: "De unde ştiu că nu te-ai dus de bunăvoie la puşcărie ?!?!!"; nu merita nici să rîd ...
Curtea Supremă de Judecată (nu ştiu de ce se numeş-te de ... Justiţie !) mi-a admis recursul şi a trimis dosarul la tribunalul din …Argeş, deşi ea însăşi dispusese strămu-tarea din ghearele celor cu care am avut procese penale, în calitate de părţi adverse, eu fiind victima. Dosarul, uşurat prin arhive de cele mai importante piese, încă se judecă: este al nouălea an, doar ...
Poate cîndva vreun Procuror General, sau vreun Mi-nistru de justiţie, va găsi vreo cale să anuleze hotărîrile de-menţiale prin care am fost hărţuit şi jecmănit…(Cum au făcut-o în alte cazuri, inclusiv privindu-l pe tovarăşul Marin Truşcă, singurul comunist autentic, adică nepece-rist, în afară de mine).
Nemaivorbind de nerestituirea nici unui bun acaparat de către Stat pînă în 1989 (documente şi manuscrise litera-re şi politice, arma şi muniţia de vînătoare, apartamentul, pămîntul meu şi al părinţilor), adaug că în 1995, Statul cel "nou", unde sînt mai-mari şi mai-tari cei vechi, aceiaşi "co-munişti de nădejde", deveniţi anti-comunişti competenţi şi devotaţi imperialiştilor, ori procurori şi judecători, toţi a-politici şi echidistanţi, Statul acesta ne-a acaparat (mie şi fraţilor mei) alt teren, în suprafaţă de 1O.OOO m.p., moş-tenit de la părinţi, spre a-l da unui terţ (îndreptăţit, să spu-nem, pentru a-şi primi dreptul): soţia şi soacra tovarăşului preşedinte al Forumului cinic, Răzvan Theodorescu.
Sînt şase ani de cînd noii feudali ne-au acaparat acest pămînt, primarul Dîrjoiu doarme liniştit, judecătorii (echi-distanţi) supuşi doar legii şi... conştiinţei, nu înţeleg ce vrem, iar tovarăşii prefecţi (unii după alţii, ca Bizanţurile) vor lua măsuri (Nicolescu, Teodorescu, Tudor) şi se ... rotesc !

76. Întrebare: Aţi fost, constat din ce-mi spuneţi, un mare dizident, singurul de fapt, dacă avem în vedere că ceilalţi erau duşmani ai regimului.

Răspuns: Aveţi dreptate: am fost singurul adversar al regimului, căci toţi ceilalţi erau duşmani ai sistemului democrat, dar nu am fost dizident şi nici nu puteam fi de vreme ce nu eram de-al lor. Dizident nu putea fi decît unul care era membru al partidului şi în această calitate făcea parte din conducere, iar, pentru cine-ştie-ce motive, de la un moment dat trecea în opoziţie sau adversitate faţă de cei care conduc. Am explicat aceasta deseori, începînd chiar cu 22 decembrie 1989 cînd, la apariţia mea în public, am fost primit cu entuziasm şi totală încredere, eu auzind cum se striga "cel mai mare dizident !" sau "singurul dizident !"
Neg cu înverşunare: nu am fost dizident, pentru că nu am fost pecerist şi pentru că nu sînt lepădătură, precum şi pentru că am fost deţinut politic, ci nu de drept co-mun, ca actualii anti-comunişti !







Nu sînt antisemit şi nici … semit !


77. Întrebare: Sînteţi antisemit ?

Răspuns: Nu ştiu ce înseamnă "semit" şi cine este aşa-ceva. Eu sînt anti-capitalist, anti-imperialist, anti-răz-boi (dar nu şi cînd este război de apărare, cum este cazul sîrbilor împotriva Barbarilor), anti-NATO, anti-fascist, căci sînt comunist şi ştiu tot ce înseamnă rădăcinile cuvin-telor construite cu prefixoidul "anti". Dar semit ?!? Să ci-tim: "Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă, din sud-vestul Asiei şi nor-dul Africii, căruia îi aparţin astăzi arabii, sirienii, evreii, abisinienii etc." (D.L.R.M.)
Există vreun om întreg la minte care să fie împotriva atîtor popoare ? Cred că nu; cu atît mai mult, nu poate fi un comunist. Pro sau contra evreilor, vreţi să spuneţi ? Nu sînt pro şi nici contra nimănui, de plano vorbind. Ce să am eu cu ei, dacă ei nu au nimic cu mine ? Numai bolnavii se amestecă în treburile altora, pregătindu-şi astfel propriul sfîrşit, pe care-l plănuiesc altora.
Eu sînt pentru sau contra cuiva într-un caz concret precum:
- sînt contra U.D.M.R. că pretinde şi stă la guvernare, deşi nu este partid politic, dar obţine voturi pe principiul etnic, categoric inadmisibil într-un stat normal, numai sta-tul nostru în lume face excepţie;
- sînt contra U.S.A. că se duc ca barbarii în Coreea, Viet-nam, Laos, Cambodgia, Indonezia, Cuba, Panama, Chile, Granada, Libia, Irak, Somalia, Angola, Croaţia, Bosnia, Serbia,
- sînt pentru Coreea (Democrată, de Nord), pentru Viet-nam, pentru Cuba, pentru Libia, pentru Irak, pentru Soma-lia, pentru Iugoslavia, pentru Serbia, victime ale barba-rilor;
- sînt contra evreilor că au ocupat teritorii din Egipt, Palestina, Siria, Liban, că i-au alungat din ţara lor pe pales-tinieni, precum şi pentru că-i atacă pe irakieni,
- sînt contra Irakului cînd atacă Iranul, cînd îi masa-crează pe kurzi şi-l ucid pe generalul Mustafa Barzani, cînd nu ne plătesc datoriile...
Ce mai vreţi ? Ce e aia antisemitism ? Expresie de şuţi care se pretind burice de planete, milogeală de fanfa-roni, de circari îngîmfaţi. După opinia mea întreaga "pro-blemă" este falsă, invenţie gîmfă menită să ofere subiecte de pălăvrăgeală sau de abuzuri. Să stea fiecare la el acasă şi să nu se mai sclifosească ! Iar cînd îşi părăseşte ţara, să-şi lase acolo şi gîmfele !
După părerea mea, există totuşi un popor antisemit - evreii. Ei sînt singurii care-i duşmănesc sau cel puţin îi bănuiesc şi-i provoacă pe toţi ceilalţi, ei sînt singurii care şi-au pus stigmatul în frunte, inventînd gogoriţa insultătoa-re cu poporul ales (chiar dacă este propagată prin basne), ei sînt singurii care au inventat antisemitismul şi care folo-sesc mereu această doctrină în activitatea politică şi de stat, inventînd şi dirijînd toate pîrghiile luptei împotriva tuturor: comerţul, spada, religiile, spionajul, cultura, eco-nomia, ei şi-au răspîndit pretutindeni oamenii şi-i menţin sub ascultare şi porunci...







Despotismul minorităţilor


78. Întrebare: Cum apreciaţi problema minorităţilor naţionale de la noi ?

Răspuns: Minorităţi naţionale ? Aceasta este inven-ţie imperialistă ! Ce minorităţi sînt în Franţa ? Niciuna ! Dar în U.S.A. unde poporul băştinaş nu mai există ? Niciuna ! Dacă acolo nu există minorităţi, cum să existe la noi, unde ne-au răsărit străbunii, dacii, şi unde trăim ace-iaşi daci, toţi cetăţeni romîni. Orice alte afirmaţii sînt mofturi şi numai guvernări antinaţionale le gîdilă între coarne, întotdeauna şi pretutindeni, diavoleşti.
Să nu uităm că poporul dac, poreclit romîn, se află nestrămutat pe pămîntul propriu, unde noi nu am adus şi nu am robit pe nimeni. Cine a vrut să se aşeze la noi cu forţa, l-am lichidat -cum o vom face întotdeauna- iar cine a vrut de drag să ne fie oaspete, trebuie să intre în pielea noastră; îl respectăm, dar trebuie să-şi uite aventurile şi duşmăniile. Şi, cel mai bine, să nu uite ca să plece la timp. Ştim din bătrîni că Vizitele, ca să fie plăcute, să se-ntîmple rar şi să fie scurte ! Să nu uităm că pămîntul ţării actuale este înconjurat de pămînt propriu ocupat, iar singurul ve-cin neagresor a fost şi a rămas ... Marea Neagră !
Subliniez că cine a venit la noi cu război, l-am fă-cut pămînt; cine a venit şi a rămas paşnic, s-a făcut ce sîntem; cine vine pe la noi şi nu-i convine, să plece !
Doresc să precizez despre mult discutata problemă a "minorităţilor" de natură naţională, etnică, faptul că prin-cipiul fundamental şi vital în activitatea politică este solidarizarea de clasă a fiecărui individ, aşa încît ar fi normal şi esenţial pentru cei care se consideră maghiari- cetăţeni romîni "de expresie maghiară", cum foarte bine le zice Gheorghe Funar, Primarul Clujului, şef de partid naţi-onal- şi abia mai supravieţuiesc din muncă (mă refer, evi-dent, la oamenii muncii, nu la ciocoi) să voteze pentru consiliu (local şi judeţean), primar, parlamentari, pe comu-niştii proprii şi la Preşedinţie pe mine, ci nu pe grofii de la UDMR, CDR, PDSR.
Cazul este, bineînţeles, valabil pentru toate alte mi-norităţi de orice fel care nu au şi nu trebuie să aibă nici o relevanţă în raport cu absoluta determinare de clasă, ea singură care se încadrează în definirea politicii şi a parti-dului politic. Şi, fiindcă vorbim despre minorităţi, reţineţi, vă rog, o observaţie de maximă importanţă: noi sîntem singurul stat din lume în care îşi fac de cap minori-tăţile, iar majorităţile nu au nici un cuvînt, nici o pute-re, ca şi cum nu ar exista ! (Vă ofer ideea ca subiect de licenţă sau de doctorat: Supremaţia sau despotismul minorităţilor).
Dar aici intervine neimplicarea şi, pentru a înţelege gravitatea acestui fenomen, am să lansez o propunere ului-toare, dar care ar fi singura capabilă să trezească, să refacă, să consolideze şi să cristalizeze conştiinţa de clasă a tutu-ror cetăţenilor votanţi: să voteze numai membrii partide-lor, cu carnetul în mînă ! Atunci am constata cauza catas-trofei naţionale: din 18 milioane de votanţi ar participa la vot cel mult o jumătate de milion din care 47O de mii bogătaşii şi slugile lor, iar 3O de mii oameni ai muncii care, după fiecare "alegere", par a fi incisivi şi strigă votaţilor reproşul nejustificat, mereu repetat : "Ne-aţi minţit ! Ne-aţi minţit !"
De la acest considerent, chiar neîntrebat, vă declar că resping idioţenia incriminării unanime adresată C.D.R şi formulată aproape la fel pretutindeni: Ne-au minţit şi ăştia ! Nu este adevărat ; CeDeRăul (ca şi PDSR ante-rior) şi-a împlinit cu conştiinciozitate Programul electo-ral ! Dar acuzatorii n-au priceput că acest Program (identic cu al PDSR) prevedea, în esenţă: exproprierea şi jefuirea întregii proprietăţi, prăbuşirea economiei naţionare, lichi-darea Statului Suveran şi Independent, cu consecinţa trans-formării lui în colonie a noului imperiu cotroman romano-german de la Strasbourg, poligon de joc, joacă şi foc pen-tru Moartea, pseudonumită NATO.



Dezideratul Naţional Dacic – Unirea !


79. Întrebare: Care este "Dezideratul Naţional Dacic" despre care deseori faceţi referiri ?

Răspuns: Ca în cazul oricărui popor, consider că şi neamul nostru trebuie să-şi pună şi să spună deschis Dezi-deratul Naţional: Unirea .
Aceasta înseamnă că tot poporul dac trebuie şi are dreptul să aspire la unitate deplină, ca populaţie şi teri-toriu, refacerea Daciei fiind o cerinţă firească, dar noi ne-am obişnuit să spunem că sîntem buni, înţelegători, ospitalieri şi paşnici, iar cînd vecinii ne împung, noi le facem zîmbre, în loc să le-o retezăm: zzît !
Aşadar, Dezideratul Naţional Dacic este Unirea pen-tru refacerea Vatrei străbune: Dacia, de la Olbia la Tatra şi din Olimp la Pocuţia, cu Moldova toată, Bucovina, Mara-mureşul, Basarabia, Insula mării, Cadrilaterul, Panonia, pî-nă la "Marea cea Mare"... Vă mai pot dedulci cu un vers ?

Medalia de jar *)

Ne-au lăsat străbunii-n dar,
(Decebal şi Burebista),
O medalie-de-jar-
De la Nistru pîn’ la Tisa…

*) Text complectat după apariţia cărţii " Rohonczi Codex" de Viorica Enăchiuc (Editura Alcor Edimpex s.r.l., Bucureşti, 2002), cea mai importantă apariţie pentru istoria şi cultura Poporului Dac şi pentru întreaga Europă. (Poezia, scrisă în 10-11 ianuarie 1989, a fost publicată în volum, în forma iniţială, în "Medalia de Jar", Editura "Meşterul Manole", Curtea de Argeş, 2001).

Lovituri de veacuri grele
Bubuit-au pe la porţi,
De lăsat-au doar durere
Şi Medalia-n bucăţi.

De la Olbia la Tatra,
Din Moscopole-n Pocuţii,
Toţi barbarii ne sting Vatra;
Dacii zac în persecuţii.

Şapte veacuri negre cad
Şi zdrobesc inimi cernite,
Pînă cînd răsare Vlad,
Rege-al Daciei Unite…

Mulţi barbari ne surpă zidul
Reunirii şi Puterii,
Pînă cînd chiar Baiazidul
Trece pragul disperării.

Dar în suflet, fiecare
Nimbu-ntreg purtăm, iar salba
Prinde o întruchipare
În Altarul-de-la-Alba.

Logodit, prin veac, cu muza
De speranţe şi jertfire,
Ca un far apare Cuza
Cu trăsura-de-unire---

Treaptă grea Neamul mai urcă,
Înroşind pieptul şi glezna:
Smulgem de la oastea turcă
Sabia, trofeu, la Plevna…

Trei surori revin la Vatră,
Mamei împlinindu-i dorul,
Rostuind temei de piatră
Ferdinand Întregitorul.

Dar, din nou, ciobită, plînge
Trist, Medalia-de-jar;
Apă n-o să faci din sînge-
Dorul nostru-i milenar !

Vrem cu toţii pe mezina-
Basarabia frumoasă-
Întregită Bucovina,
Dobrogea întreagă Acasă !

Vom fi iar ce-am fost odată:
Reunit şi brav popor,
Cu o stemă-n Ţara Toată,
Şi-un stindard, cu tricolor !


Socialismul- bază a împlinirii Dezideratului Naţional

8O. Întrebare: Ar exista o împrejurare care ar înlătura definitiv speranţa rea-lizării Dezideratului Naţional Dacic ?

Răspuns: Da, una singură: împingerea Romîniei în NATO. Aceasta ar determina deplasarea centrifugă a Re-publicii Moldova şi a celorlalte pămînturi dacice din Ucraina şi Rusia, ceea ce ar spulbera pentru toate mileniile visul de unire; sîntem şi aşa singurul popor împărţit în zece state !
Acest pericol ar putea începe să se înfiripeze din această toamnă, după revenirea la Putere a PDSR.
Dar există şi şansa realizării Dezideratului Naţional: în condiţiile cînd toate statele în care este împărţit poporul dac vor reveni la Socialism, iar partidele comuniştilor din aceste state, în condiţiile cînd vor deţine Puterea, vor hotă-rî că poporul dac poate şi trebuie să-şi refacă unitatea.


Defecte şi calităţi ale omului politic

81. Întrebare: Care sînt, după opinia dv. principalele calităţi şi defecte ale unui om politic ? Eventual, ce vă carac-terizează sub aceste aspecte ? Dar pe preopinenţi ?

Răspuns: Principala calitate a unui om politic este sinceritatea, în toate aspectele relaţiilor sale: cu ai săi, cu adversarii, cu duşmanii; iar principalul defect este diplo-maţia.
Şi pentru omul politic comunist sînt şi rămîn valabile aceste caracteristici, cu precizarea că principala trăsătură de caracter a unui comunist este altruismul, excepţional prinsă de marele poet comunist Nicolae Labiş: "Nimic pentru tine şi tot pentru toţi !" După părerea şi dorinţa mea, principalele mele calităţi sînt sinceritatea şi altru-ismul, iar principalele două defecte, în societatea dată, sînt ...sinceritatea şi altruismul !
Nu pot face nici o referire la preopinenţi pentru că, în realitate, la noi nu există o viaţă politică normală, în ade-văratul sens, lipsind de pe piaţa politică reprezentanţii ce-lor 85 % -masele populare- astfel încît totalitatea actori-lor politicarzi reprezintă doar segmentul de 15 %, motiv pentru care sînt, fără excepţie, nesinceri, deci dema-gogi şi ... diplomaţi, acesta fiind cuvîntul demn de cel mai profund dispreţ !
Menţionez că rotund, robust, "uns cu toate alifiile" şi ... credibil -pentru creduli, care nu-i înţeleg esenţa trădării în favoarea Capitalismului şi a imperialismului- este con-ducătorul contrarevoluţiei ca şi cîte vreun slujitor devotat cum ar fi poreclitul "Profesor", şef al poreclitului S.R.I., care ne citează nominal pe mine şi pe tovarăşul Truşcă, în rapoarte oficiale, ca fiind... extremişti, dar nu sînt astfel ca-talogaţi însuşi Preşedintele ţării şi Directorul S.R.I., jude-cătorii şi procurorii, care ne resping înscrierea Partidului comuniştilor şi a Ligii Comuniştilor, pentru motivul că "luptăm pentru o societate umană şi democrată !".
Nu-i deranjează însă faptul că extremiştii şi antina-ţionalii bogătaşi din UDMR -asociaţie culturală- captează în folosul burghezo-moşierimii, deci al contrarevoluţiei, vo-turile celor 7 %, oameni ai muncii, cetăţeni romîni de expresie pretins maghiară, exploataţi de ciocoii propriei expresii şi de toţi ceilalţi ciocoi, uniţi la Cancelaria C.C. de la Cotroceni !
Precizez cu acest prilej că aceşti cetăţeni romîni de etnie dacică vorbesc parţial limba nomazilor maghiari po-posiţi cu sabia pe pămîntul nostru, numit în limba dacă "Ardeal", datorită presiunilor teroriste de stat la care au fost supuşi timp de o mie de ani de ocupaţie străină-din care 68 de ani chiar... maghiară ! Să nu uităm că mulţi ţă-rani străvechi scoborîţi din Decebal, alăptaţi la tabla în-mulţirii şi scrierii de la Tărtăria, se numesc, pe ungu-reşte, Gheorghe Dacul, Nicolae Dacul, Ion Dacul (fie aşa pe dăceşte, fie pe maghiareşte Olahul) ...
Fiind sinceri şi nediplomaţi, politicienii romîni bo-gaţi, care se exprimă ungureşte (de "expresie maghiară", cum le zice frumos tovarăşul Gheorghe Funar, pentru care îl felicit şi îi mulţunesc chiar !), ar trebui să se adreseze numai celor bogaţi din acea minoritate de vorbire, iar ceilalţi să fie lăsaţi să se ducă la grupurile politice confor-me cu categoriile lor sociale, inclusiv, deci, la Partidul Comuniştilor (unde ar trebui să fie cam 85 % dintre votan-ţii domnului Tokeş şi ai tovarăşului Marko Bela !)


Vor mai fi contrarevoluţii !

82. Întrebare: Ne-aţi exterminat cu teza dv. care îi va dezumfla şi pe prof. Brucan şi pe iscusitul interlocutor al său, Lucian Mîndruţă. Deci, vom reveni la Socialism peste 5O-6O de ani. Dar o pată pestriţă de la maţe îmi dă ghes cu altă întrebare, cu care sper să vă găsesc nepregătit: Vor mai fi contrarevoluţii ? De ce ? S-ar putea evita ?

Răspuns : Cred că este cea mai importantă întrebare pentru esenţa evoluţiei viitoare pe termen lung, de secole şi milenii, a societăţii omeneşti, adică a Socialis-mului. Nu numai că sînt pregătit să răspund, dar vă şi mul-ţumesc, aceasta fiind întrebarea cheie a viitorului.
Da, vor mai fi contrarevoluţii, la noi şi pretutin-deni. Ele se vor organiza, se vor pregăti şi se vor produce, atîta vreme cît se vor păstra în organizarea politică şi eco-nomico-juridică izvoarele nedreptăţii, ale limitării drep-turilor şi ale Hoţiei.
Toate acestea vor crea grupuri ori categorii sociale care, îmbogăţite şi despărţite de muncă, se vor uita numai în sus, la pîrghiile de putere, nemaicunoscînd, nemairecu-noscînd apoi şi, în final, dispreţuind munca, dorind să transmită urmaşilor averea, Puterea şi poziţia socială, cu blazonul plin de pete de rugină, de ruină şi de ramolis-ment: egoism, rapacitate, trîndăvie, sălbăticie, complexe sinucigaşe de superioritate - dovezi certe ale decăderii.
Aceştia vor fi, în exclusivitate, intelectuali (căci ce nu poţi face cu averi nemărginite ?), tot mai puţin ozonaţi de la o generaţie la alta, aşadar tot mai expuşi decăderii.
Oridecîte ori vreun Preşedinte le va cere insistent să nu risipească un leu din avuţia ţării şi să nu lase nici un metru pătrat de pămînt nelucrat, competenţii telectuali, care-şi vor zice, probabil, cnigoghenţia ori spicişingi, vor apela la Uniunea Sovietică sau la Uniunea Sovietică Ailal-tă (dacă va mai exista), vor publica prin Latrina Europei mieunate suferinţe şi miorlăite apeluri pentru răsturnarea tiraniei, dictaturii, megalomaniei, paranoiei şi pentru insta-larea pe grumazul ţării a vreunui Măscărici de Slobozia ...
Asemenea evoluţii se pot evita, cu condiţia aşezării ţării pe solide baze democratice, după o îndelungată expe-rienţă politică în cadrul construirii şi perfecţionării societă-ţii socialiste care, printr-o înţelegere şi acceptare superioa-ră, din partea tuturor categoriilor sociale, trebuie să defini-tiveze şi să aplice riguros un cod moral, social şi juridic de formare şi evoluţie a claselor sociale, scoase de sub imperiul haosului şi hazardului, cel puţin pentru cîteva secole cît timp deosebirile esenţiale între acestea se vor menţine.
Avem în vedere condiţionarea şi limitarea accesu-lui în categoria intelectualilor, astfel încît să fie permis numai fiilor celor care nu fac parte din aceasta, asigurîn- du-se ca nici o persoană să nu fie îndepărtată de muncă în forma ei primară, la a doua generaţie, realizîndu-se astfel un permanent circuit de vigoare şi de anti-lenevire.
Pot fi prezentate şi discutate multe alte aspecte, cum ar fi revenirea la mijloace de producţie străvechi (în păs-torit, agricultură, industrie ţărănească), renunţarea la mij-loace de transport individuale poluante şi cauzatoare de ac-cidente, abandonarea ca politică de stat a drogurilor de orice fel (inclusiv tutunul), abandonarea aglomerărilor ur-bane, înlăturarea poluării şi a violenţelor de orice fel din localitate, familie, medii de educaţie şi sănătate, distracţii, radio, presă, televiziune, cinema, mijloace de comunicare speciale, înrobirea spirituală a persoanelor şi colectivităţi-lor ...


Toleranţă şi respect

83. Întrebare: Fiindcă se discută foarte des şi pretutindeni, cunoscîndu-vă opinia dv. separată despre toleranţă, vă rugăm să ne-o prezentaţi.

Răspuns: Fariseii, linguşitorii, pupăndoşii, tiranii, egoiştii, îngîmfaţii, trufaşii, despoţii, infractorii, lupii mo-ralişti şi vulpoii predicatori (desigur şi slugile lor) sînt cei care bat toba cu cacialmaua despre toleranţă, folosind formele ipocrite, îndelung ticluite şi îmbălsămate, pentru ascunderea gîndului viclean de înrobire şi dominare ...
Toleranţă este termenul care dezvăluie pe satra-pul lipsit de modestie şi de bun simţ, care vrea să obţină de la victima violenţelor şi grosolăniilor lui vorbe şi înco-vrigări de supunere şi de mulţumire ...
Cel care pretinde că "tolerează" se autodelimitează de cei slabi şi nevoiaşi, aflaţi în suferinţă, faţă de care el, cel bogat şi puternic, stăpînitor care l-ar putea strivi, îngă-duie nepricopsitului muritor de rînd să i se încline, să-i pupe poala ori mîna care-l loveşte, să-i arunce şi acela să primească, înlăcrimat de fericire, o coajă reţinută de la gunoi, să-i accepte o gură de aer şi o rază de soare, o gîdilare pe burtă şi pe coamă...
- Iată, poţi face toate acestea, toleratule, îmi poţi în-china un imn, o odă, o statuie, o jertfă, oricît de mare; nu te opresc ...
- Înapoia mea, Satano, zicem noi acestor avocaţi ai înro-birii şi deşertăciunii, ai inegalităţii şi înjosirii.
- "Dar ce vreţi, măi comuniştilor, (veţi glăsui mirat) dacă şi toleranţa o respingeţi ?!?"
- Respect, iată ce vrem, respect, de la fiecare pentru oricine şi pentru toţi, inclusiv de la stat, către fiecare per-soană fizică şi invers, aspect esenţial, posibil numai în So-cialism, de precizat şi pentru bogaţi, recunoscîndu-li-se neviciat şi acestora dreptul la ce au agonisit legal şi la exprimarea deplină, inclusiv a drepturilor politice.
Expresie a toleranţei, adică a anti-respectului, este aparent nesemnificativa formulă de "politeţe" domnule, care exprimă, în fapt, acceptarea încovoierii, cuvîntul în-semnînd stăpînule, deci (în gînd urmat de înjurături) banditule, tîlharule, nemernicule, tolerantule... Ştim că, de cînd e lumea şi pămîntul, nici o slugă nu-şi iubeşte stăpî-nul !
În vreme ce respectul curge lin şi primenitor, picu-rînd din sevă dacică, prin tovarăşe, cu zvoniri de vino-ncoa', fiindcă izvorăşte din muncă = tovar (în limba dacă), apa vie a principiului egalităţii, singura născătoare de drepturi, frumuseţi, iubiri şi liniştiri, în şoptiri foşnitoa-re de lună şi de soare, de munte şi de mare, de stîncă şi de floare, de ţărînă şi de veşnicie...
Ia seama, deci, omule al muncii, cînd cineva îţi spune că e tolerant, înseamnă că vrea să-i accepţi tirania, despotismul, exploatarea şi robia (de orice natură: politică, socială, economică, ideologică, etnică, rasială, religioasă), el sugerîndu-ţi că este stăpînul (domnul !), iar tu sluga căreia îi poate îngădui cîte ceva, spre a te înjosi mai mult. Cere-i stăpînului respectul de Om şi Cetăţean egal şi-ţi va răspunde, ofensat, că el este competentul, iar tu doar o neghină, formînd cu cei ca tine "stupide people". Căci, nu uitaţi ce-a spus fabulistul: "Eu voi egalitate, dar ... nu pentru căţei !" sau "Noi, fraţii tăi, potaie ?!"


Ceasul Revoluţiei – peste două generaţii

84. Întrebare: Sînt eu singurul ziarist care pun o întrebare-cheie şi dv. sînteţi, fatalmente, singurul întrebat: Vom reveni la Socialism ? Dacă DA, cînd ? Există vreo relaţie cu "oracolul din Dămăroaia" ?

Răspuns: Da, desigur, fără îndoială, noi vom reveni în mod necesar, ca şi alţii, iar ceilalţi vor veni, cu toţii, la Socialism ! Numai exploatatorii şi ignoranţii nu recu-nosc, deşi primii o ştiu, însă calea spre societatea umană şi democrată, lipsită de exploatare, este certitudinea cea mare a Omenirii întregi, pentru care Socialismul va pregăti, într-un răstimp de cîteva secole, societatea per-fecţiunii umane -Comunismul- în care doctrina comunis-tă se va materializa în practică, realizîndu-se libertatea deplină şi totală, în sensul ei cel mai profund, ca necesi-tate înţeleasă, asumată conştient de către fiecare şi de toţi.
Vreţi să spuneţi "Cînd se va întîmpla aceasta ?" Deja v-am răspuns şi vă precizez că în momente istorice dife-rite de la ţară la ţară, în raport de condiţiile economice, social-politice interne, dar şi în raport de existenţa şi ca-racteristicile lumii capitaliste şi imperialiste, cu perioade de fascizare şi barbarie, care îi sînt proprii; o astfel de perioadă parcurgem în prezent.
Ţara noastră va fi ultima între ţările europene, victime ale contrarevoluţiei din 1989 care va reveni la Socialism, după Albania, Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia, Cehia, Iugoslavia (ţările din fosta Iugoslavie Ma-re, căci actuala Iugoslavie este în prezent singura ţară soci-alistă din Europa, acesta fiind şi motivul pentru care a fost ţinta măcelului barbar internaţional din 1999), Uniunea Sovietică (republicile respective, care sînt încă şi vor rămî-ne mereu, în mare măsură, socialiste).
Vă miraţi întrebîndu-vă de ce aşa şi de ce această or-dine, iar întrebarea are un răspuns simplu şi foarte logic: revenirea se face în ordinea inversă a nivelului de trai asigurat în Socialism. Sper că n-aţi uitat ceea ce v-am mai spus şi ştiţi singur din studiul ştiinţelor sociale în So-cialism: ţara noastră avea cel mai ridicat nivel de trai la vremea contrarevoluţiei antisocialiste, iar această situaţie, ca expresie a realizărilor Socialismului, constituie princi-pala piedică în calea revenirii la societatea democrată. Ce vă surprinde ? Au nu ştiaţi, cu atît mai mult, dv. pece-riştii, că materia este factorul primordial, determinant, astfel încît de ea depinde conştiinţa, în primul rînd sub aspectul revoluţionar ? Cu alte cuvinte, cîtă vreme burti-ca este plină, la creier este ceaţă, iar revoluţia se face cu creierul, ci nu cu inima - precum contrarevoluţia !
Teza mea a fost deja verificată prin două probe irefu-tabile: 1) Preluarea Puterii la Tirana prin insurecţia populară generalizată (înăbuşită prin intervenţia agresivă a Barbarilor Mondiali) şi 2). Inexistenţa (oficială) la noi a partidului comuniştilor - singura ţară din lume cu această situaţie, consecinţă certă a celui mai crunt regim politic de reprimare a oricărei alternative politice ! "Schimbă-rile" din 1996 şi, probabil, 2OOO, apoi 2OO8, nu sînt de-cît simple rotaţii de găşti, aşa cum se hotărăşte în secret la Cancelaria C.C. de la Cotroceni, cu punţi departe, peste O-cean. N-aţi văzut cum vine cîte un mox din America să se uite la nasul cutărui şi cutărui candidat, inclusiv la funcţi-ile de Prim-ministru şi Preşedinte, ca să spună el O, chei! şi numai după aceea noi, ca imbecilii, îl "alegem" dîndu-i cheile de la palatele cele mari ?!? Noi nu avem nevoie de astfel de ridicole jocuri puerile de şah, ci de schimbarea schimbărilor, care însă, va veni tîrziu, la sfîrşitul celei de-a doua generaţii, socotind de la victoria (vremelnică) a contrarevoluţiei (1989).
Cît despre vorbele Brucanului, n-au nici o legătură cu ceea ce discutăm, ci cu aspectul opus. Bun cunoscător al manevrelor politice interne şi internaţionale, pe care le serveşte în interesul Capitalismului şi Imperialismului, ştiind bine ceea ce ascunde cu talent mefistofelic -traiul mulţimilor de la noi, rezistenţa la greu, performanţele extraordinare ale industriei noastre socialiste, ale învăţă-mîntului mai ales, ale culturii şi sănătăţii- reprimantul reprimat, numit cu ostentaţie bolnavă profesor, a vorbit despre cei 2O de ani cînd "ne-a pus ceasul să sune", nu pentru a arăta cînd vom reveni la democraţie, ci momentul cînd aceasta va fi definitiv înlăturată, ceea ce, să recunoaş-tem, (eu am făcut-o din prima clipă), are dreptate.
Tovarăşul domnit Brucan (care se consideră emble-mă a generaţiei de sacrificiu, căci s-a cam... safiricat pe la Scînteia, pe la ONU şi U.S.A.... iar în ultimul deceniu prin conducerea contrarevoluţiei, sau prin călătorii şi colaborări stresante), foloseşte, după 1989, termenul democraţie pen-tru contrariul său: antidemocraţie, motiv pentru care, dacă este, cu adevărat (îmi confirm şi-mi cer scuze pentru igno-ranţă) profesor, i-aş invita stăruitor pe elevii dumisale de pînă în 1989, să-mi transmită în copii-extras definiţiile pe care le dicta privitor la noţiunile democraţie, Socialism, Capitalism.
La democraţie însă, vom reveni cînd se vor epuiza e-lementele esenţiale ale nivelului de trai: locul de muncă sau derivatele lui -pensia, şomajul, ajutoarele sociale, alo-caţia de solidaritate- şi locuinţa. Atunci va începe trezirea obiectivă a conştiinţei de clasă a muncitorimii care se va reorganiza şi îşi va relua lupta de clasă pentru cucerirea Puterii. Burghezia va acţiona cu toate pîrghiile ei: foamea, religia, dezbinarea, puşca (nu uitaţi de semnalele din Piaţa Victoriei, de la Valea Călugărească şi Stoeneşti), dar mun-citorimea va învinge; vom fi pe la anul 2.O5O ...
Aceasta pentru că adevărul nu se dezvăluie de la început decît celor iluminaţi; cum diferenţierea ilumină-rii este infinită, veţi înţelege durata, vorba lui Nea Luca Oproiu din Vărzăroaia, Pietroşani, care se căinează acum de moarte, faţă de copii, pentru că a crezut (deşi om cu ceva carte, cu serviciu, a fost pădurar) că partidul numit ţărănesc era al ţăranilor (ci nu al anti-ţăranilor): Dacă eu n-am înţeles nimic, lăsîndu-mă păcălit, dar biata Leana, mă-ta !


„Economia de piaţă” - farsă naţională !

85. Întrebare: Ştiu că sînteţi adversar total nu numai al "economiei de piaţă", ci şi al acestei formule. De ce ?

Răspuns: "Economia de piaţă" este o gogoriţă., iz-vorîtă din minţi bolnave sau analfabete, pentru creduli, joc straniu şi periculos, atac grosolan la adresa capacităţii inte-lectuale a poporului nostru, ridicat în Socialism la cel mai înalt nivel de cultură din Istorie pentru masele popula-re; aveam în 1989 zece ani de şcoală generală obligatorie şi era pregătită ridicarea acesteia la 12 ani !
Fariseii, circarii, lepădăturile au plănuit să nu nu-mească şi să nu spună poporului că societatea pe care i-o îndeasă pe gît este hîdul Capitalism, motiv pentru care i-au zis, batjocorindu-şi clasele elementare promovate (pe nedrept), "economie-de-piaţă".
Cum orice Gîgă ştie că nu există economie a unei comunităţi umane, de după Comuna Primitivă, fără piaţă, urmează să înţelegeţi de ce doar umorul ne mai poate servi pentru trezirea adormiţilor. De aceea nu pot accepta aceas-tă sintagmă, valabilă doar ca o "ştanţă" pentru pungaşi sau pentru analfabeţi.
Că nu accept ce vrea să numească contrarevoluţia prin ea -Capitalismul, adică- nu se mai pune în discuţie, căci nici un normal om progresist nu poate accepta reve-nirea la trecutul rău, perimat nu numai material, ci şi desuet, depăşit moral; cu atît mai mult, nu intră în discuţie pentru un comunist care este pentru libertatea tuturor oamenilor, pentru egalitatea lor în faţa legii, pentru drep-tate, deci contra exploatării, pentru sfînta respectare a Proprietăţii şi a Muncii, pentru reducerea Banului la ro-lul lui, supus, de măsură a valorii, ci nu de distrugător al tuturor valorilor.
Economia-de-piaţă capitalistă umflă Piaţa la nivel de arbitru samavolnic, unde dictează instrumentul diavolesc, Banul, în vreme ce economia-de-piaţă socialistă concepe Piaţa ca pe un simplu loc de trecere a produselor spre Consumator pentru ale cărui nevoi au fost realizate, pen-tru ca, astfel, să se poată relua, de regulă, lărgit, ciclul producţiei spre a se împlini legea fundamentală a Socialis-mului - ridicarea necontenită a nivelului de trai material şi spiritual al întregului popor.
Rîncii,Gîncii şi Borîncii din economia-de-piaţă capita-listă nu au palpitaţii la ghiorţăielile, amorţelile şi jeguirile muncitorilor, ba chiar le trimit rachete ca-n Piaţa Victoriei, bîte, gaze şi gloanţe, ca la Valea Călugărească, Costeşti şi Stoeneşti, fac bucăţi şi-l duc în cearşaf la Dofteana pe şeful sindicatului, inginerul Virgiliu Cătălin Zbăganu, ori pe Victor Săhleanu, pe care îl taie la gît ca pe-o potîrniche, pentru că acesta, în fruntea muncitorilor lui, nu înţelege de ce de la o întreprindere foarte rentabilă, să plece în pustiu 1.2OO de stîlpi de neam, muncitorii, care-au făcut-o cum este şi de ce să-i păzească cei puşi ca să-i ucidă ...
Cum să acceptăm "economia-de-piaţă" în care a dis-părut flota strategică a ţării (1O6 nave noi şi bune, între care, două, cele mai vechi, erau din ...1967 şi 1968 !) pe preţul unei jumătăţi de bărci de pescar ?
Cum să înghiţim vînzarea unei industrii cît o ţară -U.M.G.B.- pe un preţ mai mic decît oricine-ar fi oferit pe gardul împrejmuitor ?
Poporul are dreptul să ştie că "economia-de-piaţă" este o farsă naţională, iar ca organizare social-economică şi politică este hidoasa orînduire capitalistă. Ghici de ce şi ce are contrarevoluţia antisocialistă ascuns în pumnul strîns la spate ?
De aceea, atunci cînd vom putea, eu sau cei de-o sea-mă cu mine, vom propune, ca prim act de răspundere cetă-ţenească, referendumul asupra caracterului societăţii: Capitalism sau Socialism ?
Să nu uitaţi că Socialismul a fost asumat conştient, politic şi faptic, de întreaga populaţie a ţării, dar Capi-talismul, respins global în urmă cu peste 5O de ani, nu a fost de nimeni, nici propus, nici solicitat şi, cum vedeţi, nici acceptat ! Are Capitalismul, construit de tovarăşul Iliescu, curajul de-a organiza referendumul propus de mi-ne ?
Deci, economia-de-piaţă este, de fapt, economia de ... paiaţe !


Esenţa economică a contrarevoluţiei: naţionalizarea

86. Întrebare: Care este esenţa econo- mică a contrarevoluţiei ?

Răspuns: V-am prezentat deja mai multe aspecte, astfel încît acum voi începe cu concluzia: această esenţă este naţionalizarea, fără discernămînt şi fără despă-gubire, la proporţii şi consecinţe nemaiîntîlnite nicioda-tă în istorie.
Pentru că oamenii care au existenţa asigurată nu pot fi manevraţi, contrarevoluţia antisocialistă şi-a propus să-i sărăcească pe toţi şi să-i îmbogăţească pe infractori, sin-gurii cu care se putea construi Capitalismul, lucru foar-te bine ştiut, căci contrarevoluţionarii erau toţi activişti de frunte ai PeCeRăului.
Practic, toate bunurile, care formau avuţia poporu-lui, a unor asociaţii şi organizaţii precum şi a persoanelor fizice, au fost naţionalizate în mod abuziv, prin tîlhărie de stat, cu sau fără hotărîrea Parlamentului, ca singurul organ al Puterii, care nu are însă dreptul constituţional să exproprieze poporul în întregul său şi pe fiecare cetăţean de bunuri nenominalizate, ci să organizeze cadrul legislativ necesar pentru garantarea proprietăţii.
Toţi cei 24.OOO.OOO de locuitori ai ţării au fost deposedaţi, arbitrar, iar averea lor a fost pusă în braţele unui mic grup de infractori care nu-şi mai pot măsura locu-rile de îngrăşare ...
Cazul părţilor sociale este deja ştiut de toată lumea, la fel cu cel al petecelor de hîrtie ştampilate, de doi lei bucata, pentru partea de multe milioane (cîteva zeci) care ar fi revenit fiecăruia, nici acele hîrtiuţe nefiind valide, săr-manii deposedaţi fiind nevoiţi, în cele mai multe cazuri, să cheltuiască mult mai mult,, decît valoarea lor reală, la un moment dat, pentru a primi o-nimica-toată la un an sau mai mulţi.
Se pune totuşi, problema, ca principiu, este accep-tabilă privatizarea, fie în Capitalism, fie în Socialism ?
Între diversele răspunsuri, al nostru pare sau este special, deoarece noi concepem totul în raport de voinţa mase-lor populare, liber şi conştient exprimată. Aşadar, ce vor cei mulţi este legal şi necesar şi, în consecinţă, posibil.
Studiind interesele maselor populare, prin prisma doctrinei comuniste, apreciem că chiar şi în Socialism este posibilă privatizarea, ca şi în Capitalism, dar nu este admi-sibil, în nici unul dintre cazuri, ca aceasta să fie precedată de naţionalizare, aşa cum, spre exemplu, s-a făcut abuziv la noi, unde, fără excepţie, privatizarea s-a impus după naţionalizare, ambele etape fiind jefuiri în folosul in-fractorilor, practicate de către aceştia cu cel mai puternic instrument în mîinile lor: Statul.
O privatizare corectă, pe care o acceptăm, dacă mase-le populare aceasta ar dori într-un anume moment, în Soci-alism, nu se poate practica decît fără fenomene de vînza- re-cumpărare, urmînd să se procedeze la distribuirea gra-tuită a cotelor-părţi egale pentru fiecare beneficiar din valoarea curentă reală, de inventar, a bunurilor hotărî-te pentru privatizare, beneficiarii nefiind stabiliţi selectiv şi, în orice caz, nu intervine sub nicio formă, în acţiune, Banul.
Prin urmare, dacă voiam să privatizăm telefoanele, nu trebuia să jefuim acest bun de la popor (prin nedreaptă şi nelegală naţionalizare), ci să împărţim egal (la cetăţenii majori, spre exemplu) valoarea reală a "activelor", cum ar reuşi să elimine cuvîntul tovarăşul Stolojan, nu să dăm o avere imensă, de mare importanţă strategică, pe cîţiva lei, uitînd că unii ne şi şoptiseră de cîteva milenaşe: Timeo Danaos et dona ferrentes !
În orice caz, nu se poate accepta tîlhăria tîlhăriilor contrarevoluţionare cum s-a petrecut cu Legea nr. 18/1991, prin care Parlamentul şi-a permis să-i îmbuibeze pe toţi infractorii cu averile strînse prin sudoare timp de cca. 4O de ani, de nefericiţii neamului, în Cooperativele Agricole de Producţie, Statul neavînd niciun drept să se amestece în treburile acestora, persoane juridice private, funcţionînd legal.


Componentele fundamentale ale nivelului de trai

87. Întrebare: Se fac deseori referiri la nivelul de trai, iar dv. respingeţi atît trimiterea directă la conţinutul sintag-mei cît şi calificarea privind situaţia din ţara noastră, în legătură cu care aţi făcut apreciere totalmente războinică, despre nivelul atins în Socialism. Care este aceasta şi cum o justificaţi ?

Răspuns: Aprecierea mea este în realitate o consta-tare rezultată din date oficiale de stat şi din viaţa însăşi a societăţii, cunoscută foarte bine.
Din acestea rezultă că am avut, în Socialism, cel mai înalt nivel de trai material şi spiritual din istorie, pen-tru masele populare, lucru pe care nu-l înţeleg, nu-l su-portă ori îl refuză de plano cretinomanii, credulii şi decre-piţii, iar smintiţii dintre aceştia se îmbolnăvesc şi acum dacă le ceri să confirme că Soarele, ci nu Pămînrul, e cen-trul în sistemul solar !
Duşmanii Socialismului şi adepţii denigrării lui nu iau în seamă, pentru definirea sintagmei, elementele ei de-finitorii, cele mai importante două segmente (care cuprind cam 95 %): locul de muncă, deci asigurarea economică a existenţei şi locuinţa, ambele rezolvate, în linii generale, la data contrarevoluţiei, la cel mai înalt nivel din lume, neatins de nici o altă ţară, pentru masele populare.
Nivelul de trai despre care boscorodesc capitaliştii şi imperialiştii nici nu se referă la masele populare, ci la cifra abstractă rezultată din raportul teoretic dintre veniturile dintr-o ţară şi numărul populaţiei; rezultatul este un feti-şism.
Oricine ştie însă că, în condiţiile repartiţiei din capi-talism, unde acţionează atotputernică, exploatarea, un pro-cent minuscul ia partea leului, iar procentul imens, partea străinei mîţe jigărîte.
Dacă ne referim la ţările imperialiste, avem de notat că nivelul de trai de acolo se ridică sugrumător pe pieptul popoarelor subjugate, al ţărilor care sînt tot colonii, chiar dacă se numesc state, iar pentru menţinerea acestor surse de jefuire imperialiştii fac măcelurile pe care le ştiţi, citate ades, războaie mondiale şi atacuri barbare ca în Panama, Irak, Somalia, Angola, Albania, Iugoslavia, spre a nu mai adăuga alte zeci de nume ...
În ciuda acestor jafuri, urmăriţi cîţi oameni (oameni, oare ?) dorm pe trotuar, sub poduri şi podeţe, în ganguri, holuri, canale, în recipiente de gunoaie, sub Jove ... în ţări ca Franţa şi U.S.A. Aceasta, mai ales, este ţara celor mai mari contradicţii şi dezastre, cu cele mai grave "bombe" care acumulează tensiunile unor explozii fulminante: indi-enii (populaţia indigenă) măcelăriţi pentru a se întemeia statul rătăciţilor şi aventurierilor (am menţionat doar cele mai "cuminţi" categorii) din lumea întreagă, negrii (37 de milioane) robiţi şi înjosiţi pînă la ultima limită a rezisten-ţei, subnutriţii (36 de milioane, dar unele documente vor-besc de o treime din populaţie)) şi analfabeţii (9O de milioane), ultimele două cifre după declaraţiile Excelenţei Sale Clintonu, partenerul de publice năzbîtii intime al Mo-nicăi, supusă şi focoasă funcţionară ...Ovală !
O comparaţie între acest Uriaş aflat în pregătirea pră-buşirii, trecînd cu greu prin agonia cea mare, şi ţara noas-tră sub aspectul nivelului de trai, ne surclasează chiar şi acum la 11 ani de la Dezmăţul plănuit, poate, şi Buşit peste noi în icnete ovale de Bil-Mon ...
Să nu uităm -le spun cu suferinţă şi din imbold de gîndire pozitivă, tuturor tovarăşilor- că la noi, în Socia-lism, pe puţinii găsiţi fără loc de muncă îi ducea mili-ţia, obligatoriu, la viaţă, la respect şi onoare, căci aceas-ta este Munca ! Iar Preşedintele-cel-Mare, devenit Erou-Martir Naţional întru acest sublim ideal, s-a sacrificat şi le spunea cu limbă de moarte celor pentru care a trecut Din-colo dîrz, demn, neîncovoiat "minunata clasă muncitoare" (comparaţi cu formula de borcan afumat a Brucanului).
Era convins, tocmai datorită nivelului de trai, că muncitorii îl vor răzbuna; ştim că aceasta este marea cer-titudine: sînt deja ani de cînd ea roade la baza stafiei otră-vitoare - Capitalismul.


Investiţia străină – cel mai teribil jaf !

88. Întrebare: Am remarcat că vă refe-riţi constant la alegeri cu ghilimele şi opuneţi acestui termen pe cel de "vota-re". Ce disocieri explică această opinie, scuzaţi sublinierea, iarăşi singulară ?

Răspuns: Vă mulţumesc şi vă felicit pentru sesizarea disocierii şi pentru sublinierea poziţiei noastre.
Cei doi termeni nu numai că sînt diferiţi, dar ei sînt opuşi, formînd în existenţa noastră ante-şi post-decembris-tă o serie antonimică perfectă.
Uşor de explicat este termenul cel mai puţin uzitat: votare. El exprimă acţiunea tehnică, de lucru manual, prin care fiecare luăm buletinul de vot, îl deschidem undeva şi, după ce aplicăm iute ştampila, de teamă că se va usca tu-şul, împachetăm şi îi dăm drumul într-o urnă, nemaiputînd şti nimic dacă acest buletin sau altul va mai fi deschis şi numărat...
Această operaţie manuală, mecanică, nu are nimic comun, nici tangenţial, cu ceea ce se numeşte, dar nu se găseşte, alegere. Nefiind implicaţi în politică, oamenii muncii nu ştiu că, obiectiv, nu au ce alege şi-şi fac repro-şuri că n-au reuşit să se orienteze corect. Nu au ce alege pentru că alegerea este un act raţional, de făcut cu mintea, ci nu cu mîna şi nici chiar cu inima (fiindcă nu este şi nici nu trebuie să fie nici emoţional).
Ca să pui în funcţie raţiunea, ai nevoie de cel puţin două soluţii spre a realiza compararea şi... alegerea. Cum soluţiile politice sînt patru - Capitalism - Oportunism - Fascism - Socialism - din care trei de o esenţă (Robie) şi una de altă esenţă, opusă (Libertate), pentru a alege, vo-tantul trebuie să aibă, neapărat, cel puţin o variantă din prima categorie şi alternativa ei (din cea de-a doua).
Tot ce am avut în buletine de la 5 martie 1962 (de cînd sînt eu votant) şi pînă astăzi (cu excepţia ultimului deceniu cînd şi unde am fost eu însumi candidat) a repre-zentat o variantă unică. De aceea am afirmat că noi sîntem ţara (care îi întrecem şi pe turci) cu cea mai cruntă repri-mare a alternativei politice.
Vina aparţine celor mulţi, cum din bun simţ înţe-legem că nu numai hoţii sînt vinovaţi -cum o spun adesea, în public, insistent, zavragiii- ci aceia care îi obligă să fure.
Soluţia este foarte simplă: momentan, oamenii mun-cii trebuie (şi pot) să candideze ca independenţi (iată expli-caţia candidaturii mele la "alegerile" locale, judeţene, par-lamentare şi prezidenţiale ca independent), iar în timp să se organizeze de sine şi pentru sine din punct de vedere politic, pe principiul clasei sociale, adică, simplu spus, să intre în partidul comuniştilor, lăsîndu-i pe candidaţii celor 1OO de partide să fie votaţi de categoriile lor sociale, care însumează (toate, la un loc) cel mult 12-15 procente !
Am inclus în acest procent şi partea reprezentînd intelectualitatea care, însă, dacă vrea să-şi asigure o exis-tenţă onorabilă şi o recunoaştere adecvată, trebuie să-şi pă-răsească tentaţia genetică a trădării şi oportunismului şi să se întoarcă cu faţa la izvoare: ţărănimea şi muncitori-mea, mai ales că chiar ea, intelectualitatea, a inventat (nu poate fi creaţie folclorică !) formula paremiologică Dacă ai carte, ai parte; aceasta este, sigur, invenţie a celor care au avut intenţia de a subordona, iar subordonarea cea mai bună se realizează din interior: prin minte (instrumentul fiind cartea) şi prin suflet (instrumentul fiind teama). Cei liberi nu inventează şi nu transmit precepte; ei există ! Iar aceasta este dovada supremă a istoriei; iată ceea ce ar trebui să priceapă şi unii măsluitori de teze privind trecutul nostru.
Concret, aceasta înseamnă că intelectualii trebuie să recunoască esenţialul pentru caracterul democratic al con-stituirii Puterii: prezenţa în Putere a tuturor categoriilor sociale, proporţional cu întinderea lor în cadrul comuni-tăţii. Observaţi, vă rog, modul absolut nelimitat în care concepem Democraţia, Puterea şi alegerea: nu excludem pe ciocoi, pe burghezi, pe moşieri, pe nimeni; facem însă precizarea că nu acceptăm pe extremişti (cei care neagă dreptul la existenţă al altuia) şi pe fascişti (cei care îi îm-piedică efectiv pe ceilalţi să-şi exercite drepturile, folosind pentru aceasta forţa, cum afirmă un coleg al meu de profe-sie, a cărui armă de luptă politică, singura eficientă şi ne-cesară la noi, ar fi...cura de mitralieră !!!
Deci, în noiembrie 2.OOO vom avea votare (ca me-reu), ci nu ... alegeri !


Revendicări revoluţionare la 22 decembrie 1989

89. Întrebare: Justificaţi prezenţa în stradă, în decembrie 1989, a populaţiei, mii, chiar zeci de mii, în capitală; ce-a vrut aceasta ?

Răspuns: Excludem din discuţie pe agenţii provo-catori (străini şi interni), forţele speciale, pe cei plătiţi cu suta de lei şi, respectiv, 5O de lei (pentru prezenţă cu stri-gare de lozinci sau numai prezenţă), pe infractorii de drept comun, pe rătăciţi şi pe scaieţi... Vorbim numai despre cei care au acţionat conştient, premeditat şi spontan, au intrat într-o anume organizare de tip revoluţionar, aceştia au ieşit în stradă pentru ceea ce au cerut şi au obţinut ulterior (pînă la aplicarea măsurilor contrarevoluţionare): locuri de mun-că (puţini, dar erau neîncadraţi, mai ales cei cu contractul de muncă desfăcut din vina lor), locuinţe (cei care nu aveau la nivelul dorit şi justificat, mai ales în Bucureşti), acces liber în oraşe (mai ales intelectualii şi au obţinut ... alţii !), abandonarea numirii pe post prin repartiţie la ter-minarea studiilor (revendicare oligofrenică, esenţialmente deturnantă, cu caracter contrarevoluţionar, iniţiată de li-chele, pentru care s-au organizat reţele complecte în facultăţi şi s-au plătit sume importante), înlăturarea brutali-zării femeii prin controlul sarcinii, cumplitisimă bestiali-tate (privind modul realizării şi consecinţele, ci nu impor-tanţa socială şi chiar naţională; ştim că există state cu astfel de cenzurare a naşterilor şi mai severă, neavînd rele-vanţă aici sensul cenzurării şi scopul), dezincriminarea unor fapte (ultrajul), înlăturarea ciocoilor de partid de la conducerea de stat sau lipsirea lor de putere, ultimele două fiind revendicări esenţial revoluţionare.
Am adăuga cerinţa de a întări mai mult controlul averilor, pe fondul ancestral al poporului nostru, de dis-preţ şi de condamnare a celor cu avere personală exage-rată.
Toate revendicările au fost obţinute, temporar şi de formă, căci nu s-a statuat fundamental, constituţional, un organism cu structură complectă a revoluţiei şi cu puteri politice pentru cel puţin cîteva decenii. Esenţa o forma în-depărtarea -am formulat eu atunci, evident simbolic, pen-tru cel puţin 1.OOO de ani- a peceriştilor de la accesul spre Putere... Iar noua Putere de stat normală ar fi trebuit să fie supusă, cel puţin pentru două-trei decenii, unei cen-zuri politice din partea organismului revoluţionar, verigă consemnată pretutindeni în cazul revoluţiilor. Cum la noi a învins contrarevoluţia, aceasta nu avea nevoia şi nu supor-ta vreo cenzură, după ce şi-a adjudecat, sub fundul său, poporul.
Toate revendicările revoluţionare şi chiar cele de bun simţ au murit, căci întreaga Putere a trecut, exclusiv, în mîinile ciocoilor şi clicii lor.
Ceea ce vă spun nu are nimic comun cu tezele pri-vind "revoluţia furată", acestea fiind emise de ciocoi şi de mari reacţionari, de lepădături şi mai abjecte, care voiau distrugerea dintr-odată a tuturor realizărilor de decenii prin suferinţele şi luptele poporului; amintiţi-vă de insinuări de tipul "Îl vreţi pe Iliescu jos ?" întrebare-dorinţă în care, ulterior, adverbul a fost explicat cu simplul, nevinovatul, sens ...fizic !
Stîngăcia mişcărilor Preşedintelui, anti-orientarea a-cestora, traseul de marionetă în mîinile cuiva în toată peri-oada 16-22 decembrie 1989, au determinat starea de groa-ză apocaliptică în faţa celor 64.OOO de victime (in-ventate şi popularizate intens de către contrarevoluţie) în raport de care solidaritatea clasei muncitoare în jurul Pre-şedintelui şi devotamentul faţă de el s-au spulberat, foştii conducători avînd răspundere imensă în faţa poporului pentru că n-au intervenit; mă refer la Gheorghe Apostol, Ilie Verdeţ, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bîrlădeanu şi mai tinerii Dan Marţian, Ştefan Andrei, Ion Iliescu şi alţii care puteau pînă în 22 decembrie fie să detensioneze situaţia (să nu uităm că 95 % din morţi sînt "realizările" contrarevoluţiei, aflată la Putere ilegal, fie convocînd Ma-rea Adunare Naţională, Comitetul Central, sau formînd un nou guvern ori chiar preluînd conducerea în stat şi Partid, cu "marginalizarea" temporară ori susţinerea Preşedintelui contra ciocoilor, toţi membrii Comitetului Politic Executiv şi ai Consiliului de Stat trebuind înlăturaţi, dar nu demola-te structurile statului democrat, cum cerea şi cum a în-făptuit consecvent contrarevoluţia, începînd cu semnalul dat prin "Latrina Europei" în 22 decembrie la ora opt şi un sfert (dimineaţa).
Cel mai semnificativ moment, dezvăluitor al esenţei contrarevoluţiei, îl reprezintă cel public din ianuarie 199O cînd conducătorul contrarevoluţiei l-a impus pe C. Copo-su, acea stafie umblătoare, cel mai ciudat şi mai rătăcit personaj din cîte au călcat aceste pămînturi, referirea mărginindu-se strict la activitatea politică postdecembristă (căci sînt de reţinut cele scrise de el, spre exemplu, despre Ardeal şi poftele hrăpăreţe ale veneticilor).
Cînd vom reveni la Socialism şi vom avea o constitu-ţie democrată, trebuie să prevedem acolo drepturi ale po-porului în insurecţie şi modalităţi de apărare, în aceste cazuri, a cuceririlor revoluţionare, ci nu de distrugere. În acest sens, cred că singura soluţie deplină este cea cuba-neză, cu tot poporul avînd armele şi muniţia acasă, introdusă de marele conducător, tovarăşul Fidel Castro, desăvîrşit revoluţionar secular şi milenar, model de condu-cător comunist; imaginaţi-vă pe unde ar fi fugit să se as-cundă după sobe, lălăiţii, miorlăiţii şi măscăricii din 22 decembrie de la TV, dacă muncitorii şi ţăranii erau în stra-dă cu Kalaşnikov sau S.K.S. ori chiar cu Z.B. ! Chiar bes-tiile nord-americane au învăţat lecţia înfrîngerii de la po-porul înarmat, cum au învăţat-o tot ei, ca şi francezii, de la viteazul eroic Vietnam ! Căci aceasta este soarta agreso-rilor: se opresc numai cînd li se dă peste bot !


Judecători numiţi sau aleşi ?

9O. Întrebare: Aţi formulat constant critici dure la adresa judecătorilor. Cum justificaţi aceasta ?

Răspuns: Judecătorii, într-un stat democrat, trebuie să fie persoanele cu cea mai înaltă ţinută cetăţenească, de onoare şi de reputaţie neştirbite, recrutate şi promovate de comunitate, ci nu de cei care ajung, mai ales necinstit, în conducerea Administraţiei.
Fiind numiţi pe criterii extra- şi non-valorice, doar pe baza studiilor (acoperite, deseori, doar cu patalama), aceş-tia vor nimici nu numai pe justiţiabili, ci chiar ideea de justiţie, de dreptate, imposibil de "prins" de către inşi îngîmfaţi, orgolioşi, tiranici, dezechilibraţi, beţivi ori alt-cum şi -de ce nu ? - prea tineri.
Pentru a se înfăptui o judecată corectă, cu spirit de răspundere, toţi judecătorii trebuie să fie aleşi în adu-nări publice sau cu vot secret pe buletine, chiar în locali-tăţile de unde vor fi justiţiabilii lor.
Pentru perioada Socialismului, cînd judecătorii erau "aleşi" dar nu de către cine trebuia, judecătorii au fost pri-mii între vinovaţii fără nici un dubiu pentru reprimarea oamenilor muncii; atunci o făceau în numele apărării Soci-alismului, condamnîndu-ne pe cei consideraţi anticomu-nişti (cum este, fără nici un temei, cazul meu), iar acum, absolut aceiaşi judecători -în loc să stea la răcoare- ne condamnă pe motiv (absolut justificat) că sîntem ... anti-capitalişti, iar ei, judecătorii, devotaţi, cu jurămînt, PeCeRăului, au devenit... echidistanţi şi... inamovibili, mai urmînd să fie declaraţi... zeităţi !
Ce ruşine pentru societatea care îndrăzneşte să-şi zi-că ... democrată !
O altă problemă, de extraordinară importanţă, legată de justiţie, este cea a dosarelor formate în cursul judecăţii. Diverse persoane şi instituţii ale statului îşi bagă nasul în dosare şi pînă la urmă le papă, lipsindu-i pe împricinaţi de posibilitatea de a-şi păstra şi folosi actele şi lucrările din ele. "Darea la topit" este expresia cea mai neghioabă şi tîl-hărească pe care ţi-o aruncă în obraz fel de fel de şuţi care au trăit pe seama imenselor eforturi ale părţilor pentru a aduna piesele.
De aceea se impune de lege ferenda ca, după trecerea termenelor legale, dosarele să fie predate obligatoriu, la cerere, proprietarilor lor: părţile care s-au judecat.
Mai inserez o propunere: nevoia de a schimba nume-le instanţei supreme care nu trebuie şi n-a dovedit că se numeşte corect Curtea Supremă de Justiţie, urmînd să se numească ceea ce este: Curtea Supremă de Judecată (în general nedreaptă).


Ticăloşii nu vor renunţa niciodată la cenzură !

91. Întrebare: Mai există cenzură ?

Răspuns: Acum, în Capitalism, cenzura a devenit omniprezentă şi omnipotentă, fără ca să mai aibă, ca-n Socialism, justificări temeinice de importanţă majoră şi principii cunoscute ori subînţelese şi acceptate de lege, de morală, de cutumă. Acum, în Capitalism, burta bandiţi-lor este singurul principiu, ea subordonîndu-i pe cei din Presă şi Edituri, căci cred că la această cenzură vă referiţi.
Am fost mereu cenzurat, dar cu aşa nepătrunsă ne-ruşinare ca în Capitalismul "nostru" actual nici o dată. Pentru istorie las două mărturii oricînd verificabile (din multe sute de exemple proprii).
În campania electorală pentru alegerile locale din iu-nie 2.OOO, am dus la "Argeş-expres" (care apare aici la Curtea de Argeş) un anunţ publicitar pentru funcţia de Pri-mar al oraşului şi cea de Consilier local şi judeţean, eu candidînd ca independent. L-am predat tovarăşului Redac- tor-şef, prozatorul Dumitru Augustin Doman, am convenit preţul (cu greu, fiind sărac), am plătit acest preţ, pentru care am primit chitanţă, dar nici astăzi, la trei luni de la alegeri, nu mi-a apărut anunţul !
În august m-am dus la Piteşti, la ziarul "Argeş", fostul "Secera şi Ciocanul", declarat acum "independent" (cum s-au autodeclarat toate oficinele burghezo-feudalo-ecleziastice), condus de colegul meu Mihai Golescu, şi am plătit un anunţ pentru "Adevărul", cu chitanţă. La numai cîteva minute, abia ajunsesem în magazinul "Trivale", am fost sunat şi rugat insistent să mă prezint la redacţie pentru a mi se restitui suma depusă, deoarece "Anunţul a fost re-fuzat, nu se poate publica, fiind cu conţinut ... politic !" Textul anunţului era: "Preşedintele PARTIDULUI CO-MUNIŞTILOR solicită SEMNĂTURI SUSŢINERE CAN-DIDATURĂ PREŞEDINŢIE şi PARLAMENT şi SPRI-JIN material şi financiar" (chitanţa nr. AGALB /7155417 din 24 august 2.OOO). Pe ultima copertă este reprodus afişul electoral din campania acestui an.
Ticăloşii nu vor renunţa niciodată la cenzură; doar nu vreţi să le cereţi să aibă curajul unei înfruntări ca-valereşti. I-am onora peste măsură !


Asociaţia de Luptă Împotriva Abuzurilor

92. Întrebare: Sînteţi fondatorul u-nei organizaţii neguvernamentale, ALIA, pe care vă rog să o prezentaţi, în datele ei importante, mai ales dacă are legă-tură cu activitatea dv. politică.

Răspuns: Încă din anii '6O am avut lupte şi chiar războaie -în numele şi pentru cei năpăstuiţi- cu tot felul de ticăloşi, stimulaţi, organizaţi ori susţinuţi, pe faţă sau în secret, de către primarul comunei care şi-a apropiat treptat tot sistemul terorismului de stat: miliţia, securitatea, dar mai ales Partidul, prin lepădăturile peceriste, procuratura şi justiţia.
Lupta cu acest sistem era foarte grea, iar cînd am stabilit că în partid nu pot intra, decît cu condiţia pe care mi-a pus-o Comitetul raional Curtea de Argeş la 9 octom-brie 1966 -aceea de a nu întreprinde nimic fără acordul Biroului raional- evident respinsă de mine cu indignare ("Eu doresc să intru într-un partid cu obligaţii şi drepturi, ci nu într-o gaşcă!"), am început să concep o organizaţie secretă al cărei Program l-am definitivat în 1977.
Această organizaţie era un partid comunist autentic, replică dură şi cinstită dată P.C.R., şi se numea "Dreptatea Socială", vizînd în primul rînd înlăturarea abuzurilor şi nedreptăţilor, cu o teribilă confirmare -ca sferă de cuprin-dere şi profunzime- în experienţa de la închisoarea speci-ală unde am cunoscut, în 1975, peste 4OO de deţinuţi politici (la 11 ani de cînd ... nu mai existau legal !).
Treptat-treptat, mai mulţi apropiaţi şi colaboratori lu-au cunoştinţă cu ideile generale sau în amănunt ale Pro-gramului; primul care a citit în întregime textul, dat chiar acasă într-un exemplar dactilografiat, a fost tovarăşul Peli-nescu, de care nu mă temeam ştiindu-i istoria familiei şi cîştigîndu-mi încrederea, în ciuda faptului că mă convinse-se de atitudine anticomunistă (nefundamentată, de altfel; dînsul judeca tezele comuniste după comportamentul cio-coilor pecerişti, ceea ce este o eroare fundamentală).
N-a divulgat, deşi avea un prieten apropiat ofiţer de securitate, a apreciat materialul, dar nu s-a implicat, nefi-ind un tip de luptător, ci mai mult de beneficiar.
Din dorinţa de a recruta doi colaboratori, le-am dez-văluit (ambilor) problema organizării Partidului, cu o di-ferenţă aparent nesemnificativă, unuia spunîndu-i "Am or-ganizat lupta împotriva partizilor şi am pregătit-o", iar celuilalt "Am organizat lupta împotriva partizilor şi am pregătit armele necesare".
La percheziţia din 22 ianuarie 198O, maiorul Con-stantin m-a întrebat, după ce constatase, probabil, că eu nu posed ce căuta dumnealui, "Dar armele unde sînt ?" Eram acum sigur..."A, zic, armele ! Aici sînt !" "Unde aici ?". "Aici unde ne aflăm !". "Aici în casă, chiar în camera a-ceasta ?". "Da, aici şi aici !" i-am precizat arătîndu-i cei doi pereţi ai bordeiului în care locuiam la Cicăneşti, cu rafturile pline de cărţi ...
- A, păi, de ce nu spuneţi că vorbiţi în metafore ?!?
- A, intru în joc, păi de ce nu vă instruiţi colaboratorii cu metaforele ?!?
Din întîmplare, au trecut pe lîngă ambele exemplare ale Programului existente în casă.
Nu am putut să finalizez Partidul fiindcă nu aveam decît un singur colaborator hotărît: tovarăşul învăţător Va-sile Alexoiu; ceilalţi erau superficiali, nealtruişti, egoişti, flecari, pupăndoşi ori anticomunişti, ca să nu vorbim de cei cu ... slujbă dublă ! Astfel încît am constituit o asoci-aţie, pe acelaşi program însă, despre care vorbeam în gura mare: în rată, la şedinţe, în cancelarie, în piaţă, în staţie, în tren ...
Unii mă admirau, îşi exprimau îngrijorarea, mă felici-tau, cum era profesorul Gelu Ciuculescu (dar vorbea în şoaptă, ferindu-se şi scuzîndu-se, parcă, pentru aceasta); alţii mă ocoleau şi spuneau în auzul tuturor, după ce vor-beam cu ei: "Nu ştiu ce-ai zis, că nu aud cu urechea asta!", cum deseori spunea, despre fiecare ureche, după poziţia pe care o avea faţă de mine în Rată, consăteanul meu, profe-sorul Giucă Mînzatu.
Încropind un grup hotărît să acţionăm împreună, în noaptea de 2O-21 iunie 1989, am constituit formal Asoci-aţia de Luptă Contra Abuzurilor cu semnarea jurămîntului (tipărit în Statut), fondatorii fiind: subsemnatul, învăţătorul Vasile Alexoiu, profesorul Nicolae Lupulovici, profesorul Pavel Haiducu. Ulterior am înscris asociaţia la judecătorie, numind-o Asociaţia de Luptă Împotriva Abuzurilor, pre-scurtat ALIA, ca să sune mai frumos. Această formă pro-moţională, ALIA a fost, este şi va rămîne un instrument de luptă al comuniştilor împotriva abuzurilor de orice fel; nu uitaţi că însăşi contrarevoluţia din 22 decembrie este un abuz: cel mai grav (la adresa existenţei Neamului şi Statului independent).
Menţionez că, pentru a ne da avizul, Ministerul Jus-tiţiei contrarevoluţionare ne-a impus eliminarea definirii abuzului, care era expresivă şi categorică, subliniind mai ales manifestările terorismului de stat şi ale tîlhăriei de stat.


Gogomănia despre „trai decent”

93. Întrebare: Constituţia democrată şi întreaga politică actuală vorbesc de necesitatea asigurării unui trai decent pentru întreg poporul, deci, evident, inclusiv pentru cei cuprinşi de dv. în "masele populare" pe care le repre-zentaţi. Ce părere aveţi despre această sintagmă ?

Răspuns: Mai întîi, dacă vorbiţi de Constituţia din 1991, acesteia nu i se poate reproşa că este "democrată", ea fiind, în realitate, cea mai nedemocratică însăilare de vor-be, expresii şi principii traduse şi copiate de către speci-aliştii cei mari în aceste trebuşoare.
Apoi "trai decent" şi "obedienţă" sînt cele două mari gogomănii inventate de către ciocoii pecerişti, deveniţi ca-pitalişti cu Puterea în mînă. Îmbuibaţii, trăind în lux şi des-frîu, bălăciţi în depravare şi dejecţii de tot soiul, îi îndeam-nă pe constructorii Socialismului, deveniţi în mare parte cerşetori în propria ţară sau aiurea, să fie... decenţi ! Cu alte cuvinte, să ia seama la ce critici formulează, prin ce ganguri, holuri, canale, vieţuiesc, iar cînd ies la vedere să nu le chioroie maţele prea tare că ar deranja urechile prea fine ale... obedienţilor ! Adică ale celor umflaţi în prînzuri groase şi nesfîrşite că de la обедь ( = prînz) vine vorba asta !
Ani întregi fălcoşii, cefliii, gîrbiţoşii, osînzoşii, cru-poşii, cu tremur jambonesc s-au acuzat recirproc şi copios că sînt obedienţi... cuiva ! Cine le-o fi şoptit sensuri devi-ante francmasonice ale cuvîntului ? Probabil însă, au dat peste niscaiva dicţionare, pe care le mai aveau de pe la "Maxim Gorki" ori "Lomonosov" şi s-au dumirit; de atunci se rostesc pe dăceşte, clientelă... politică. "Я скоро угадался што университет фантазия" !
Sintagma trai decent trebuie folosită ca poartă în nas pentru cei cu rîturi mari, groase şi insensibile, ci nu pentru muritorii de foame; pentru cei care hămîie, miorlăie, ţopăie şi borăngăie în Tv, Radio, în diavolotecă, diavolo-baruri, pe străzi şi în fel de fel de stabilimente sălbatice, transplantate la noi din altă lume, cea a anti-oamenilor.
"Trai decent, nene !" trebuie şoptit insistent la ure-chea celui care, "slujitor al poporului", încasează de patru-cinci mii de ori mai mult decît mine în 1989, în vreme ce sporul meu este de numai 5OO de ori, la o devalorizare a leului de 3.OOO-4.OOO ! Deci, la dumnealui, obedientul bugetar, venitul real s-a înmulţit cu 4O, iar la mine cu O,5; trebuie să stau însă cuminte şi să-i ascult povaţa: "Fii decent, necompetentule !"


Generaţia degenerată

94. Întrebare: Aveţi cinci copii, din care patru majori; pot presupune că aţi for-mat deja un stat major al revoluţiei şi al Partidului Comuniştilor în familie ?

Răspuns: Puteţi presupune, dar nu uitaţi -sînteţi edu-cator- factorul principal, determinant, în formarea perso-nalităţii este mediul, iar celelalte -ereditatea şi educaţia- reprezintă numai suportul şi, respectiv, modelatorul.
Deseori -cum am auzit frumos la radio- mi-am redus umbra de stejar ca să crească iarba. În decembrie 1989 fiul cel mare era deja major şi a participat la revoluţie împre-ună cu mine şi cu cea de-a doua fiică; era impulsul entuziast al copilului care-şi urmează tatăl care îi pare curajos, neînfricat, erou...
Dar revoluţia s-a evaporat, iar eu am continuat să fiu victimă a aceloraşi ticăloşi, acum anticomunişti, care nu se mai temeau de nimic şi nu mi-au restituit nimic din ceea ce mi-au acaparat şi în plus -în 1995 !- mi-au cotropit şi ce mai rămăsese ...
Zi de zi, exceptînd anii 199O-1991 cînd s-au men-ţinut activitatea social-economică şi preţurile socialiste, sa-lariul real a scăzut, nevoile erau mai mari, lipsurile ciu-peau mai adînc, confuzia din societate devenea mai pose-sivă, tot mai puţini înţelegeau ce se întîmplă, iar adoles-cenţii şi tinerii pierdeau, o dată cu locul de învăţătură gra-tuit şi cel de muncă garantat, pierdeau spun şi pofta pentru ele, ceea ce le înceţoşa idealurile şi le îndepărta rarefiin- du-le pînă la dispariţie.
Întrebaţi despre Muncă, mulţi tineri, dacă nu toţi, de-cretează cu înţelepciune matură şi morgă, cu poză de pa-triarhi surprinşi de-o gafă mică: "Munca ? este ceva pentru proşti şi tractoare !" Sau, deprinşi deja cu şpilul capitalis-tic, răspund ştrengăreşte, blocîndu-ţi replica posibilă: "Decît să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba !"
Dacă ai insista întrebînd cum se defineşte omul de valoare în Capitalism, sclipirea înţelepciunii adolescen-tine îţi debitează imediat formula magică: "Cel competent pocneşte o dată din degete şi-i curg milioanele !"
Iată cum Capitalismul a format uşor -ajutat de bună-starea din Socialism a părinţilor- o generaţie degenerată , cum zice profesorul Piele, cam cu dispreţ, iar eu accept cu îngrijorare, tristeţe şi mînioasă mîhnire.
De aceea, trecînd peste nuanţa de concret din între-bare, deşi copiii mei au mers bine profesional (doi sînt li-cenţiaţi, doi sînt studenţi, a cincea elevă), nu am făcut stat major în familie şi nici nu-mi voi face din tineri: ei nu-şi vor vedea pragul de jos pînă nu-l vor lovi în creştet pe cel de sus şi pînă nu vor trăi marea dramă istorică pusă la cale în 1989, îndelung pregătită de imperialişti cu uneltele lor: Dubcek, Carol Woityla, Lesh Walesa, Gorbaciov; cînd vor fi bătrîni iar fiii lor la jumătatea vieţii, va începe să se dezdoaie semnul de întrebare, cum misterios spunea Poe-tul din Ciofrîngeni, Ion Ene Fripcea, el însuşi unul dintre marii păcăliţi, plecat deja dintre noi de vreo trei ani, dar după ce se lecuise de gaşca cederistă şi de cea… devină.
Dacă n-aţi auzit pînă acum, aflaţi că generaţiile con-trarevoluţiei nu au niciun ideal social-politic pozitiv ; ele au numai "pohte" şi înfundături de vietăţi prima-re ! Acesta fiind rezultatul la care ne-a condus bestiali-tatea ciocoimii peceriste care ne-a dăruit ploconul contra-revoluţiei !
Fiii fiilor noştri vor fi primii care nu vor mai avea, în masă, locuri de muncă, ei nu vor mai avea locuinţe (cele actuale vor face o sută de ani, ieşind treptat din uz), iar rezervele imense ale Socialismului se vor epuiza şi, treziţi la lupta cea mare, vor fi găuriţi de vreun duduion cu gloanţe de război; în Istorie este ca în viaţa personală: fiecare învaţă singur, Omul fiind singura specie care, ne-avînd instincte puternice, reacţionează, moale şi tîmp, prea tîrziu...

Un mic fîs burghez cu izme pestriţe

95. Întrebare: Cum apreciaţi "Scri-soarea celor cinci" ?

Răspuns: Un mic fîs burghez, în raport cu lupta mea care îi privea şi pe unii dintre ei (ca adversari).
Admiţînd ca reale relatările protagoniştilor, nu pot înţelege tertipurile tactice, cînd normal era să se adreseze (aşa cum o făceam eu) Comitetului Central, Congreselor, Conferinţelor, Consiliului de Stat, Marii Adunări Naţiona-le, mai ales că între dumnealor era un revoluţionar de talia lui Gheorghe Apostol şi scrisoarea s-a produs după episo-dul eclatant al Eroului Constantin Pîrvulescu.
Ceea ce am spus este valabil în raport cu imaginea de comunişti a personalităţilor respective, dar acum de cînd ei, cu excepţia tovarăşului Gheorghe Apostol, slujesc cu abnegaţie şi sîc Capitalismul, declarîndu-se mereu-mereu-mereu anticomunişti, ştim că fîsul avea isme pestriţe.
De altfel, nici n-au fost excepţii în general între cei care formau eşalonul superior naţional al detaşamentului de avangardă al clasei muncitoare. Relevantă îmi apare evoluţia unui personaj cunoscut public, cu personalitate, tip profund, decent, sobru, de ţinută aleasă, tovarăşul Dan Marţian, cu care am avut mai multe întîlniri în tinereţe, dumnealui fiind Prim-secretar UTC pe Centrul Universitar Bucureşti, cînd eu eram student.
Îmi vorbea respectuos, ca unui prieten, îmi relata amabil ce avea important, mă întreba elegant despre mine. În urmă cu aproape 3O de ani, m-a strigat pe Calea Victo-riei, lîngă Comitetul Central. Am vorbit foarte apropiaţi; ştia istoria luptei mele (cred că de la tovarăşul Gheorghe Ionescu). Mi-a spus că este chemat la Tovarăşul să-i pre-zinte un raport despre vizita în Republica Populară Chine-ză unde fusese în fruntea unei delegaţii. Era atunci Prim-secretar al U.T.C. şi Ministru pentru problemele tineretu-lui, dar "mîine, poate, n-o să mai fiu".
Eram bucuros oridecîte ori vorbea cu mine şi mă lăudam către toţi, lărgind chiar, adîncind şi înflorind te-mele şi replicile discuţiilor. Am suferit a doua zi cînd am citit comunicatul despre schimbarea sa din funcţie.
După 1989 l-am felicitat pentru funcţia din Parla-ment şi i-am scris mai multe scrisori "certîndu-l" (cu defe-renţa firească) tovărăşeşte pentru trădarea Socialismului. Să vă arăt răspunsurile ? Aţi vrea dv, dar nu vi le arăt, căci nu le am. Mă gîndesc ce frumos îmi răspundea şi mă pri-mea Constantin Stătescu ...


Constelaţia licuricilor tăcuţi

96. Întrebare: Prezentaţi-ne unul dintre multele aspecte ale rezistenţei cetăţeneşti ante-decembriste.

Răspuns: Cu plăcere şi chiar cu regretul că, în cu-rînd, le vom repeta, în ciuda specială a tovarăşului inginer Savu, exponent al U.F.D. (Umbrele Fantomelor Diavo-leşti). În anii cînd acest tovarăş ne stingea programat lumi-na pentru a ne băga degetele în ochi şi minţile-n cap -cum a început să facă şi acum, nedeplasîndu-şi mîinile "demo-crate" de pe vechile comenzi "dictatoriale"- am plănuit o formă de protest originală foarte semnificativă şi mobiliza-toare, la care speram să antrenez întreg oraşul. Împreună cu tovarăşul Alexoiu am incitat pe tovarăşii Pelinescu, Haiducu, Piele să plecăm cu lumînări, apoi cu felinare (eu aveam pregătite vreo zece, pentru o întreagă trupă !), fiecare de la el de acasă, spre Primărie, unde să formăm o "constelaţie" protestatară de licurici tăcuţi.
Eu am parcurs de multe ori traseul, ceilalţi s-au lăsat greu, deşi erau fascinaţi de forma de protest, iar unul îmi repeta, nesuferit şi persiflant că "nu are stofă de martir" (vorbele specifice autocaracterizării celor construiţi doar din foşgăială), dar a cedat, poate afectat de fantezia spec-tacolului, într-adevăr terifiant: profesorul Piele. Începutul i-a impus alt comportament privind "stofa de martir"; cum se stingea lumina, mă suna să-mi propună "întîlnirea" folo-sind parola "Îmi daţi un chibrit ?", " Da, cînd vă trebuie ?", "Păi, acum, că iar au stins porcii lumina !", "Şi la mine !", " Bine, vin spre dv."
Licuricii se balansau spre Primărie, acolo făceau po-pas că, de, se mai întîlnesc oamenii, mai discută şi se-ntorc atunci cînd termină... Profesorul era încîntat, dorea să ex-caladăm "mutarea", parcă voia să-şi contrazică şi să-şi condamne formula neghiaobă cu "stofa"... Nici astăzi nu ştiu dacă tovarăşii au prins în rapoartele dumnealor minuţi-oase protestul nostru luminos. Oricum, este clar că nu s-au prins în mişcare conorăşenii noştri; ei îşi conservau energi-ile pentru a vota Formula Stingerii Neamului, ci nu numai a curentului !
În altă parte v-am vorbit despre "traficul" cu carne de vită... Nimic nu mi-a plăcut mai mult decît să mă opun autorităţilor nedrepte -cum era normal să facă fiecare şi mai ales partizii - extremiste sau fasciste.


Nea Mihai, nea Mihai…

97. Întrebare: Care este adevărul despre confruntarea dv. cu Majestatea Sa ?

Răspuns: Nu m-am confruntat cu nici o "majestate", ci cu un hîrb antiistoric purtat prin ţară, ca pe o moaşte provocatoare de scîrbă, de cîte un tovarăş general Suceavă (întîmplător acesta este chiar cel care, în 1974, s-a asigurat de păstrarea integrităţii vieţii mujistăţii sale, prin aceea că a avut o teribilă previziune şi mi-a confiscat puşca de vînă-toare şi muniţia !)
În general s-a publicat în presă "incidentul". Eu nu m-am confruntat cu "Malestatea Sa", ci cu o imagine cio-bită şi distorsionată, creată de cîte o Mezincescu, a celui care nu a fost niciodată Majestate, mai întîi pentru că noi nu am avut regi nici cînd se numeau astfel. Toţi erau în realitate, Preşedinţi, căci erau de-ai noştri şi îi alegeam: Burebista, Decebal...
S-a anunţat vizita în oraş, m-am informat de traseu, am văzut că îl va primi "mulţimea de localnici" entuziaşti, sosiţi deja în prealabil cu autobuzele din diferite judeţe, mai ales din Bucureşti şi din Banat; erau aceiaşi care um-pleau sălile din fiecare judeţ cînd se organizau întruniri ale găştii peneţiste itinerante, declarate locale, însumînd în general, pe ţară, vreo două-trei sute, cu simbriaşi cu tot.
M-am hotărît din seara precedentă să-i fac, cu titlu particular, cum ar fi trebuit să-i facă cel puţin 3.8OO.OOO de partizi, o primire corespunzătoare din partea unui cetă-ţean patriot, ospitalier şi respectuos fiu de ţăran, mîncat de păduchi, rîie, bube şi foamete, pe cînd Gîngăvia Sa trona peste ţară, încercînd oasele întîmplaţilor în cale cu roţile bolidului auto sau mijlocul Tiei din Oeşti *)
N-am comunicat decizia nici familiei şi nici tovară-şului Alexoiu, cu care aveam întîlnire de principiu în seara

*) Tatăl meu ne-a povestit deseori, în copilăria noastră, întîm-plarea de la hora din Oeşti, cînd a fost prezent şi fostul rege Mihai, venit cu trenuleţul în plimbare la munte. Ne spunea concret ziua,
precedentă, dar nu s-a prezentat. Pînă tîrziu noaptea am rotunjit versurile pentru o pancartă şi apoi am caligrafiat-o, cu litere diferite, culori şi sublinieri, de două ori, pe carton căruia i-am fixat două mînere subţiri şi uşoare.
M-am postat din timp în faţa locului unde trebuia să coboare din maşină, la intrarea în curtea Mînăstirii, unde era plănuită o mică bîlbîială hîrîită, înregistrată sonor şi video de toţi cei pregătiţi (mijloace de comunicare în ma-să, servicii speciale, particulari).
Tulburat de ouăle clocite şi epitetele respingătoare pe care i le-au dăruit în aval tovarăşa inginer Dumitrache şi tovarăşul profesor Crişan Popescu (şi alţii, dar eu nu ştiam atunci), Scelenţa Sa n-a mai vrut să vorbească şi, cum a coborît, chiar în faţa mea, pierdeam momentul prielnic; am scos pancartele, le-am înălţat deasupra capului şi, fiind scrise pe ambele feţe, toţi nostalgicii cretino-demodaţi strigau "faceţi-i loc !", "faceţi-i loc !", pentru că citeau: "Nea' Mihai, nea' Mihai, Bun venit pe-al nostru plai !" "Faceţi-i loc ! Faceţi-i loc !" mă acompania gloata încălzi-tă a bine-pregătiţilor şi experimentaţilor suporteri. "Fa-ceţi-i loc ! Faceţi-i loc !" se prelungeau chemările în valuri mai depărtate, repetînd fericiţi entuziasmul împănaţilor din jurul meu, iar eu înaintam incredibil de lejer, pe pîrtia des-chisă de zeloşii încîntaţi, spre Majes ...
Cei din apropiere continuau să silabisească slovele fericirii lor, tot mai greu, fiind scrise (calculat) tot mai mic: "Însă prea mult să nu stai; Te întoarce la Versoix, Căci poporul nu te vrea; Mai păstrăm un dram de min-te Să ne-alegem Preşedinte !" Un bărbat chipeş, înalt, bine făcut şi bine hrănit, exersat, cu ochi de vultur şi urechi fine, auzind şi văzînd scena de vizavi, se-mbolida spre mine, călărind mulţimea; a plonjat pînă la un pas,
ne-am privit şi s-a întors. Îşi amintise, oare, că l-am tratat ospitalier, cu o ţuică în casa părinţilor, amărîţi pînă la talpă, după ce-mi confiscase puşca şi muniţia de vînătoare, la 28 mai 1974, din ordinul ilegal al tovarăşului colonel Mincu ? *)
Prima pancartă mi-a fost repede doborîtă şi ruptă parţial, iar eu am fost ţinta unor întrebări, mirări, vorbe necavalereşti şi vreo cîteva duzini de pumni aplicate, pe cînd îmi zburase basca de pe cap, la burtică, într-o viteză accelerată de o femeie care-mi părea săteancă, blajină, muncită, chinuită chiar, dar se antrena sîrguincios în boxul nesperat.
Nu mă puteam apăra decît încordîndu-mi muşchii pectorali, împinşi la înaintare spre a-mi apăra stomacul; mîinile erau ocupate pentru salvarea trofeului zdrenţuit, devenit vrînd-nevrînd, obiect istoric.
Era replica dată de mine peste 5O de ani pentru ofensa adusă de "Mişulică, tînărul pofticios", cum îi spu-nea tatăl meu, la întîlnirea lor de la Oeşti, cînd oprise trenuleţul într-o zi de horă ţărănească, la hanul lui Nenea Nae Dorobanţu.
O întrebam calm pe atacatoare dacă ea apreciază că are dreptul să-i adreseze urale călătorului. "Da, sigur !" îmi răspunse, nerefuzîndu-mi dialogul, dar neabandonîndu-şi distracţia. "Dar eu n-aş avea dreptul la propria-mi păre-
re ?", "Nu, sigur că nu !", iar pumnii continuau... Bulucirea talazului spre poartă m-a împins spre margine, între mine şi energica susţinătoare a monarhiei s-au interpus alte persoane, eu fiind "scuipat" în trotuar. Cine-o fi femeia aceea ?
Nevrînd să piardă ocazia, un coleg de la Cîmpulung, m-a ocărît în public pentru neobrăzare şi lipsă de respect, "deşi noi te-am acceptat ca inspector !" (Favorit al peceriş-tilor, fusese în comisia inspectoratului şcolar la concursul cînd am fost numit inspector şcolar). Iar profesorul Va-lescu, micul exponent contemporan din stirpea marelui învăţător Valescu din Muşăteşti, renumitul colaborator al lui Constantin Dobrescu-Argeş, a publicat în "Tribuna învăţămîntului" o scrisoare plină de indignare, suferinţă şi dispreţ la adresa mea, pentru comportarea inadmisibilă şi condamnabilă a unui inspector şcolar...


Răsturnarea proverbelor

98. Întrebare: Cunoscuţii şi vecinii ştiu că în anii premergători lui decem-brie 1989 practicaţi un lucru ilegal, condamnat de lege, aprovizionînd pe colegi cu carne de vită. Negaţi ?

Răspuns: Nu, nu neg: aveam o reţea de furnizori dintre cei bine verificaţi şi o reţea de beneficiari, din co-mună, din oraş, dar şi din împrejurimi. Preluam comenzi, le lansam şi, la ora H, primeam marfa şi o distribuiam du-pă toate regulile conspirativităţii, primeam banii, îi trans-miteam spre proprietar, pe care eu rareori îl cunoşteam, lucrînd, de regulă, cu intermediarul care, la rîndul său nu-i ştia pe beneficiari; în caz de cădere, reţeaua era salvată.
În toţi anii am folosit şi o operaţiune de mascare, adu-cînd de la Curtea de Argeş în sat pungile cu carne pe care le primeam oficial, pe cartelă, de la Alimentara noastră, unde eram arondaţi. Le dădeam în văzul tuturor, astfel în-cît oricînd, oricine putea depune mărturie că, în adevăr, eu am dat pungi cu carne, nenumărate (în timp) multor persoane, mai ales colegilor (care, se ştia, neavînd cartelă, nu aveau acces la carne în perioada de austeritate, impusă de absolut necesara înlăturare a Clauzei naţiunii celei mai nenorocite inclusiv a efectelor ei, în anii 1983 -1989).
Uneori caracterul secret al operaţiunilor era doar o vorbă; la punctele de tranşare găseam pe miliţian (sau mă găsea el), poposit în acelaşi scop. În astfel de cazuri opera-ţiunea era periclitată, căci intermediarul sau proprietarul cotizau, de regulă, cîte un picior de vită, ceea ce era foarte mult sau, dacă se afla că sînt eu în schemă, pericolul era înmiit şi căpăta sensuri şi consecinţe...politice ! De aceea aveam legende clare, precise, neîndoielnice, pentru astfel de "întîlniri" şi nu lucram decît cu oameni foarte siguri, toţi conştientizaţi asupra caracterului antidemocrat şi anti-comunist al măsurilor legale privind interzicerea tăierii vi-telor proprii.
În acei ani am scris un crunt rechizitoriu, la adresa ciocoimii peceriste, întitulat Răsturnarea proverbelor, subliniind percepţia şi consecinţele de odinioară marcate în expresia "I-a fătat vaca !", cu sensul de salvare, speranţă împlinită, libertate cîştigată, viaţă asigurată, în raport cu cele de acum (adică din acel moment): necazuri, suferinţe, umilinţe, condamnări, inclusiv, poate, închisori şi moarte ...
Meşteri neîntrecuţi, abili, şireţi, iuţi de mînă, versaţi, punctuali, pricepuţi, ca măcelari şi ca gestionari şi negus-tori în sensul pozitiv ancestral al termenului, merită să fie menţionaţi doi consăteni: On Ureche, trecut Dincolo, din păcate, de timpuriu, puţin înainte de contrarevoluţie, deo-sebit de curajos şi întreprinzător (poate şi pentru faptul că frate-său era colonel, mare şef la miliţie) şi Costică Po-pescu, zis Pralea, coleg şi maestru de drăcii al meu la internatul din Oeşti; el m-a învăţat cum să "dijmuim" cuferele colegilor avuţi şi zgîrciţi, lăsîndu-le atît cît să-i egaleze pe cei săraci, cărora le împărţea "prada" cu mînă spartă...
Sufeream cel mai mult cînd trebuia să aruncăm în Argeş, pieile vitelor, în lăzi asigurate cu pietre. Spuneam în sine-mi sîngerînd: Homo homini lupus est ! Cred că rîul Argeş este cea mai îmblănită apă curgătoare, pregătită să se apere de toate epocile glaciare care vor urma. Urmaşii noştri să ia aminte: cînd vor relua construirea Socialismu-lui, să evite programatic, premeditat şi conştient degradă-rile decretelor ridicole.


Troiţa cu inscripţie Dacă furată

99. Întrebare: Cum este cu furtul vechii troiţe din satul dv., Urecheşti ?

Răspuns: Aşa cum aţi aflat. Aici la Argeş, venise un nou şef al bisericilor evreieşti, ca adjunct al Episcopului de la Vîlcea, dar cu sediul aici la Mînăstire. Spirit cultivat, instruit, bun cunoscător, iubitor şi strîngător de Frumos, cărturar luminat şi sensibil -în ciuda profesiei ingrate- acesta a văzut în satul meu (unul dintre cele mai vechi din judeţ şi din ţară), în imediata apropiere a casei noastre, o troiţă veche cu inscripţie seculară, încrustată, de excep-ţională valoare, fiind realizată în scrierea tradiţională, dacică, a limbii noastre, Daca, obiect de inventar al Muze-ului de Istorie şi Cultură Cicăneşti, înfiinţat de mine în urmă cu vreo 35 de ani.
Ca şi cum i-ar fi aparţinut, fără nici un respect pentru săteni şi pentru autorităţi, a întins obişnuitul deşt porunci-tor dispunînd să-i fie dusă în curtea Mînăstirii troiţa noas-tră; şuţi lipsiţi de coloană au şi pus barda pe rarisimul mo-nument cicăneştean (fără asistenţa tehnică strict necesară), deşi numai acolo îşi vedeau rolul şi valoarea înaintaşilor. L-au desfăcut şi chiar l-au zobit în bucăţi, apoi l-au mutat la poftitorul stăpîn.
Chiar în momentul măcelului, l-am găsit eu pe un tovarăş mai mic, din copilărie, Gheorghiţă vecinul, lovind cu barda în lemnul sfinţit de Istorie, de Dragoste, de Dăru-ire şi de Jertfire, mutat acum în loc străin, ca fata necu-minte dată de nevastă peste dealuri şi vîlcele...
Am intervenit direct la agresori, apoi la Primărie, la Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă judeţean Argeş, la organismele naţionale, dar toţi delegaţii, primul a fost tovarăşul Constantinescu de la judeţ, nici nu au înţeles bine cu ce se mănîncă un monument istoric al unei locali-tăţi, bun privat al acelui proprietar; au demonstrat, mai curînd, o educaţie... antisocialistă şi au îngurgitat la Argeş, pe un mal frumos,..."Bucuria lecturii " avant la lettre ...
Aştept încă înţelepciunea de pe urmă...


Banca Naţională şi …mizărirea Neamului

100. Întrebare: Care este opinia dv. despre bănci, jocuri de noroc, F.N.I. ?

Răspuns: Singura bancă admisă de noi, comuniştii, fără rezerve este banca de stat şi, în plus, CEC-ul, care practică o dobîndă de 5%, toate celelalte fiind dovezile cele mai evidente, între primele, ale unei societăţi care se autodistruge; banca înseamnă antonimul muncii: unde apar băncile, umanismul societăţii piere, masele populare se pauperizează.
Aş accepta, în principiu, şi alte bănci, cu condiţia ca statul să-şi protejeze cetăţenii, dacă n-ar fi un stat antide-mocrat, impunînd un ecartaj maxim de 1%, astfel încît "tăietorii de cupoane", apăruţi la noi ca ciupercile după ploaie în perioada contrarevoluţiei, să nu sfideze toate nor-mele de bun simţ şi să forţeze limitele incredibile ale lipsei de decenţă şi marginile inimaginabile ale pedepselor pe-nale.
Încă o reglementare de prim ordin în domeniu ar fi dispoziţia indexării automate şi obligatorii a oricăror sume aflate la terţi, în toate cazurile urmărindu-se parita-tea leului în raport cu orice etalon (Euro, de exemplu). În acest fel Banca Naţională nu s-ar mai transforma în adevă-rat guvern ocult care să-şi asume mizărirea Neamului, iar cîte un Mizărescu n-ar mai fi satrapul şef.
În acelaşi timp, instanţele de judecată n-ar mai lungi la decenii procese despre datorii şi plăţi, îmbogăţind pe diverşi trepăduşi, experţi, transformaţi în ghilotinatori ai justiţiabililor; totul ar fi simplu: datorezi o sută de lei şi 25 de bani, iar între timp bandiţii au impus o devalorizare de şapte ori, la data scadenţei creditorul îţi va încasa automat 7O1 lei şi 75 de bani, la care se adaugă dobînda legală şi, după caz, alte despăgubiri.
Nimeni nu s-ar mai juca, astfel, cu munca şi viaţa po-porului, cum au făcut-o guvernările papiţoisto-handi-capate ale contrarevoluţiei, fie direct, fie prin diferiţi intermediari abilitaţi să jecmănească pe toţi credulii şi să cotizeze banditului-şef: statul. Este cazul escrocheriilor naţionale poreclite Caritas, Philadelphia, Feratti, Fondul Naţional de Investiţii, ultima fiind chiar lucrare directă a lui Scaraoschi însuşi, ştampilată de guvern şi parlament !
Jefuirea poporului s-a făcut în toate aceste cazuri premeditat, calificat, în numele şi de către Stat, de unde rezultă că poporul are îndreptăţirea totală să-şi scuipe acest Stat în gunoi. Toată pălăvrăgeala despre cine este vinovat este o găselniţă stupidă de vreme ce Statul a perceput impozite periodice, lunare, trimestriale, anuale, care nu au şi nu pot avea decît o singură justificare: veni-tul. Dar ce venit a avut Caritas, care a vărsat în traista spartă a bugetului de stat 42 de miliarde, în aceste condiţii jefuindu-şi deponenţii ai căror bani erau cele 42 de mili-arde ? Iată cine-mi sînt oratorii celebrii, liber împiedicaţi la expresii (de aceea numindu-se "liberali"?), care au dirijat finanţele post-decembriste .
Desăvîrşirea în manevre diabolice a fost atinsă în cazul Fondului Naţional de Investiţii, unde investitorii au înmînat Statului şi instituţiilor abilitate de el şi de istorie, banii economisiţi ca să-i ferească de inflaţie, de cele mai multe ori pentru a-i întinde proporţional cu prăbuşirea, spre a le asigura cheltuielile trecerii Dincolo, pentru vămile din urmă.
Infractorii cei mari vor acum să plătească slugile lor, cum ar fi Iona Maria Vlas, pe care ei nici nu ştiu bine cum o cheamă, sau mulţimea de proşti, din mica mare traistă spartă, cînd "meritul", e clar pentru oricine, este primordial sau total al membrilor guvernului, al membrilor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, al membrilor Parlamen-tului, ai conducerii altor organe jecmănitoare; ei personal trebuie să plătească din propriul buzunar, atît sumele integrale, la valoarea actualizată, cît şi dobînzile la nivelul pieţii, precum şi despăgubiri în regim penal.
Jefuiţilor, -le spun încă o dată pe această cale- alini- aţi-vă cu mine să recuperăm toată paguba în deplina ei întindere, iar pe infractori să-i aşezăn la locul cuvenit, sco-ţîndu-i mai întîi din toate funcţiile şi apoi depunîndu-i la puşcărie ! Primul semn că jefuiţii au înţeles ce avem de făcut ar fi bararea tuturor căilor de acces spre Putere pentru orice infractor ! Aceasta nu se face însă bîţîind şi orăcăind pe străzi, unde chiar jecmănitorii vă îndeamnă, pentru a le da de lucru unora dintre noi, pe care şi-i i-au fă-cut slugi, ori pentru a vă flămînzi şi decima.
Bararea bestiilor se face cu pîrghiile cele mari ale Puterii, ci nu cu paliative: organizarea politică, impunerea prin vot a Puterii celor mulţi, adică, simplu, nevoia de un partid democrat (singurul care la noi lipseşte).
Aceeaşi situaţie este şi în cazul jefuirii celor care au depus, înainte de 1989, bani pentru autoturisme; deşi au plătit preţul maşinii, jefuiţilor li s-a mai propus, ulterior, doar o parte dintr-o ... roată, fabrica şi diverşi manevranţi -inclusiv Statul- îmbogăţindu-se fără justă cauză, dar jude-cătorii, toţi pecerişti, nu pricep acest adevăr simplu !
Cine are urechi de auzit, să audă, cine are ochi de vă-zut, să vadă, cine are creier de judecat, să judece, cine are nas de mirosit, să miroase, cine are aparat de gustat, să guste, cine are viaţă de trăit, s-o trăiască, ci nu, s-o tîras- că ...


Deceniul Dezmăţului
1O1. Întrebare: Cum apreciaţi deceniul '9O-2.OOO pentru poporul romîn ?

Răspuns: Este Deceniul Dezmăţului, al golirii neamului nostru de esenţe. De maximă importanţă, la sfîrşit de secol şi mileniu, acum s-au abandonat ori s-a început grava abandonare a tuturor esenţelor milenare ale Poporului Dac (eu nu folosesc porecla în locul numelui adevărat al nostru !): realizările economice excepţionale; cele sociale inimaginabile, avînd în vedere dezastrele prin care am trecut în ultimele 19 secole; cultura şi arta în toate laturile lor, inclusiv sau, poate, mai întîi folclorul, Învăţă-mîntul, Moralitatea, Demnitatea Naţională, toate acestea la un loc zdruncinînd din temelii existenţa însăşi a Neamului şi periclitînd calitatea de Stat a noastră; să nu uităm că cei cuprinşi în menghinea Uniunii Europene şi a NATO nu mai sînt state de sine stătătoare, ci titirezi în ghearele oligarhiei mondiale !
Această cădere în gol va mai dura ceva timp, pînă cînd chiar autorii prăbuşirii vor schimba tactica încercînd reve-nirea la valori naţionale despre care se vor lămuri că sînt superioare măscărilor de import care însă, în acest Dece-niu al Pierzării, i-au ajutat pe ticăloşi să-şi adjudece Pute-rea şi să-şi apropie instrumentele necesare distrugerii valo-rilor naţionale, naţiunii înseşi şi Poporului.


O stafie bîntuie Europa: anticomunismul

1O2 Întrebare: Ce rol credeţi că va avea cartea (eventuală) conţinînd acest interviu ?

Răspuns : Această carte va avea rolul de îndreptar, teoretic şi practic, pentru circa 9O % din populaţia reîn-toarsă cu faţa spre Socialism, precum şi loc de dejecţii, mai ales în primii ani, pentru excrementişti...
Punctez convingerea că cel mai bun îndreptar al Practicii este o Teorie clară izvorîtă din Experienţă ! Sînt onorat să-l citez aici, chiar dacă am reformulat, pe ge-nialul Vladimir Ilici Lenin, cu celebra sa teorie (leninistă) a reflectării. Nu uit –şi vă îndemn stăruitor, urmaşilor, să nu uitaţi- ce ne-a spus tot Lenin despre deosebirea dintre albină şi arhitect: desăvîrşita realizare a albinei uimeşte, dar arhitectul ştie ce construieşte !
Această carte se va constitui, în sfîrşit, în mult aştep-tata replică dată, la peste 15O de ani, lui Marx: lumea va avea de acum şi analiza Capitalismului, dar şi interpretarea Socialismului; aşadar, urmaşi, alegeţi ! Căci o stafie bîn-tuie prin Europa şi prin lume: anticomunismul !

O carte pentru viitorime

1O3. Întrebare: Observ că anticipaţi
şi paraţi …

Răspuns: Nu vreau să rămîn dator, pentru cînd nu voi mai putea răspunde ! Sînt conştient că scriu, mai ales, pentru viitorime.


Pasajul satisfacţiei supreme

1O4. Întrebare: Am reţinut deja că trăsătura esenţială de caracter a unui comunist este altruismul. Totuşi, îmi îngădui o ultimă întrebare: sînteţi invi-dios ?

Răspuns: Nu; absolut improprie unui comunist, invi-dia este inadmisibilă unui conducător al comuniştilor !
Totuşi, mărturisesc cu o mîndrie nedisimulată, că, de multă vreme, mă stăpîneşte o invidie înălţătoare şi lumi-noasă, într-o continuă creştere, obiectul acestui sentiment total fiind scriitorul francez Donatien-Alphonse-Fran-cois, marchiz de Sade. Contemporam cu Napoleon Bona-parte, (asasinul Revoluţiei franceze, autorul neliniştii eter-ne a Europei şi ciuntitorul pămîntului dacic), De Sade a scris singurul text (cunoscut de mine) din Istoria între-gii Omeniri care-mi provoacă cea mai mare deziluzie că nu l-am scris eu ! Este vorba de "Filozofia de budoar", pentru care îl felicit peste secole pe De Sade şi-i reproduc pasajul satisfacţiei supreme: conversaţia dintre două-trei personaje ale cărţii menţionate, despre cea mai spurcată creaţie a minţii omeneşti:
"DOLMANCE: Ei bine ! O dată demonstrat că omul nu-şi datorează existenţa decît planurilor irezistibile ale naturii; o dată demonstrat că a apărut pe acest pămînt o dată cu pămîntul însuşi, înseamnă că, aidoma stejarului, leului, aidoma mineralelor ascunse în măruntaiele acestui pămînt, omul este şi el un produs necesar al existenţei planetei şi nu-şi datorează existenţa nici unei alte cauze; o dată demonstrat că dumnezeu, pe care proştii îl socotesc unic autor şi producător al tuturor celor vizibile, nu este decît un nec plus ultra al raţiunii omeneşti, fantoma creată în clipa cînd această raţiune nu mai înţelege nimic, spre a fi de ajutor funcţionării sale; o dată demonstrat că existenţa acestui dumnezeu este imposibilă şi că natura, aflată mereu în acţiune, mereu în mişcare, deţine singură ceea ce proştilor le convine să-i dăruiască pe gratis; dacă este sigur că, presupunînd că o asemenea fiinţă inertă ar exista, ar fi, fără îndoială, fiinţa cea mai ridicolă cu putinţă, căci n-ar fi de folos lumii decît o singură zi, aflîn-du-se, de milioane de secole, într-o lîncezeală vrednică de dispreţ; că, dacă ar exista, aşa cum îl înfăţişează religiile, ar fi, neîndoios, fiinţa cea mai detestabilă din toate, căci ar admite răul pe pămînt, deşi, prin atotputernicia lui, l-ar putea împiedica; o dată ce toate acestea se dovedesc adevărate -şi sînt- crezi dumneata, Eugénie, că pietatea care l-ar lega pe om de un atare creator imbecil, neîndes-tulător, crud şi nedemn de stimă ar mai fi o virtute nece-sară ?
EUGÉNIE, către D-na de Saint-Ange: Cum, iubită prietenă !? Într-adevăr, existenţa lui dumnezeu să fie numai o himeră ?
D-NA DE SAINT-ANGE: Şi încă una dintre cele mai lipsite de sens.
DOLMANCE: Trebuie să-ţi fi pierdut judecata ca să-ţi vină a o crede. Rod al groazei unora şi al slăbiciunii altora, această oribilă fantomă, Eugénie, este inutilă sistemului pămîntesc, căruia n-ar putea decît să-i dău-neze, întrucît voinţa lui fiind, pe cît se crede, dreaptă, nu s-ar putea nicicum corobora cu nedreptăţile care sînt în firea legilor naturii; el ar trebui să dorească nesmintit binele, de care natura nu are nevoie decît pentru a compensa răul care serveşte legilor ei; ar trebui, apoi, ca el să acţioneze tot timpul, iar natura, pentru care acţiunea neîncetată este o lege de bază, nu s-ar putea afla decît în concurenţă şi în continuă opoziţie cu el. Dar, mi se va răspunde, dumnezeu şi natura sînt unul şi acelaşi lucru. Or, nu e asta o absurditate ? Obiectul creat nu poate fi totuna cu fiinţa creatoare; poate ceasul să-şi fie propriul ceasornicar ? Ei, bine, mi se va mai răspunde, natura nu-i nimic, iar dumnezeu e totul. Altă prostie ! În univers există cu necesitate două lucruri: agentul creator şi individul creat. Or, care este acest agent creator ? Iată singura problemă care se cere rezolvată; singura întrebare care-aşteaptă un răspuns.
Dacă materia acţionează, se mişcă, prin combinaţii care ne sînt necunoscute, dacă mişcarea este inerentă materiei, dacă, în sfîrşit, numai ea poate, datorită energiei sale, să creeze, să producă, să păstreze, să menţină, să echilibreze pe imensele întinderi ale spaţiului toate plane-tele a căror privelişte ne surprinde şi a căror mişcare uni-formă, neschimbătoare, ne umple de admiraţie şi de res-pect, ce nevoie am avea să mai căutăm un agent străin de toate acestea, o dată ce o atare facultate activă se află în esenţă în natura însăşi, care nu e altceva decît materia în acţiune ? Himera ta dumnezeiască tinde a clarifica ceva ? Nu cred că mi se poate dovedi. Presupunînd că eu mă-nşel asupra proprietăţilor interne ale materiei, tot nu-mi stă în faţă decît o singură problemă de clarificat. Ce faci dum-neata oferindu-mi-l pe dumnezeu al dumitale ? Îmi creezi o problemă în plus. Şi cum ai vrea să admit, numai pentru că nu înţeleg un lucru, ceva ce nici atît nu-nţeleg ? Oare prin mijlocirea dogmelor creştine, pe care le voi lua în discuţie... mi-l voi reprezenta pe domnul tău cel înfio-rător ? Să vedem cum mi-l înfăţişează aceste dogme.
Ce altceva să văd în zeul acestui cult nevrednic decît o fiinţă inconsecventă şi barbară, care creează azi o lume pentru ca mîine să se căiască ? Ce altceva decît o fiinţă slabă, incapabilă să determine omul la acceptarea deprin-derilor pe care ar voi să i le formeze ? Creaţia sa, deşi emanată din el, îl domină; ea îl poate jigni atrăgîndu-şi prin aceasta suplicii veşnice ! Ce plin de slăbiciuni e dumnezeul acesta ! Cum adică ? S-a priceput să înfăptu-iască toate cîte le vedem şi nu e-n stare să plămădească un om pe placul său ? Dar, îmi veţi replica, dacă l-ar fi creat astfel, omul n-ar mai fi avut nici un merit. Ce idee searbădă ! Unde scrie că omul trebuie să merite ceva de la dumnezeul lui ? Plămădindu-l cu desăvîrşire bun, omul n-ar fi putut înfăptui răul şi numai din acest moment opera ar fi fost vrednică de un zeu. Lăsîndu-l să aleagă, dumnezeu l-ar fi pus la încercare. Or dumnezeu, atoate-ştiutor în absolut cunoştea dinainte rezultatul. De-aici se vede că el însuşi duce la pierzanie, după bunul plac, creatura pe care-a plăsmuit-o. Ce-ngrozitor e acest zeu al dumitale ! Ce monstru ! Un scelerat vrednic numai de ură şi de neînduplecată răzbunare ! Nemulţumit, însă, de fapta-i strălucită, îneacă omul, spre a-l converti; îl arde pe rug, îl blestemă. Nu se schimbă, cu toate acestea, nimic.
O fiinţă mai puternică decît acest zeu ticălos, diavolul, menţinîndu-şi neîncetat stăpînirea, apt în orice moment să-şi înfrunte cu-ndrăzneală creatorul, reuşeşete mereu, prin tertipurile sale, să ademenească turma pe care cel-veşnic o păstrase pentru sine. Nimic nu poate învinge lucrarea acestui demon asupra noastră. Ce-nchi-puiri se nasc atunci în cugetul dumnezeului tău ? N-are decît un fiu, un singur fiu provenit din nu-ştiu-ce afacere; căci dacă omul se-mpreună, vrea ca şi domnul său să se acupleze; el desprinde din ceruri această parte, deloc ne-glijabilă, din sine. Şi poate vă închipuiţi că el se înfă-ţişează lumii într-un cortegiu de raze siderale şi de îngeri ... nici vorbă, dumnezeul mîntuitor al lumii se naşte din pîntecele unei curve semite, într-un grajd de porci ! Iată viaţa plină de demnitate din care coboară ! Dar nobila sa misiune ne va răscumpăra, oare ? Să urmărim, pentru o clipă, personajul. Ce spune ? ce face ? ce misiune sublimă îl aduce printre noi ? ce dogmă va întrona printre noi ? în ce gesturi va strălumina măreţia lui ?
Văd, la-nceput, o copilărie neluată în seamă, cîteva servicii -foarte libertine, fără îndoială- făcute preoţilor de la templul din Ierusalim de micul derbedeu; apoi o dispa-riţie de cincisprezece ani, în timpul căreia ştrengarul se va otrăvi cu toate fantasmagoriile şcolii egiptene, pe care, apoi, le va aduce în Iudeea. De-abia întors, demenţa lui începe prin pretenţia că ar fi fiul lui dumnezeu, egal cu tatăl; asociază acestei alianţe încă o fantomă, pe care o numeşte "duhul sfînt" şi aceste trei persoane, ne asigură el, constituie una singură !
Cu cît acest mister rizibil uimeşte mai mult raţiunea, cu atît mai abitir secătura dă asigurări că e o cinste să ţi-l însuşeşti ... şi un pericol să te lepezi de el. Numai pentru a ne salva pe noi toţi, se laudă sus şi tare imbecilul, a prins el viaţă, deşi e un zeu, în pîntecele unei fiice a omului; iar minunile pe care le va înfăptui vor convinge în curînd lumea întreagă !
La un chiolhan de beţivi, şmecherul preschimbă, zi-ce-se, apa în vin; într-un deşert, hrăneşte cîţiva mizera-bili cu nişte provizii ascunse, pe care ciracii săi le pregă-tesc; unul dintre tovarăşii săi face pe mortul şi impostorul nostru îl readuce la viaţă; urcă pe un munte şi acolo, în faţa a doi sau trei amici de-ai săi, face o jonglerie stîn-gace, care l-ar face să roşească şi pe cel mai prost scama-tor din zilele noastre.
Blestemîndu-i, altminteri, cu entuziasm pe toţi cei care nu cred în el, porcul-de-cîine promite împărăţia cerurilor tuturor proştilor care-i dau ascultare. Nu scrie nimic, dat fiind că e analfabet; vorbeşte foarte puţin, fiind şi prost pe deasupra; de făcut, face şi mai puţin, fiind slab din fire şi plictisindu-i, pînă la urmă, pe magistraţii scoşi din răbdări de discursurile sale instigatoare la răzvrătire, deşi foarte rare; şarlatanul sfîrşeşte pe cruce, nu înainte de a-i asigura pe netrebnicii care îl urmează, că, oridecîte ori îl vor invoca, va coborî la ei pentru a-i lăsa să se în-frupte din el. Este torturat şi se lasă. Domnul taică-său, acest dumnezeu sublim, nu-i dă nici cel mai mic ajutor şi iată-l pe porcul-de-cîine tratat ca ultimul dintre răufă-cători, cărora merita fără doar şi poate să le fie căpe-tenie.
Sateliţii lui se întrunesc: "Iată-ne pierduţi, îşi spun ei, cu toate speranţele noastre, dacă nu ne salvăm printr-o lovitură de mare răsunet. Să îmbătăm gărzile din jurul lui Isus; să-i furăm cadavrul şi să dăm de veste că a înviat: e mijlocul cel mai sigur; dacă facem să prindă cacialmaua noastră, noua religie se consolidează, se răspîndeşte; va seduce lumea întreagă... La treabă !" Lovitura este dată, reuşeşte. Cîtor netrebnici nu le-a ţinut îndrăzneala loc de orice alt merit ! Cadavrul este furat; Tîmpiţii, muieretul, ţîngăii strigă pe toate drumurile că s-a-ntîmplat minunea şi totuşi, în acest oraş în care s-au săvîrşit asemenea mi-nuni, în acest oraş mînjit cu sîngele unui zeu, nimeni nu vrea să creadă în acest zeu; nu are loc nici o convertire. Ba mai mult: faptul este atît de puţin semnificativ, încît nici un istoric nu încearcă să-l transmită scriind despre el. Numai ciracii acestui impostor se gîndesc să tragă foloa-sele de pe urma acestei fraude, dar nu chiar imediat.
Luarea în considerare a acestui din urmă fapt este şi ea esenţială; el lasă să se scurgă cîţiva ani înainte de a se folosi de remarcabila lor înşelătorie; construiesc apoi pe ea edificiul nesigur al dezgustătoarei lor doctrine. Oa-menilor le place schimbarea. Sătui de despotismul împă-raţilor, simţeau nevoia unei răsturnări. Şmecherilor li se dă ascultare, progresul lor devine rapid; asta e istoria tuturor erorilor. În curînd altarele lui Venus şi ale lui Marte devin ale lui Isus şi ale Mariei; biografia imposto-rului e publicată; acest roman de duzină găseşte fraieri; lui Isus I se pun în gură o mie de lucruri care nici măcar nu i-au trecut prin cap; cîteva din vorbele sale fără sare şi piper devin numaidecît fundamentul moralei sale şi, cum această noutate era predicată mai ales săracilor, caritatea devine prima dintre virtuţi. (Rituri ciudate sînt instituite sub numele de sfinte taine, dintre care cea mai josnică şi mai mîrşavă din toate e cea prin care un preot, acoperit de crime, are totuşi, prin mijlocirea cîtorva cuvinte magice, harul de a-l coborî pre domnul într-un codru de pîine.
Să nu ne îndoim că, încă de la apariţia sa, acest cult nedemn ar fi fost distrus fără putinţa de a renaşte, chiar dacă nu s-ar fi folosit împotriva lui decît armele dispreţu-lui pe care-l merita; dar unii avură proasta inspiraţie să-l persecute: mijloc sigur de a-l răspîndi mai bine. Chiar în zilele noastre, dacă s-ar încerca acoperirea lui de ridicol, ar dispărea. Abilul Voltaire nu folosea niciodată arme de alt fel şi se poate lăuda că a făcut mai mulţi prozeliţi decît orice alt scriitor. Într-un cuvînt, Eugénie, asta e povestea lui dumnezeu şi a religiei, dă-ţi seama în ce măsură fabu-lele acestea merită să faci caz de ele şi hotărăşte-te asu-pra lor.
EUGÉNIE: Nu mi-e deloc greu să mă hotărăsc; dis-preţuiesc toate aceste fantasmagorii dezgustătoare şi chiar acest dumnezeu - la care mai ţineam din slăbiciune sau din neştiinţă - nu mai e pentru mine decît un obiect de aversiune."
Iată cele mai interesante pagini pe care le-am citit pînă acum pentru izbăvirea neamurilor şi oamenilor care au fost contaminaţi de pecinginea Bolundului. Citiţi-le şi reci-tiţi-le cu atenţie; contextul şi personajele îmi apar cele mai potrivite temei în discuţie: doar ticălosul înţelege bine adîncimea ticăloşiei altuia !


Notă:

Text definitivat într-o nesperată oază de Socialism incre-dibil pentru anul 2.OOO: Sanatoriul Balnear Mangalia, definit prin: ordine, curăţenie, atenţie, profesionalism de înaltă ţinută faţă de pacienţi, gratuitate, masă îmbelşu-gată şi supliment "la discreţie", ca-n Ţara-de-Vis a Socia-lismului din anii de demult ai studenţiei...
Fericit că am putut retrăi în această oază un crîmpei de vreme, 1-15 septembrie 2OOO, lansez pentru toţi iubi-torii de adevăr: Jos Burghezia ! Trăiască Socialismul !

14-15 septembrie 2.OOO, Mangalia.





Sînt

Eu sînt
Ce sîntem noi
Şi sîntem toţi
Stăpînii:
Daci răsăriţi
Din acest
Pămînt
Şi porecliţi
“Romînii”.

Ţărani, ciobani,
Cu ger şi cer
Înalte şi profunde,
Cu blazon milenar,
Unicat şi princiar,
Din neguri, de neunde,
Semnalul de mister,
Strămoşul lui Sumer,
Rămas din timpul mitic
Pe plaiul mioritic:
Însemnul diacritic-
Căciula, pălăria şi sedila,
Iată-ne ştampila !-
Pe care toţi străinii
(Şi hainii,
Se-nţelege)
Nu ni-l pot culege,
Căci sînt în sunete
Ca nouă tunete…



De aceea
Toţi, care ne-nşeală
Şi ne mint,
Ne fură semnul
Din cuvînt,
Emblema de Olimp,
Săpat la Tărtăria
Cînd ne-am durat tăria
Cu î şi ţ(e),
Cu ă, cu ş(e)…

De aceea
Sîntem,
Sînteţi,
Sînt
(Toţi
Şi eu cu toţi)
Cînd plîng şi cînt
Epopeea Dacilor
Pe-al Daciei
Pămînt –
Sînt !

(Din volumul “Chemarea Satului”)













I n v i t a ţ i e


Încă neterminat, volumul al doilea al acestei cărţi de interviuri aşteaptă de la cititori întrebările, nelămuririle, criticile, apărările, atacurile pe care, din simpatie sau devotament, din adversitate ori duşmănie, din dispreţ sau respect, din reflex de orientare sau interes politic ori spirit de contradicţie, ei doresc să le adreseze Autorului.

Voi răspunde fără nicio rezervă, fără nicio selecţie, cu devotamentul impus de convingerea că-mi servesc, loial, Poporul şi, mai ales, masele populare, netezindu-le, pe cît sînt în stare, cărările abrupte spre cucerirea Cetăţii de vis - societatea umană şi democrată, adică Socialismul, deopotrivă necesar atît năpăstuiţilor cît şi năpăstuitorilor.

Curtea de Argeş, 16 mai 2006




Prof. Gheorghe I. Ungureanu,
Preşedintele Partidului Comuniştilor (Nepecerişti)

Indice de nume
- persoane (fizice şi juridice) şi ţări -







































Editura "Meşterul Manole",
Cicăneşti, 2OO4


ISBN

973-99481-1-1